În ultimul deceniu al secolului XIX, în estul Malorusiei, parte a
imperiului țarist, se nasc doi viitori reprezentanți importanți ai
avangardismului european, unul – David Burliuk (1882), supranumit părintele
futurismului rus, celălalt – Leonid Cernov (1899), acesta, în timp, debutnd ca
poet imagist rus, apoi, ca un fiu risipitor, care deținea încă multe averi
poetice în sufletul și conștiința sa, revine la oropsita, asuprita,
marginalizata, aproape până la interzicere șovină moscovită, limbă ucraineană,
maternă. Pe atunci era prohibit chiar și numele unei posibile viitoare țări,
Ucraina, însă imperialiștii insistând a-i zice acelui teritoriu Rusia Mică
(Malorusia). Burliuk a trăit 87 de ani, prin longevitate parcă răzbunându-și
fratele mai mic, poetul Nikolai Burlik, care a fost împușcat de bolșevici, pe
când abia împlinise 30 de ani, în 1920. Leonid Cernov a viețuit 34 de ani,
fiind răpus de o boală incurabilă.
Dar să facem ceva lumină în onomastica acestui excepțional Cernov, care scria în autobiografie: „Dacă ar fi să vedeți omul în privirile tânărului căpitan de cursă lungă, care însă poartă în brațe o mașină de scris, sau și mai bine, – dacă veți vedea un om, care are toate aceste însemne și o zveltă statură de european, și care cu un entuziasm nebun vociferează în cercul scriitorilor despre incomparabila frumusețe și plăcere de a goni pe motocicletă, să știți că acel aș fi chiar eu, Leonid Cernov, care acum, în Ucraina, are absolut întâmplător un atare nume de familie rusesc, așa cum adevăratul meu nume e Maloșiycenko”.
Apare pe lume în familia lui Kondrat și a Mariei Maloșiycenko (în
autobiografie scriitorul menționa că istoria dragostei părinților săi ar fi
fost demnă de pana lui Jack London), în orașul Aleksandria* din stepele Hersonului.
Bineînțeles, glumea, când scria în aceeași autobiografie: „Prima greșeală, pe
care am făcut-o în viață, a fost că m-am născut. Am vrut foarte mult să o
corijez, însă așa ceva s-a dovedit a fi imposibil. Apoi i-au urmat greșeli mai
neimportante, una din ele fiind că m-am născut ucrainean și nu fiu al unei
națiuni mai puțin «samoede»...”.
Bunicul pe linie paternă era țăran-legumicultor, preocupat de
pepenărie, iar cel pe linie maternă era matelot, răzvrătit,
navigator-transportator cu barja, de la el Leonid moștenind unele trăsături de
caracter definitorii care, în urma școlirii talentului, s-au manifestat,
implicit-specific, în poezia sa – energică, impulsivă, inventivă, fastuos
metaforică, după cum se poate judeca cel puțin după discursurile esențiale
„Sindicatul demenților”, „Taifunul inimii”, „Dinamismul
poftei de viață”, „Săgețile furtunii”, acestea având moto: O forță, o
forță uriașă / E tăinuită în mine.
Învață la gimnaziul din Aleksandria care, precum raporta ohrana
țaristă, încă de prin 1911 devenise mediu propice pentru tineri cu aspirații
revoluționare. Aici Leonid Maloșiycenko cunoaște și primul succes literar, dar,
concomitent, și... insucces... social, pe tărâmul scrisului, legate, ambele, de
editarea revistei ilustrate „Praștia” („Рогатка”), în urma colaborării cu care
se văzu nevoit să abandoneze învățătura și să plece de acasă. Trece Nistrul, ajunge
la Chișinău, unde își continua studiile gimnazial, absolvite în anul
revoluționar 1917, în care: „Trebuia să-mi cos la tunica de gimnazist nasturi
de student, să-mi iau «certificatul de maturitate», să dezarmez polițiști, să
particip la demonstrații, să organizez detașamente înarmate, să alung
guvernatorul, să creez Teatrul Uniunii Elevilor, să mă îndrăgostesc, eu însumi
să scriu piese, tot eu să le montez și să le joc, tot eu fiind și sufleurul!...
Aici, la Chișinău, a văzut lumina ramei prima mea piesuță, pe care am
înscenat-o și în care am interpretat rolul principal”.
Mai pe larg, despre acele vremuri Cernov avea să mărturisească:
„Următoarea perioadă (1914-1922) mi-a fost un galop neîncetat prin facultăți și
trupe teatrale. Am învățat la Odessa la facultatea de matematică (1917), iar în
toamna lui 1918 m-am cărăbănit în fostul Ekaterinoslav la facultatea de
medicină; alături de cadavre, în pauze scriam texte umoristice, studiam Brehm
(savant-zoolog german, 1829-1884, l.b.)
și istoria artelor, ticluiam versulețe de doi bani, înjghebam grupe teatrale...
Cu alte cuvinte, zgomotoasele mele zile se înghesuiau între tomuri, grupuri și
trupuri”.
Tot pe atunci avu loc și debutul
său, în ziarul «Izvestia» („Știri”) al administrației locale (zemstva) din Aleksandria, primul
articol fiind semnat: Leonid Cernov.
În 1919 începe să editeze în orașul natal hebdomadarul umoristic
„Rubiconul”, însă din cauza hârtiei foarte proaste (erau timpuri
post-revoluționare bântuite de penurii de tot soiul) renunță la proiect. Se
leagă de un teatru rătăcitor, scrie „poeme futuriste interplanetare”. I se
întâmplă și angajarea la un serviciu oficial, primul salariu ridicându-l de la
agenția de presă „Ukrrosst”.
În anul 1921 a jucat pe scena teatrului „Franko”, scriind dramaturgie,
poezie, traducând Molière. Îi sunt montate piesele „Legea lupilor” („Avram Dumnezeul”),
„Spelunca” („Regele Maximilian”) și poemele de proporții, până nu demult încă
nepublicate, „A cincea Evanghelie”, „Omul în culori”, „Natalia Kavrenko”. Iar
în 1922 face o tentativă eșuată de a pune pe picioare propriul teatru
„Ma-hudram” (Atelierul de dramaturgie
artistică), mai târziu amintindu-și: „Erau timpuri grele. În centru se
îngrămădiseră forțele literare și artistice postrevoluționare, se iveau
scriitorii de mâine, iar noi, uitând de situație și măsură, ne opinteam într-o
sălbatică luptă a lá Don Quijote,
undeva într-o fundătură de provincie ca un bârlog de urs, crezând că facem o
faptă general-ucraineană, pentru ca rezultatele unei munci de mulți ani
flămânzi să se transforme în fum”.
Dezamăgit de toate ale provinciei, caută salvare la Moscova, unde intră
în anturajul imagiștilor, unul din curentele avangardiste de prim-plan, al
cărui protagonist a fost un timp (mai apoi s-a dezis) Serghei Esenin. După
care, cutezător, pornește aventuros spre exotismul glacial al Siberiei (cu
mamuți la temelie, în înghețul veșnic) și Orientului Depărtat, spre fluviul
Amur și hotarele Chinei. O vreme, se stabilește la Vladivostok, angajat în
redacțiile unor ziare și reviste (printre care „Красное Знамя” și „Красная
Звезда” – „Drapelul Roșu” și „Steaua Roșie”), își
încearcă aptitudinile în cinema, devine secretarul consulatului chinez. Acolo,
la capătul lumii, cum se mai zicea, și-a publicat întâiul volum de versuri
imagiste, „Sindicatul demenților”, trimis în lume cu pseudonimul Leonid Cernov.
Organizează spectacole literare, își încearcă pana în proza scurtă, debutul în
acest gen literar avându-i loc pe paginile revistei „Приморский огонёк”
(Primorskiy ogoniok – „Flăcăruia din Primorsk”).
Debordând de energie, rezonând avid cu spiritul neliniștit și
nesedentar al începutului de veac XX, al epocii, se îmbarcă pe o navă, care îl
duce spre India, acest periplu, trăit intens, mai apoi descriindu-l în prima
carte scrisă în limba maternă, ucraineana, intitulată „124 de zile la tropice”.
(În genere, la începutul secolului XX poeții călătoreau mult, fiind
suficient să exemplificăm prin trei celebri francezi: André Gide hălăduiește
prin Africa, după care publică volume inspirate de Congo (1927) și Ciad (1928).
În timpul celui de-al doilea
război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”, ultima din operele sale
importante. Blaise Cendrars călătorește la Moscova, de unde placă spre Harbinul
din Răsăritul Îndepărtat (1913), scrie „Proza Transsiberianului” (ed. 1919),
înaintea acestui periplu avându-l pe cel transatlantic, american, soldat cu
captivantul poem „Paștele la New York” (1912/1919). Victor Segalen, poet, romancier, medic de
navă maritimă, etnograf, sinolog și arheolog, a vizitat Polinezia, arhipelagul
Tuamotu, făcând studii, cercetări, de unde s-a inspirat pentru unele scrieri. Să
ne amintim și de poetul rus acmeist Nikolai Gumiliov, care se considera un
conchistador al spiritului, călătorind prin Europa, efectuând și două expediții
în imensitățile Africii (în 1909 și 1913), reflectate, implicit, în unele
grupaje ale sale de poeme, în piesa „Vânătoarea de rinoceri” (1920) care, în
traducerea subsemnatului, a cunoscut un spectacol-lectură la Teatrul „Odeon”
din București în regia regretatului Alexandru Tocilescu, 2011).
Iar după respectiva sumă de zile și nopți, indicată în titlul cărții,
calea lui Leonid Cernov duce spre Bombay, Cairo, Odessa... În orașul de la
Marea Neagră, ca și vecin nouă, posibil chiar în cartierul Moldovanca, Leonid
Cernov se împrietenește cu futuriștii, grupați în jurul revistei „IugoLEF” (într-o
desfășurare a noțiunii, ar fi: Frontul
sudic de stânga al artei, ca branșament al „tulpinii” centrale, zisă pur și
simplu „LEF”; mișcare artistică gândită, lansată și coordonată de Vladimir
Maiakovski, până în ziua sinuciderii acestuia: 14 aprilie 1930). La editura de
stat îi apare o altă carte scrisă în limba ucraineană, „Avionul”. Are o
activitate prodigioasă la așa-numita fabrică de cinematografie, unde și-a
reîntâlnit vechi prieteni. În acea vreme cineva îl portretiza memorabil: „Un
Don Juan panucrainean, vagabond siberian, de asemenea lup de mare, tăbăcit de
sarea și furtunile a trei oceane”.
La un moment dat, pe țărmul de la Odessa, roza vânturilor, atât de
firească pentru destinul său, își modifică direcția, Cernov ajungând, pentru
a-și proba șansele, în Veneția Nordului, cum fusese numit Sankt Petersburgul /
Leningradul care, din an în an postrevoluționar, pălea, se ofilea. Sosind în
orașul de pe Neva în 1925, poetul face cunoștință cu membrii „Ordinului
imagiștilor combatanți”, ideolog căruia era Vadim Șerșenevici, ce avea să cadă
jertfă represaliilor bolșevice. Cernov intenționa să citească acolo
„poetoprelegeri” despre curentele literare contemporane – imagismul,
simbolismul, futurismul. Fusese anunțată și apariția „Micii antologii a imagiștilor”,
ce ar fi inclus și textele sale. Însă volumul așa și nu apăru, posibil din
cauza tragicii sinucideri (de unii exegeți puse la îndoială) a lui Serghei
Esenin în hotelul „Engletere” din capitala nordului rusesc. De atunci încolo
s-au întețit constrângerile puterii bolșevice față de liberi-cugetători,
avangardiști, filosofi, în genere intelectuali. Astfel că antologie avea să
apară abia în 1997.
La Leningrad este, imprevizibil, atacat de tuberculoza, pe care o
contactase în junglele bengale, văzându-se nevoit să se întoarcă în Ucraina, în
mai calda și prielnica urbe natală Aleksandria. Un an de zile ca și cum
respectă regim medical auster, însă fără a înceta să străbată stepele pe
motocicleta, de care era foarte mândru. Cu alte cuvinte, în pofida sănătății
șubrede, poetul, intelectualul,
misionarul întru propășirea poporului său, la acea vreme parcă oarecât scăpat
de țarism, dar nu și de imperialismul, șovinismul fratelui slavon mai mare, își reia activitățile tumultoase,
inspirate de mișcarea de renaștere națională ucraineană. Destinul său nu se
dezminte, propulsat de zvâcnitorul zigzag cu vectori imprevizibili, implicați,
angajați în realitate, ca fapte dramatice, dar și ca artă, imaginație,
filosofie existențială, creație, toate – de o violență... îmblânzită de
subtilitate estetică, în fine – de „aspră” armonie poetică.
A fost aproape de grupul literar „Noua generație”, organizat de Mihail
Semenko (care avea să fie împușcat de bolșevism în 1937). A colaborat și cu
grupul „Avangarda” din Harkov (pe atunci capitala Ucrainei sovietice), mentorul
căruia era poetul Viktor Polișciuk, fiind comilitonul acestuia, care susținea
în artă direcția „dinamismului
constructiv, spiralismul”, asemeni futuriștilor urmând linia luptei contra
concepțiilor retrograde a așa-zișilor neoclasici, a academismului,
decadentismului, combătând modele rusești depășite, pe care reacționarii le
introduceau în spiritualitatea ucraineană.
Din anul 1927, când ideologia bolșevică atacă tot mai fățiș
avangardismul, Leonid Cernov își publică versurile deja în reviste ucrainene...
sovietice. Încă se mai credea și chiar era liber în discursul suprem-metaforic.
E anul în care editează volumul „Soare sub vâsle”. Semnează frecvent în revista
„Литературня ярмарка” (titlu complicat de tradus cât mai... exact,
„lăfăindu-se” în posibile variante: „Iarmarocul (piața / bazarul) literar”. Ei
bine, avangardismul, provocator în toate ale lui, era și democratic: alege,
culege sensuri, sau non-sensuri, eresuri etc., dat fiind că arta e mereu...
alta, chiar în același loc, în același moment sau... monument! Atunci își
anunță revenirea la cel ce era cu adevărat, decât când iscălea Leonid
Cernov: schița de autobiografie o semnează, recuperator și – de ce
nu? – patriotic: Leonid Maloșiycenko. Publică în revista constructiviștilor
„Avangarda”, iar din 1930 – în „Пролітфронт” („Politfront”). Editează cărțile
„Ciudații înfrumusețează lumea” (1929), „Cadou pentru tinerii cineaști” (1930),
„Stația Znamenka” (1930), „Omul de pe o altă planetă” (1931),
„Aventurile profesorului Voks pe insula Țipaho” (1931), poemul „Frontul”
(1931), pentru ca ultima sa carte, „На углу бур” (titlul e în ucraineană,
traducându-se ca: „Pe Capul Furtunilor”) să-i apară post-mortem (1933), pe care
inițial o intitulase „Cobzar pe motocicletă”, ideația, stilistica și canonul
liberal-democratic de largă respirație creativă putând fi catalogate sintetic
drept avangardism... romantic, în varianta imagismului exotic, „coborât pe
pământ” de înrudirea cu năvalnica prozodie maiakovskiană sau chiar influențat
creator de ea. Plus, ca și... congenital-literară, tonalitatea și inventivitate
gogoliană cu evidente nuanțe parodice. Acest volum important în creația lui
Cernov-Maloșiycenko a ajuns până în prezent grație fericitei întâmplări, când
unicul exemplar a fost salvat de un coleg din Lvov, Sveatoslav Gordinski, în
rest întregul tiraj fiind confiscat de cenzura bolșevică și distrus.
Revenind în Ucraina, Leonid (deja) Maloșiycenko e în asentiment cu
demersul ideologic și de creație al colegilor avangardiști, în primul rând cu
al lui Mihail Semenko și Mikola Hvilioviy, care pledau pentru europenizare în
fosta colonie țaristă, ajunsă oarecum doar cvasi-colonie sovietică, ceea ce nu
plăcea multora „de la centru”, ce țineau – în continuare morțiș! – să fie
„frați mai mari”, alergici la numele unei
posibile țări Ucraina, preferându-l pe cel, parcă sigilat „întru
eternitate”, de colonialismul țarist – Malorusia (Rusia Mică). Hvilioviy chiar scrie un studiu polemic intitulat
„Ucraina sau Malorusia?”, în care îi dă ripostă unui băgător de seamă vigilent
din metropola bolșevismului, un oarecare Iurineț, care, „când cade într-o stare
de afect, exclamă: «De-ajuns cu Europa. De-ajuns cu europenizarea Ucrainei»”,
la care scriitorul ucrainean întreabă: „Dar cine v-a spus asta? De unde se vede
că e de-ajuns cu Europa, când dumneata n-o înțelegi?” Urmează concluzia
explicită că Iurineț e dintre cei care se lingușesc în fața Moscovei, precum un
oarecare cneaz rus în fața Hoardei de Aur sau ca un membru exemplar al
„colegiului malorus” în fața țarului întregii Rusii, asigurând Moscova că el
„nu va rupe nimic din/de la ea”, deoarece Moscova va rămânea totdeauna să fie
inima lui...
Astfel, Leonid Cernov-Maloșiycenko e printre
ideologii Ucrainei noi, pledând pentru o intensă industrializare, pe care
tânăra țară trebuie s-o accepte indiscutabil, în caz contrar va rămâne în
„tragicul, eternul somn al clovneriei maloruse”. În scrisul său apar motive
sociale, patriotice distincte, tranșante: „Iar aici – în gunoiul de grajd
moscovit / Meleagul roditor l-a acoperit, / Hăulindu-și cântecul în întunericul
pădurilor, – / Și gemea spre prostituata Ekaterina / Bătrânul Nipru...” Poetul
trăia intens, cu înfrigurare prezentul, neliniștit pentru viitorul țării sale.
Din păcate, a fost o premoniția ce avea să se adeverească necruțător,
cumplit: patru ani după moartea lui Leonid Cernov-Maloșiycenko în noul /
vechiul imperiu bolșevic, ruso-sovietic,
se declanșează sălbatica teroare stalinistă. Printre primele ei victime a fost poetul Gheo
Șkurupiy dezamăgit, deznădăjduit, sîmpușcându-se împușcă chiar în ziua sa de
naștere, la care își invitase prietenii, colegii; B. Tenta se spânzură (în
situație ucraineană, cazurile amintesc de V. Maiakovski, S. Esenin, M.
Țvetaeva...). Sunt executați Gr. Ciuprinka, D. Falikivskiy și G. Kosinka. Este
ars de viu poetul V. Sidzinski... În 1937, împreună cu alți oameni de artă și
literatură ucraineni, a fost executat de NKVD Mihail Semenko, ilustrul fondator
și promotor al avangardismului.
De fapt, în perioada
culminației represaliilor staliniste, 1937-1939, se întâmplă ceea ce a fost
numit „Împușcarea Renașterii”,
„Golgota literaturii ucrainene”, sintagme care, prin metaforismul lor
cutremurător, dezvăluie nemaiîntâlnita cruzime a regimului bolșevic autoritar,
ceea ce, inclusiv în Ucraina, avea să constituie o imensă pierdere pentru
cultură, spiritualitate, istorie în general, pierdere resimțită acut până
astăzi.
Iar faptele de curaj și
speranța în libertate nu au fost iertate de călăi nici după anihilarea fizică a
victimelor lor, printre care, fără îndoială, ar fi fost și Leonid Cernov-Maloșiycenko. Însă, anticipativ, aliatul tiranului
din Kremlin, ai ucigașilor pe care îi avea în simbrie, a fost boala
necruțătoare, care l-a răpus în 1933. Iar atitudinile oneste patriotice,
naționale, contra noului gen de imperialism, ruso-bolșevic, sovietic, au făcut
ca, la sfârșitul anului 1934,
toate cărțile lui Leonid Cernov-Maloșiycenko să fie scoase din librării și
biblioteci, creația fiind pusă la index pe zeci de ani înainte...
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu