BORIS PERELEȘIN - POET ÎMPUȘCAT DE BOLȘEVICI

 

Din poezia lumii

Boris PERELEȘIN    (1896 – 1938)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Activitatea literară și-a început-o la Tomsk, în calitate de critic (1918). În 1920 ținea prelegeri de poetică la secția locală a Proletkult-ului. Peste un an, împreună cu B. Nesmelov și N. Tihomirov, lansează la editura de stat din Tomsk volumul de versuri „Al patrulea an”. A fost unul din organizatorii și teoreticienii grupului fuist (de la francezul: fou = nebun, dement). Nu e nefiresc acest fou francez, odată ce însuși B. Pereleșin menționa cu oarece mândrie: „Noi înșine auzirăm tropotul limbii străine în versurile noastre”.
Își propusese să publice cărțile „Distrugerea imaginii (teoria fuismului)” și „23 de ani de căutări a unei viziuni iraționale asupra lumii (cercetări fuiste)”, pe aceasta chiar reușind s-o editeze. A publica volumele de poeme „Albețele lui Salar”, „Fum peste”; împreună cu Aleksandr Rakitnikov – „A.”, iar în tandem cu Nikolai Lepok, un alt volum de poeme – „Mozgovoi Rajjij” (1921) – rajjij fiind o verbocreație a autorilor în baza a două noțiuni: raj – furie, mânie, și jija – lichid cleios, must, zeamă, – astfel că, în românește, titlul ar putea fi aproximat / verbocreat (și) astfel: „Furimustul creierilor”.
În prefața la volumul „Dialectica astăzi” Pereleșin scrie despre faptul că NEP-ulm (Noua Politică Economică) „a păpat poeții”: „Nu se vede o iotă pe estradele rusești, strivite / de copitele a fel de fel de imagiști. / E pietrosul pustiu al anti-poeziei”.
În ce privește raportul dintre intelectuali și revoluție, Pereleșin e din cei oarecum indeciși (rămași... de dreapta?). Astfel, în „Vraja iernii” se face referință la revoluția din februarie, vorbindu-se despre talentul poetului „generației de bronz”, iar în „Sub ciocan” apare chipul „poetului-muncitor”, însă nu în tonalitate „general”-acceptată, optimistă adică, ci imaginea „poetului păcatului”, chinuit de „o rea alarmă”.
Împușcat de bolșevici, ca și fratele său Lev, învinuiți de spionaj și contrarevoluție.
 
 
Primăvară cărpănoasă
 
I
 
Din ochii casele se preling-picături
răsăritul văzului taie tranșant
și degetele mele se bălăbănesc
în manșetele burlanului înalt.
 
Fierul ruginit poartă cârpeli
umerii cedează sub acoperiș apăsător
eu sunt natantol ca jeleul
în piept apa-mi gângurește de zor.
 
Iar firele moloșagului împletesc
ochii Moscovei ficși ca ai pisicilor
și din prăpastia ochilor mei căprui
privesc cu fântânile curților.
 
Și mă preling-stropi pe scrum de cimitir
dintr-un țurțure de la groapa de lături
cu mișcarea mâinilor să încălzesc
niște obscure cuvântări de mahmuri.
 
Curând și eu voi fi cenușă neagră
ce va bate din aripi în crăpat de zori
umflă-te trup al turnului Kremlinului
și ca puful de mucegai încearcă să zbori.
 
 II

...Iar cea a cărei degete le atingeam
devenise ploaie albastră curgând
în pâlpâitul dimineții de pe-acoperiș
fierbinte, mâna frigându-mi și gând.
 
Când aprind noaptea și stelele
nu găsiră rouă brobonată pe piatră
bulevardele îmi legaseră la gât
o verde sugrumătoare cravată.
 
Ar fi să țip ceva mai tandru
și gri s-ajung ca aste dale
dacă vreau cam buimac de cap
din ștreang mortal să am scăpare.
 
Rugați-vă junelor frunze
sărutându-mi verdeața rănii
și-al cântecelor șuier de șarpe
cu acu-i pe neteda groapă a feții.
 

III
 
Pe negreața serilor târzii
s-au stins punctele felinarelor
primăvara s-a scurs ca rimelul
și praful de cărbune din colțul buzelor.
 
Un freamăt verde freamăt rău
tulbur e-n piept pe acoperișu-n pete
deja pe geamuri pe obraji
și pe cer degetele lasă amprente.
 
Și acest festin cam slăbănog
la zid fără de gene și jenă
duhnește a mahorcă, a fum vernal
ce iese din pantaloni găuriți sub trenă.
 
Zgârcita primăvară n-o lăsa
n-o abandona în coji de răsărită
privește deja zâmbetele taie
ieftinul cit pe zarea-ngălbenită.
 
Chiar de nu-s eu cu verdea spuză
și nici cel ce desfăcu brațe peste răsuri
pot totuși să sorb în versuri
din colțul buzelor eresuri.
 
 Nu lăsa

Mai dureroasă-i flama de întunecate fețe
în dinții strânși în tremur de vânt
s-au cam lățit fețele pereților
și ochii li-s clătinați în răsărit.
Cafenele talciocuri
gunoi omăt și brădet ghimpos
ca o pădure Moscova cu-arsuri la stomac
se târâie ici-colo icnind sonor.
Unde pe dușumele scârțâitoare
pe blănuri de șobolani stau flori de promoroacă
alte decrete despre mucegai
se răsfiră peste câmpuri de liberi funigei.
Mai dureroase ca noile mișcări
de corp ochii le-au tăiat până la sânge
iar tu nu le lăsa să trândăvească după moarte
la ele să n-ajungă bine-vestitorul.
Și iată deja pornește larma
și cearta și rimelul curs sub ochi
iar mie mi-e mai drag pe uscata piele
 în loc de cearcăne zâmbetul să-l urzesc.
 
 Pre-viață
 
Unde mai pui că nici trupul nu-i al tău
nu poți mișca ochii zbanghii.
Cu îngusta talpă a stepei
urmărim orizontul.
Pre-viața-i și ea condamnată
a se înghesuie între ieri și astăzi
fără încă a se dumeri ce are de dus
cheltuind un entuziasm orb.
Varegi ai prezentelor zile
în recile mlaștini
numărăm orele timpurii
călim fierul și doftorim.
Alții în schimb cu scrâșnete
grăbesc spre țărmuri însorite
unde ziua e mai lungă
chiar pe acolo umbrele împart.
Atâta tropot șoricesc
pe unde întemeiază port, stație
prăvălii și biserici nenumărate
în suferința construcției de corăbii.
Rătăcesc prin bălți sărate
unde poți da cu frunte-n maluri
bucuroși de danțul corp la corp
adunând rană peste rană.
Însă văd: ceea ce-ademeni și înflori
cu ochi minunați în palma frunzelor
văd văzduhul ce se topi ca zahărul
devenind nisip între degete.
Deja nisipul e bătrânel
cu albul zâmbet ironic pe buze:
priviți în oglinda mea
încărunțiți și voi.
În ciuda lor pământul chelește
amurgul li se pare cactus mut.
Obidit amar cu buzele sărate
spre ei ca piatra m-oi întoarce.
Lor nici prin gând nu le trece:
unde nisipul și apele i-au înghesuit
unde-i capul unde-i șoldul pământului
și ce le impune: fug.
Trasează drumuri de fier
încă fără a ști unde să le întâlnească
grăbesc spre o oarecare Sirie
cu oasele lor să departajeze granițele.
Ei sunt mai hazlii, noi tot mai severi.
Dar imparul egal îi este vieții.
Și durerea năsădirilor tăioasă e
mai că nimeni nu privește îndărăt.
Într-acolo, unde fugit-au anii
anii închegați în unul singur.
Ceea ce nu a fost și ceea ce s-a întâmplat
una făcându-se.
Depărtarea e scăldată în sânge
dar vecia respiră a uitare de ură.
Vânturile proaspete trec
prin înguștii ochi ai oceanului.
Depărtarea feței lor roze.
Dar cui îi este dat a putrezi ca algele
dezgolindu-și gingiile a zâmbet
privind miile de verste ale cerului?
Ceea ce nu-i în cuvinte sau este
e o singură bâiguială clocotitoare –
pe lângă urechi ca fulgii de zăpadă va trece
și-ar fi fost bine să le auzim.
Cu ochii am răsturnat pământul
și văd raiul chiar în palmele mele
rătăcesc căile caravanelor
și tremurul presimțirii le scutură.
 
 
*   *   *
 
Bătrâni și copii încremeniră pe trepte de cărămidă.
Somnolența dimineții – respirația argiloasă a Tașkentului.
Ceaiul verde al ochilor tăi mii de ani speriați
când în grădinile de opiu răzbi iz de benzină.
 
Iar rozele-s pale ca fețele suferinzilor de malarie
rânjetul dinților lângă ultima apăsare de trăgaci
și cea, a cărei feregea i-a fost ridicată
moare de amar lângă arîkul* bâhlit.
 
Dimineață – din trupul călcat în picioare ceva stropi
de cafea neagră cu esență de lămâie.
Soare răsari cu steble de piper roșu
pe culmile munților Ceamgan
iar pentru narghilea dă-mi câțiva stropi de gheață.
 
Roua apăru ca pietrele grele
pe creștetul meu ce se răcește.
Stelele ce se sting în tăcere
aduc a ultime gloanțe.
 
Încă nu e băută deplin proaspăta-ți gură ce moare
iar ochii deja se împrăștiară ca niște negri gândaci
și dintr-o dată – albele degețele europene te trezesc
ca țeava de revolver la tâmplă.
__________  
*Arîk – pârâu artificial prin localitățile asiate.
 
*   *   *
 
Negrele zdrențe în vânt
a caselor și paltinilor clătinare
nu vor putea reaprinde sleita
bucurie sub al buzelor scrum.
 
Cenușa buzelor ca pelinul
gura o va sfâșia a zâmbet ironic.
Fețele s-au uscat ca băltoacele.
Cuvintele mele au și plecat.
 
Tot mai amar linchesc pâraiele –
ochii tăi privesc ca pietrele
dezgolite de ape.
 
Au ridicat sute de pfunzi
din carnea amantelor
sărută-le oasele goale.
 
Dimineața – aviator șchiop
noaptea moașă fiind.
În reținuta lumină a rotației
obrajilor și nasurilor de lut.