DE LA CICERO - SPRE NOI

 

Leo Butnaru 

De la Cicero la suprarealism

 
        Suntem îndreptățiți să credem că așa-numitul  dicteu automat în scris a fost conceput și aplicat nu de suprarealiști, ci de oameni ai scrisului și filosofiei, care au viețuit cu peste 2 mii de ani mai înainte. După Seneca (scrisoarea  CXVIII către Luciliu), Cicero îi spunea lui Atticus „să scrie, adică, ce i-o trece prin minte, chiar dacă n-ar avea nimic de scris” (si rem nullam habebit, quod in buccam venerit, scribat).
        Iar suprarealiștii considerau că scrisul lui Lautréamont ar fi oferit unul din exemplele originare, inițiatoare (în literatură) de spontaneitate nesupravegheată de ochiul interior al conștiinței, ca un joc liber al imaginației, ca „primordial” dicteu automat. Nu poți interzice omului să creadă și așa ceva, însă nu se poate să nu se remarce că în mai multe pasaje complicate ale operei sale Lautréamont se oferă a ne fi ghid, intervenind în text cu (auto)comentarii, spre exemplu atrăgându-i atenția cititorului că el își dorește discursul dramatic și desăvârșit didactic, conștient de „noua mea poetică” și fiind sigur că, o dată cu apariția pe lume a Cântului I din Maldoror, „Omul s-a schimbat: el s-a înspăimântat”, dându-și seama că are deja chip și fire de fiară, ceva mai dur chiar decât cele spuse într-o definiția a lui Pio Borgia care considera că omul înseamnă: un milimetru peste maimuță, când nu este cu un centimetru peste porc. Lautréamont previne cititorul ce are a interveni în text: „Încă o strofă, și ia sfârșit imnul meu”, sau cum are de gând să-și recite pasajul ce urmează – egal, rece, fără emoție și excese retorice.
Ei bine, atare dezvăluiri și ghidaje nu prea au nimic în comun cu spontaneitatea sui generis, dusă spre și zisă dicteu automat, de care se atașaseră... mortal suprarealiștii. E drept, Lautréamont oferea, mai mult implicit, motive de a gândi în linia principiilor, dar mai mult a doleanțelor suprarealiștilor, dat fiind că poemul Cânturile lui Maldoror deschide vaste spații imaginare de interacțiuni ale „forțelor” literare de vibrație fantasmagorică, ce se caută, se găsesc, se atrag, magnetizându-se mutual în nemărginirile scrisului lumii. În discursul poetic apar, ici-colea, reverberații de ecou prin grotele absurdului. Să mai ținem cont că, pe timpurile izvodirii poemului, era foarte căutată și practicată hipnoza, anumiți exegeți susținând că însuși Lautréamont nutrea speranța de a transforma literatura într-un excepțional mijloc de fixație (înțepenire) magnetică, mergând chiar mai departe de Poe și Baudelaire, care încercaseră și ei să îmbine poezia cu magnetismul. Iar peste mai bine de o jumătate de secol, și suprarealiștii jinduiau fremătătoarea flacără a „soarelui magnetic”. Aici amintindu-ne că, la Paris, André Breton este unul din protagoniștii manifestărilor Dada, împreună cu Aragon și Soupault lansând revista Littérature și experimentând dicteul automat, pretinzând că scriu (dictează) spontan, fără a-și cenzura fluxul ideatic, semantic, poetic. Breton și Soupault au  continuat să-și „supravegheze” și să-și dezvolte „nesupravegheatele” tehnici ale automatismului „creator”, teoretizând despre vise, subconștient etc.
Din proprie experiență, recunosc că și pe mine m-a preocupat oarecât dorința de a încerca... dicteul automat, scrisul ca de la sine, necontrolat de conștiință. Ei bine, în mare, mă alegeam cu un haos al cuvintelor, posibilelor sensuri, dar mai ales nonsensuri, cu o fantasmagorie a libertății de a crede că astea/acelea se întâmplau în subconștient, zis și subliminal. Iar o dată parcă mi s-ar fi întâmplat ca automatismul, cu inerenta și „voita” lui incoerență „creatoare”, să fie oarecât mai... coerent, mai explicit, totuși. A fost cazul cu poemul Ziua în care s-a scumpit sarea, ce-mi apăru, ca impuls inițial, dar și cu „recidive” pe parcurs, ca într-o, aș mai spune/presupune, stare de cvasidicteu automat (și) ca primă variantă (de maculator/calculator!) a ceea ce, mai apoi, trecu pe sub lupa logicii (și alogicii admise în poezie), după care obținu coerența de subiect, perspectiva compozițională, de regie. Astfel, îndepărtai urmele hazardului „evident” din sintaxa dezlănțuită în imprevizibilitatea cvasi-dicteului. Revenirea lucidă, deplin conștientă asupra texturii „oferite” de starea enigmatică a trăirii sinestezice, apriori orientată spre ordonarea și literaturizarea materialului prim e afină oarecum sintetismului ce-i preocupa pe anumiți artiști din primele decenii ale secolului trecut care, în procesul de creație, operau o dislocare de planuri și raporturi realitate/ficțiune, iar când se ajungea la un anumit grad de fracționare a componentelor lumii sau imaginației, dânșii erau convinși că aceste componente, prinse într-un cadru spațio-temporal unic, nu pot fi întâmplătoare, ci sunt interdependente în procesul unei simbioze ce le favorizează rânduirea semnificațiilor în linie de subiect, în contur formal, în integritate. Iar pentru mine poemul amintit reprezintă, parcă, un continuum al senzației de realitate, dar și de obiectivizare a irealității,  iar în partea a doua ar fi chiar o stare de supra(i)realitate și – firești pentru poezie – de libertăți extra-logice. De fapt, deloc puțini autori prinși în experimentul scrierii automate până la urmă depășeau stadiul recursului brut la subconștient, tendința de a conștientiza… iraționalul, absolutizată de suprarealiști.
        Probabil, printre arbitrii „imparțiali” în dezbaterea problemelor legate de suprarealism e și Marcel Raymond care, în epilogul celebrului eseu-tratat De la Baudelaire la suprarealism, constata că, dacă experiențele legate de dicteul automat, de sondajul în subliminal ar fi respinse ca „erori monstruoase”, „pentru a se reveni la poziții considerate sigure”, „am avea totul de pierdut, dat fiind că apelul la inconștient, blamat în mod ridicol, ne-a îngăduit să epurăm și în același timp să aprofundăm sentimentul poeziei, conștiința ei. Lucruri greu de uitat; binefăcătoare și primejdioasă lucrare (sub. mea, L.B.), care nu poate fi înăbușită... N-am putea indica un sfârșit al aventurilor, pentru poet nu există un liman al iertării”. Astfel, venerabilul exeget intuia, încă în 1933, că preocupările față de misterele subliminalului nu se vor încheia odată cu „trecerea” timpului dadaismului, suprarealismului. Precum n-au trecut încă de pe la începuturile lor, cu peste 2 mii de ani până la noi, când au fost „teoretizare” sau cel puțin acceptate de Cicero și recomandate lui Atticus, scriitor și filosof cu care se afla în corespondență.
        Cu alte cuvinte și alte timpuri (chiar acestea), am putea crede că, până la „Mamélele lui Tiresias” de Apollinaire (1916), intitulată „dramă suprarealistă”, și „Cabaretul Voltaire” de la Zürich, unde s-a întâmplat ruptura dintre suprarealiști și dadaiști, cu peste două mii de ani până la acest moment a existat un fel de Popina romane (Birt roman), unii dintre primii membri ai căruia ne sunt chiar cunoscuți, Cicero și Atticus, cărora, cam peste 100 de ani, li s-a retro-„alăturat” (prin corespondență și... absență) Seneca, zis și cel Tânăr; birt/cabaret în care au fost inițiate primele discuții despre scrisul automat, pe atunci numit: ce ți-o trece prin minte. Era ca și cum o primă inițiere în suprarealism, în dicteul automat.