LA 75 DE ANI DE ACASĂ - GÂNDURI, SENTIMENTE

 

         – Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou, după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.

– Dragă George Motroc, colegilor care ar vrea să-mi ia un interviu uneori le spun că, în timp, am acordat zeci de interviuri, că am răspuns la, poate, peste o sută și ceva de întrebări, rugându-i să-și formuleze ispitirile oarecum mai deoparte de drumurile cunoscute ale interogațiilor – debut, prime lecturi, prima carte etc. Dar rar se întâmplă ingenioși în ale meseriei de intervievator. Și ne pomenim ca într-un vers de-al lui Vintilă Horia: „Întrebări viitoare primeau trecute răspunsuri”. E drept, în timp, memoria mai modifică ceva, mai propune alte detalii, dar, în mare, ești tu oarecât... reformulat, retușat nițel altfel. Bineînțeles, contează și stilul, metafora, ideația aduse la zi.

Iar noi, de data aceasta, la o nouă reîntâlnire, ar fi bine să nu reluăm întrebări, răspunsuri, pe care, în doi, le-am trimis în lume... Chiar dacă, probabil, nu va fi ușor să izbutim deplin, să ne stăruim.

– De acord. De data am plăcere sa va adresez în numele revistei Convorbiri literare si ai cititorilor săi o pleiadă de 75 de urări aniversare, urări de sănătate, fericire, dar și de inspirație! Prin urmare, să începem cu o întrebare legată tocmai de acest aspect și anume, dacă dvs. considerați că există o legătură dintre vârsta biologica și cea a deplinei maturități artistice?

– Așa cum literatura, crearea ei înseamnă și permanente acumulări ale memoriei, maturizarea, împlinirea scriitorului depinde, bineînțeles, și de sinteze mnemonice, de interacțiunea acestora cu intuiția, sensibilitatea, conștiința, cugetarea, cu ceea ce se numește, aproape mistic, vocație etc., autorul, la orice vârstă a sa încercând să exprime ceva din misterul și esența vieții și de a crea, a sugera imagini, idei noi, poate chiar sui generis originale, din caleidoscopul lumii, din inteligența, conștientul și subliminalul existenței umane.

Într-o carte japoneză de acum mai bine de 700 de ani am găsit următoarea remarcă: omul trebuie să renunțe la orice artă în care nu a devenit un maestru până la 50 de ani, fiindcă la atare vârstă nu există nicio perspectivă să ajungă așa ceva prin strădanie, prin trudă grea.

Să zicem că jumătatea de veac trăit și cât a fost să creeze în el pentru scriitor ar fi mejdina, la care se potrivesc cele spuse de Louis Lauvet (1887–1951), celebru actor și regizor francez: „Numai după ce ți-ai făcut meseria un lung șir de ani, după ce ai suferit decepții și te-ai izbit de greutăți imprevizibile, se poate contura o hotărâre pe care o poți numi vocație. Vocația nu e decât o alegere perseverentă. Adevăratele recompense pe care ea le oferă sunt totdeauna lăuntrice și tardive”. Acestea fiind valabile pentru creatorii cu adevărat profesioniști, pentru care, după Alain Nadaud, „ambiția personală nu mai este decât devotament absolut pentru scris”.

Iar eu împlinesc vârsta la care e tot mai accentuat ceea ce Lucian Blaga numea „subtonul de melancolie al întregii noastre vieți”. Vârsta la care poți conștientiza puncte convergente de focalizare, esențializare concomitentă a trecutului, prezentului și speranței de viitor, cât îți va fi dat(ă). Și, bineînțeles, vârsta la care nu-mi mai permit vise mari.

Scriitorul are o etate (și identitate) biologică, una a creației și alta a experienței... non-stop. Cea mai întinsă și inerentă colaborare există între vârstele care, în ordine, sunt a doua și a treia. Vârsta biologică nu te poate salva nici dincolo de 70 de ani de a nu te simți un debutant ingenuu, proaspăt și, ca la începutul primelor pagini, oarecum nesigur în imensul univers al literaturii lumii.

Astfel că, la orice vârstă și etapă a afirmării vocației, în multicolora ceață a incertitudinilor, în fața imposibilității intrinseci, organice și neorganice, de a revela cu adevărat esența lucrurilor, fenomenelor, în fascinanta, intrigatoarea, atrăgătoarea opacitate generalizată a cunoașterii scriitorul presupune că literatura ca expresie și expresivitate, ca emoție și ideație ar fi una din modalitățile posibile de înaintare în infinit. Concomitent rămânând permanenta interogație despre însăși menirea scriitorului, literaturii, semnificațiile, utilitățile sale.

În fine, de etapă, să zic, ar fi să constat că, odată ce nu am vocația competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței... utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist, patriot, cosmopolit etc.) poet al generațiilor contemporane sau al intergeneraționismului, spațiu în care m-au situat unii exegeți. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi aduce bucurie. Dar și îngândurări, interogații nici pe departe optimiste despre artă, literatură și om. Aș fi cel care investește spirit, energie în scris și căruia, mutual, scrisul îi insuflă spirit, energie, chiar inspirându-l. În relațiile cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum mobile personal. Vital. Predestinat. Confirmat, aș vrea să cred.

– Ce mai puteți spune despre senzația inevitabilei înaintări în vârstă?...

– Ca să nu zicem (ne-tabuistic...) îmbătrânirea... Aproape poetic e sinonimul: senectute...

Bineînțeles, omul nu poate evita așa ceva... De la șaizeci de ani înainte, viitorul e mult mai restrictiv, mai dificil decât trecutul. Deja nu mai ai nici timp și nici puteri să iei decizii cardinale, ci doar convenabile, ba chiar potolit-confortabile. La turații mici, aș zice. Și e bine să-ți spui și să te supui în ideea că ar trebuie să-ți faci o metodă, un program de a ști și de a putea să te împotrivești eventualei lipse de curiozitate, care poate apărea odată cu înaintarea mai adâncă în vârstă. Da, în bătrânețe. Pardon... senectute. (Ca să fie mai... frumos; și mângâios cât de cât.) Să faci un fel de... fitness intelectual, să-ți ții acuitatea spiritului în formă bună. Fitness de bibliotecă neabandonată. Ea, biblioteca să rămână în continuare sala ta de antrenament, dar și de randament în genul de muncă pe care ți l-ai asumat și care, e de presupus, demult te-a convins deja, că ți-a fost sui generis predestinat: literatura. (Spațiul în care inspirației îi place să vină cel mai des.) Curiozitatea față de lume, de cunoaștere să rămână cât mai îndelung unul din reperele importante ale existenței tale sufletești, spirituale.

– Care ar fi cea mai frumoasa amintire din copilărie, despre copilărie?

– În 2023, la București, a apărut a treia ediție a narațiunii mel memorialistice „Copil la ruși”, revăzută, completată aproape cu o treime față de varianta inițială. Vă asigur, e toată o amintire despre copilăria puțin spus frumoasă, ci chiar minunată! Cartea reprezintă povestea, poemul, memoria copilăriei mele, născute, în mare, și ca o străluminare din interogații de sine. Iar astăzi le citesc/recitesc ca pe o probă de fidelitate a propriului sine chiar față de... sine însuși. De mine, iertată fie-mi roua de nemodestie, constatând că, oarecum misterios, copilăria mea de dincolo de cărți, de până la cărți, dar deja și cu cărțile în față, acaparată, vrăjită de ce spun și te învață ele, mi-a dăruit ea însăși, generoasă, o carte, la care am scris și mai scriu chiar despre ea, copilăria – mare, mică? Oricum, nu prea îndelungată, dar care s-a întâmplat ca o fatalitate a... binelui, bucuriei și dragostei părintești. Și e fascinant ca tu însuți să-ți dai știre despre cel care ai fost și despre cei care au fost cu tine.

Copil la ruși e narațiunea bazată, în cea mai mare parte, pe faptele reale ale vârstei de aur, sintetizate în ceea ce a fost copilăria, ce a mai păstrat din acele vremuri memoria, dar și sufletul, conștiința. Dar și din ce au tezaurizat subconștientul, contextul social, dar și visul. Fapta reală, dar și fantezia, toate țesute în (re)trăiri, rememorări, realcătuiri nostalgice de sine și de lume de cândva; ba chiar a unui univers întreg, al tău, al părinților, satului tău, din care extragi savorile dialecticii particulare.

Eu simt această narațiune cu largi postate poetice ca pe o simfonie a copilăriei și preadolescenței. Uneori datele, impulsurile concrete se înalță parcă prin vibrații de orgă în cerurile metaforelor, de unde, peste un pasaj-două, revin pe pământ, în Negurenii mei de baștină, în casa părinților sau în tremurul de unde ale Răutului cu irizări cromatice atât de diferite, până la fascinație, în dependență de jocul și intensitatea luminii zilei, serii, nopții și a sufletului de copil care, iată, peste ani, avea să ajungă scriitor al propriului destin.

E multă muzică și poezie în emanația acestui poem memorialistic, în această amintire... non-stop! despre vârsta de ce?-istă a copilului ce împărățea în împărățiile visărilor și necuprinderile dorințelor de tot felul.

– Care au fost primele lecturi, rămase în memorie?

– Unele chiar mai mult de a fi rămas în ținerea de mine, s-au inclus, presupun, chiar în destin, în (par)cursul acestuia.

Deci, ab ovo... vorbind, cea dintâi legătură cu literatura scrisă mi-a oferit-o chiar Abecedarul care, și azi, prin consecințe directe sau implicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. Bineînțeles, această carte de învățătură se întrupează pentru totdeauna în destinul omului. De acolo a pornit și scriscititul meu! Țin minte cum, sub creion – așa se începea atunci, cu mina bine ascuțită, nu sub stilou (până la pix nu se ajunsese; pur și simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenție de ceasornicar cele câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi ești regizorul, făptuitorul.

Sigur că îmi amintesc, în anumite cazuri – foarte lămurit, unele din primele cărți pe care le-am citit deja… nițel școlit: „La balul coțofenelor” de George Meniuc, scriitor ce debutase în interbelic și îl avusese prieten și coleg de facultate, la filosofie, pe Geo Dumitrescu, iar mie, în lung de vârstă, avea să-mi devină coleg de Uniune scriitoricească din Moldova; „Ghiocel voinicel” de Vladimir Russu; „Andrieș”, un poem în versuri de Emilian Bucov, zis și Radu Vasile în tinerețile sale bucureștene răzvrătite, apoi potolite la Moscova și de-a dreptul aciuate la Chișinău; „Prinț și cerșetor” de Mark Twain. Citisem o proză despre filoxeră în Basarabia a lui Mihail Koțiubinski („Pe cuptor” – tot el); azi la Chișinău există unicul liceu pentru elevii ucraineni (tot mai puțini, însă), care poartă numele său; „Motanul încălțat” de Jukovski, „Cetatea veche” a lui Beleeaev, „Golgota” de Les Gomin, „Nicoară Potcoavă” de Sadoveanu, ceva din belorusul Brovka, „Păsări aptere” a letonului Vilis Lācis, Gorki (nu mai țin minte ce anume), „Ciuk și Ghek” (Arkadi Gaidar), fabule de Krîlov (dar și de-ale lui Donici), Ostrovski (Nikolai; peste ani, aveam să aflu că romanul „Așa s-a călit oțelul” este „istoria succesului unui handicapat…” Crudă definiție!...)... În strai chirilic, între Prut și Nistru erau traduse mostre din „literaturile frățești”, ale popoarelor captive în perimetrul cuștii sovietice... Știu că unele din aceste cărți le-au citit și semenii mei din dreapta Prutului, unii din ei amintindu-le în interviuri, mărturii.

Iar în biblioteca, deja personală, intraseră și două volume de versuri, piese și vodeviluri de Vasile Alecsandri, „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (mda, nu prea pentru priceperea lui Lică cel de 8-9 ani), pe care tatăl, ca mecanizator, le primise premiu. Cărțile erau editate superb, în imitație piele, cu ornamente în relief. Adică, primele cărți mi-au consolidat contactul cu literatura, chiar relațiile cu ea.

Și povești, povești „moldovenești”, inclusiv cele ale lui Ion Creangă. Și aici găsesc potrivit să amintesc un episod, pe care l-am trăit în aeroportul din capitala Mongoliei, în iunie 1989, unde, la un moment dat, colegul-ghid-însoțitor Urinhe îmi făcu semn să privesc spre o fetiță care citea într-o carte, ce se dovedi a fi, totuși, nu una oarecare, ci – vă imaginați? – „Rumân ardân ulgar”, adică, „Povești populare românești”, ceea ce îl și determinase pe colegul mongol să-mi atragă atenția, dânsul pricepând, bineînțeles, că mă surprinde plăcut. (Să vezi, domnule, până și mongolii știau ce națiune trăiește între Nistru și Prut și numai blegii CeCe-iști de la Chișinău o făceau încă pe tâmpiții, sau poate chiar erau astfel, spunând prăpăstii despre „două popoare, două națiuni diferite”!)

Pe cititoarea de basme o chema Ariunaa, ce se traduce ca: Adorata. Uite, la noi nu am întâlnit un nume similar... Ca într-o îndepărtată „sinonimie”, poate că – Dora, Doru... Și vine jocul de nuanțe: Doro-Odoro! – să-i spui cuiva. Iar în mongolă ziua înseamnă – odor... Iar eu mai pot spune, că unele din primele cărți pe care le-am citit, din care a învățat vârsta mea timpurie, a fost și au rămas și ele odoare.

– Primele dvs. versuri erau în spiritul poeziei moderne?

– Cred că acest lucru îl dovedește cu prisosință cartea mea de debut și opiniile care i-au urmat. Așa le-au receptat și comentat chiar primii recenzenți ai lor, drept exemplu să amintesc de cernăuțeanul, pe atunci, azi bucureșteanul Ștefan Hostiuc, care scria în revista „Nistru” de la începutul anului 1977: „Leo Butnaru este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie «clară» de pe pozițiile logicii noționale”.

Dintru început și în general, poezia mea ar ține de ceea ce francezul numește une modernité digérée, adică o modernitate asimilată, personalizată în stilistică și metaforism care, sper, mă definesc, mă individualizează. Apoi ar fi în ea confluențe rustic-urbane. Poate de unde, până a veni de la țară să fac studenție la oraș, se întâmplase ca un an să fiu și elevul unei școli medii din Chișinău. La 14-15 ani civilitatea și motricitatea urbană este asimilată cu oarece aviditate de copilul sătean stabilit pe hectarele asfaltului, printre etaje. Și... tartaje. Zic astfel cu gândul de-a avea la oraș mai multe cărți, decât ți le poate oferi o bibliotecă sătească.

– De ce ați ales acest gen de poezie și un curaj literar în locul unor versuri conformiste, fals patriotice, probabil și profitabile financiar?

– Ce să zic?... Că aș fi fost un june accelerat în formarea caracterului?... Chiar dacă aș putea fi suspectat de lipsă de modestie, nu aș exclude și contribuția caracterului, care, cred, m-a ajutat și la alte etape ale vârstei, creației.

Literatura se naște din talent, achiziții intelectuale, rafinament profesionist, dar și din caracterul autorului, din caracteristicile singulare ale unor facultăți psihice, temperamentale. Poetul neordinar practică o poezie a diferențelor sau o poezia ca diferență în tendința și chiar misiunea sa de a se împlini convingător în „limpezimea luminoasă a posibilului omenesc”, cum susținea Jaspers. Spre acolo tinde sensibilitatea perceptivă a poetului, în cuprinsurile ei tainice întâmplându-se fenomene inventatoare de relații asociative gândire-simțire-înțelegere neordinare, la care nu poate ajunge cel netalentat, necultivat.

Chiar când e încercat de dezamăgiri, poetul de caracter nu dezarmează, ci își urmează vocația, uneori chiar în pofida lipsei de perspectivă, cum se părea prin vremurile cu comuniști înrăiți; perspectivă existențială, în creație și prin creație. Cel cu caracter creează, studiază, crede în ce face, având planul său de interes și frământări, recunoscându-și, dezolat sau de-a dreptul disperat, puținătatea, ba chiar infinitezimalul aport în miraculoasele angrenaje de mișcare în Absolut și de mișcare chiar a Absolutului, în care el își geme stările de încorsetare, aproape că de imobilitate cosmică, stare acută de limitare ducându-l spre irezistibilul vers al disperării... fructuoase, conștientizate.

– În adolescență și junețea timpurie ați avut modele literare?

– Nu știu dacă mi-a fost cineva de model, însă în anii de studenție, precum și după ei, am citit foarte mulți poeți mari din lume, care nicidecum nu erau pe aproape de programele universitare. Nu sunt nici azi. Însă ei nu m-au influențat. Ci m-au învățat, m-au îndrumat. În primul rând, m-au inițiat în căile și mijloacele de apropiere de poezie și înțelegerea ei altfel, în mod personal. M-au învățat să nu mă las influențat inclusiv chiar... de ei, ci să-i citesc și să-i venerez ca pe niște superiori, altfel zis – profesori... practicanți exemplari în marea poezie. Mă învățau, inițiau în „acumularea” experienței de a citi, înțelege și scrie poezie. De a-mi educa și lumina conștiința referitor la specificitatea poeziei moderne, în general, și a unor autori în parte. Să pricep că poezia înseamnă un limbaj distinct ce funcționează conform altor legi, decât limbajul comunicării uzuale. Apoi m-au dumirit că obscuritatea discursului, ermetismul de paradă nu țin numaidecât de profunzimea și rafinamentul poetic. Uneori, din contră, astea sunt perdelele de fum, care vor să mascheze absența ei, a poezie. Probabil era anevoioasă inițierea mea, a unui elev de ieri, însă, oricât de lentă (sau poate... încrâncenată!) ar fi fost acea inițiere ca mișcare a spiritului ea era una progresivă, de avansare (nu de atitudine ideologică într-o societate în care se trâmbița că ea ar fi cea mai progresivă, cea mai cea, tocmai din considerentul că nu era și vociferându-se/(ex)clamându-se oricând și pretutindeni despre progresismul sovietic). Din astfel de inițiere, prin metodica și asumata experiența acumulată în timpul lecturilor-studii autodidacte „zvâcneau” imboldurile de a crea tu însuți, deja la un alt nivel de elevare și aplicare a gustului pentru literatura altora și a exigențelor față de propriul scris.

Ar mai trebui să amintesc că, la vremea debutului, eram captivat de poezia lui Stănescu, Sorescu, Pasternak și, oarecât, a lui Esenin, din acesta, încă elev, încercând să traduc. Dar, recunosc, fără a cunoaște multe din limba rusă, fără a avea la îndemână un dicționar rus-român. (Peste decenii, aveam să traduc din Esenin „Omul negru” și „Spovedania unui huligan”, texte afine avangardismului rus de la începutul secolului trecut.)

Cât timp m-am aflat în sat, despre autori și evenimente din literatura română aflam de la radio București sau Iași. Însă de clasicii noștri știam încă din școala medie, în care învățam Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hasdeu, Russo, Cantemir, câte ceva din cronicari etc. E drept, în abecedarul meu încă nu figurau numele lui Eminescu sau Creangă, ci, de vreo 7 ori într-un text de opt fraze, se mai amintea de Stalin. Lucrurile au început să revină la oarece normalitate de istorie literară națională începând cu anii 1956-1957. Iar odată intrat la facultate, în 1967, se părea că nu aveam și nici nu voi avea vreo problemă de înaintare în cunoașterea literaturii române contemporane. Unii dintre studenții de la cursurile superioare erau abonați la „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viața Românească”, la alte reviste, până când, în 1968 sau 1969, au fost „limitate”, aproape interzise definitiv abonamentele la presa românească. Deja la cursuri nu ni se mai recomanda drept literatură obligatorie Călinescu, Vianu sau Graur (studii lingvistice).

Dar ca să revenim la modele... Un răspuns ar putea fi „extras”, aproximat, formulat oarecât din mai multe pagini, ani, anotimpuri ale jurnalului meu, intitulat Student pe timpul rinocerilor. Am început să-l scriu în februarie 1969, adică în al doilea an de facultate. Notam ceva din cele ce mi se păreau, pe atunci, demne de luat în seamă. Parțial, acele file ar reprezenta un vag pro domo sua, însă există în ele, dincolo de spunerea de sine, și un spirit... colectivist, cel al studenției în general. Apoi, mai există spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură ale bibliotecilor, cel din cămine sau de la diverse manifestări socio-tinerești caracteristice epocii. Adică, cititorul are în față unele contribuții documentare modeste, ca niște psihobiograme, să zic, de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, cu unele din preocupările, achizițiile și rateurile sale; cu trăsăturile temperamentale și de caracter ale unor studenți din acele vremuri.

Și multe, multe nume de scriitori, din opera cărora citeam și, implicit, învățam: antici, elini și latini, medievali din Europa, în primul rând, apoi imensa, fascinanta poezia modernă italiană, franceză, spaniolă, cea din latinitatea Americii, expresionismul german, avangardismul rus etc., etc. Nu eram străin nici de prozodia Orientului – poeți chinezi, coreeni, niponi...

– Se știe că literatura în limba româna ajungea greu în Republica Moldova.

– Cam tot pe atunci, în primii doi ani ai studenției mele, la Chișinău fusese închis și raionul de carte românească de la librăria „Meridiane”, de unde deja reușisem să procur mai multe cărți ale poeților noștri, dar și ale celor din lumea mare, apărute în prestigioasele colecții „Luceafărul” (a debutanților), „Orfeu”, „Poesis”, „Cele mai frumoase poezii” etc. Apoi mi-am mutat solo-bivuacul la Biblioteca Națională… „Krupskaia” (la femeia lui Lenin, ziceam, cu ironia de rigoare), unde puteai comanda cărți românești, chiar dacă știai că de fișa ta de cititor se interesează cei de la KGB. Aici aveam mai toată presa literară din România, inclusiv celebrisima revistă „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea de atunci și din care astăzi dețin o colecție de circa 300 de numere în biblioteca personală. Mergeam după carte românească la Cernăuți sau Odessa, primeam colete, prin așa-numitul sistem „Cartea prin poștă” sau de la cunoscuți, din Moscova sau Kiev, Leningrad sau Lvov. Cartea românească o puteai găsi până și în… Siberia, în Extremul Orient, numai nu între Nistru și Prut. Adică, după unele proteste contra regimului la Chișinău, cartea românească nu mai putea fi procurată aici, ci oriunde aiurea în fosta URSS.

– Ce au însemnat pentru dvs. studiile universitare?

– Formarea și chiar lansarea mea ca scriitor, ca poet, înainte de toate. Și jurnalist, bineînțeles. În studenție deja publicam în unele din cele mai prestigioase reviste ale timpului (...chișinăuian), „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”, „Moldova”. Plus că mi-a plăcut cu adevărat că studiam jurnalism și filologie, mai ales după ce întâlnisem la Kant ideea că filologia e „știință despre instrumentele erudiției”. Și a scrisului, a literaturii, aș adăuga.

În primii doi ani de studenție am prins ceva libertate din ceea ce însemnase „dezghețul hrușciovist”. La Chișinău, puteam încă procura cărți românești, puteam abona presa editată la București. Din dreapta Prutului, veneau – rar, dar totuși veneau – formații artistice și echipe sportive. La cursuri ni se mai recomandau operele lui Călinescu sau Vianu, iar limba „moldovenească” o studiam după Introducere în lingvistică și Studii de lingvistică generală de Al. Graur.

Să ne reamintim că în a doua jumătate a anilor ’60 debutase generația colecției Luceafărul – Stănescu, Sorescu, Baltag, Blan­diana, Romanescu, Gheorghe, C. Ivănescu, Ursachi, Petre Popescu (Fire de jazz și Dulce ca mierea e glonțul patriei), la începutul anilor ’70 apăruse excepționala antologie a lui A.E. Baconsky Panorama poeziei universale. De la Moscova (la Chișinău, am spus ceva mai sus, deja fusese inter­zisă reali­zarea cărții românești), prin rețeaua Cartea prin poștă, am coman­dat și am primit minunatul set de ediții poetice bilingve ce includeau volume de Apollinaire, Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Eluard. În capitale RSSM erau în formă bună cenaclurile „Luceafărul” (ziarul Tinerimea Moldovei), „Eminescu” (Uni­versitatea de Stat), „Miorița” (Biblioteca Republicană), precum și cel de la Casa Municipală a Tineretului. Erau altfel, deosebiți și tinerii sau relativ tinerii poeți ce se afirmaseră în Interriverania – Vodă, Vatamanu, Damian, Codru, Teleucă, An. Ciocanu... Conta ținuta de scriitori estetizanți a lui George Meniuc (colegul lui Geo Dumitrescu la București, la filosofie) sau Paul Mihnea (la Cernăuți, fusese coleg de liceu cu Paul Celan) care, de la un moment încolo, au refuzat înregi­mentarea. Ne încuraja temeritatea popularului pe atunci Ion Druță, care mergea în răspăr cu oficialitățile comuniste. Strălucea cu ade­vărat teatrul pentru tineret „Luceafărul”, unde se juca și drama­turgie de Mihail Sebastian (Steaua fără nume) sau Mircea Ștefănescu (Eminescu; Nota zero la purtare). În acea atmosferă, și noi, debutanții, începuserăm a scrie ca și cum ne‑am fi descătușat.

Însă curând veniră/năvăliră zilele, săptămâ­nile, lunile, anii în care efervescența intelectuală autentică a prins a fi suspectată, asuprită, stopată, sancționată. Dezlănțuită, omniprezentă, cenzura coagula restrictiv cenzul și ura față de adevăr și, în special, față de istoria și cultura românească. Pe atunci mi se cam încheia adolescența care nu-mi mai părea atât de lipsită de griji, ca odinioară, când mă mângâia cu false, dar plăcute, totuși, rezonanțe de libertate și... eternitate...

Însă astăzi atașamentul meu față de jurnalism și filologie mi-e adumbrită de gândul la destinul umanioarelor în universități, deoarece mai multe efecte ce țin de spirit, de educație, de artă, care acum un timp erau evaluate sub aspectul beneficiilor pe care le pot aduce omului în general, spiritului, inteligenții, culturii, bunei-creșteri a acestuia, în prezent sunt monetizate, fiind exprimate în echivalente pecuniare. Sunt trecute din sfera spirituală a societății în cea consumistă. Din evaluare estetică, contemplare, admirare, trecute în calcule economice seci, neprielnice sensibilității umane creatoare sau receptoare de artă, frumos. În societate, cam toate cele ce țineau de educație, cultură, literatură, artă au căzut sau cad în capcana utilitarismului „fără suflet”, insensibil. Cad în indiferența mașinii de calcul ce subjugă omul, sterilizându-i sensibilitatea.

Din universități, dispar umanioarele în forma lor de structură instituționalizată. Iar umanioarele sunt „științe despre spirit”, precum definea la sf. sec. XIX Wilhelm Dilithey, celebru istoric al culturii.

Preocupările umanitariste învață membrii societății să fie critici, în sensul de a ști să evalueze fenomenologia și individualitatea socială, și să evalueze ei înșiși. Activitatea umanitaristă elaborează sau doar sugerează cele mai sensibile, mai delicate metode de elaborare a criteriilor, grație cărora noi puteam vedea și înțelege mai plenar tabloul general al contemporaneității, dar și pe cel al trecutului, al istoriei, al lumii.

Odată cu marginalizarea umanioarelor, intensitatea vieții spiritului în societate scade. Este redusă diversitatea branșamentelor și vectorilor activi ai acestuia.

– Va considerați un lider al generației dvs. de studenți? Sau au existat și alții colegi care au devenit scriitori?

– Ar fi prea mult spus lider, însă eram unul din cei care ieșeau în evidență prin ținută, atitudine, discurs, dar și prin scris. Sigur că au fost și alți colegi, prieteni de facultate, de Universitate și nu numai, care aveau să devină scriitori, unii valoroși. Tocmai unora din ei vreau să „le ofer” cuvântul, să spună cum era pe atunci studentul, scriitorul debutant L.B. Iată un extras din dialogul colegilor Vasile Nedelescu și Nicolae Rusu, publicat în revista chișinăuiană „Orizont” din 1988: „– Printre altele, la multe din ședințele «Ramurilor» (cenaclul de cândva de la Politehnică – L.B.) îi aveam oaspeți pe membrii cenaclul «Mihai Eminescu» de la Universitate…

– Eu mi-l amintesc în mod deosebit pe foarte tânărul pe atunci poet Leo Butnaru, discursurile căruia erau lungi și spectaculos de savante. Iar eu mă străduiam să-i înțeleg spusele și mă gândeam: «Strașnic deștept băiatul ista! Se vede că așa trebuie să fie un poet adevărat…»” (zice Rusu).

Referitor la alți colegi de vârstă, de facultate și cenaclu, iată un alt extras din jurnalul meu: „6 decembrie 1970. O intervenție dură care m-a pus serios pe gânduri – un pasaj din cuvântarea lui Lucinschi apărută în T. Moldovei de astăzi: «Laturile negative ale vieții noastre, un fel de dor de timpurile de demult apuse și respinse de istorie se întâlnesc în versurile lui D. Matcovschi («Toate doinele», «Unde ești, bade Mihai?») și ale lui V. Romanciuc («Codrule»). Citind aceste lucrări și altele de același plan, îți pui întrebarea, la ce apelează ele, ce propagă?»

Mda, prea devreme au zidit obstacole în fața colegului. (Vasile îmi era coleg, prieten, la anul trei de facultate. – n.m.) În genere, e un timp în care multe din cele scrise vor fi sancționate, suspectate în urma unor interpretări nesănătoase pline de frică (...) Multe lucrări vor trebui să aștepte în sertare. Multe oale se vor sparge în capul oamenilor de creație. Unele din cele discutate cu M.G. au o tangență directă cu notele prezente. Un imperiu extins și neputincios... Au s-o mai pățească (și alții). Migrația spre Moldova e cea mai mare”.

Iar odată ce veni vorba și de literatură de sertar, nu aș pune mâna în foc că un jurnal din acea vreme poate fi considerat sui generis literatură de sertar, însă eu am ținut unul, care a fost posibil să-l public abia în timpurile de după căderea imperiului ruso-sovietic.

– Cât de importanta a fost pentru formarea dvs. viața de cenaclu?

– Unele din noile inițieri în sfera literar-artistică extra-cursuri universitare încercam să le aplic în intervențiile mele la cenaclurile literare. La întrunirile tinerilor uneori erau prezenți și scriitori deja cu cărți, unii... aproape consacrați, astfel că cenaclul ca și cum te familiariza cu interiorul literaturii ce se scria acum mai bine de jumătate de secol.

În sinea mea, tindeam să mă asemăn (...imaginativ) cu virtualii mei colegi de studenție, de generație literară din București, Iași, Cluj. Presupuneam că am avea și unele puncte similare în ce privește citirea cărților și publicațiilor literare, însă erau inevitabile și deosebirile care ne-ar fi marcat orientarea artistică, formarea, preferințele, nuanțele canonice. Îmi spuneam că ședințele „Cenaclului de luni” al lui Nicolae Manolescu sau cele vârfuite de profesorii Ovid S. Crohmălniceanu sau Mircea Martin erau de alt nivel, temperament, registru tematic abordat, în discuții sau recitaluri, decât cenaclurile noastre chișinăuiene. Acolo, la ei/ – la ai mei din dreapta Prutului, părea să fie mai multă libertate, dexteritate în plăsmuirea de sine a unui june poet sau prozator decât le avea un confrate al lor într-un regim imperial-bolșevic, opresiv, deznaționalizator.

Prin urmare, trebuia să mă edific într-o lume mai complexă, mai dură până la ostilitate în comparație cu mediul cultural-artistic (bineînțeles, nici el ideal!) în care avansau în destin artistic colegii mei din dreapta Prutului. Citeam, scriam, studiam într-un fel de cvasiilegalitate, pe care mi-o impunea acea lume a răului socio-politic, rău imperialist, antiromânesc. Și din acea constrângere, limitare în acțiuni, îmi ziceam că trebuie să profit, implicit, de unele avantaje culturologice și literare de care nu mă putea priva totuși malefica putere sovietică. Râvneam, căutam oportunități ne-dragi ideologiei oficiale, încercând să le convertesc esențele în spiritul meu, în creația, în existența mea.

De fapt, mai pricepeam că trebuie să-mi creez eu însumi prerogative într-o societate atât de dezavantajoasă pentru buna condiție umană a unui reprezentant al ei, dar care nu făcea parte din națiunea sus-pusă, imperialist-bolșevică. Trebuia să profit eficient de cunoașterea unei limbi de largă circulație, de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Să „rătăcesc” extra-ideologic, extra realism socialist, extra Brejnev și KGB, în marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol. Să beneficiez de faptul că un Valentin Kataev sau Ilya Ehrenburg îmi deschid ochii minții asupra literaturii avangardei ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc. Apoi Nabokov, Platonov...

Nu știu dacă am fost un norocos și ca poet-debutant... călător, însă pe la 18-19 ani trăiam înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe imense, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? (În destinul meu – sigur că da.) Respectivele trăiri mi-or fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Bineînțeles, acele metamorfoze pe care le impun conștiinței tale, sufletului tău navigarea, străbaterea de distanțe fabuloase nu puteau să mă lase pe mine același, românaș dintre Nistru și Prut, inclusiv românaș care scria deja, publica poeme, eseuri. Chiar dacă eram în URSS, eu călătoream, de fapt, în diverse țări, zise republici unionale, familiarizându-mă cu tezaurul național al diferitor popoare. Cunoșteam orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallinn, Vilnius, Kiev, Odessa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles, Moscova și Leningrad etc., etc.

Nu, nu îmi doream acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, odată ce situația rămânea de neschimbat, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac în respectivele împrejurări (și... împrejmuiri cu cortine de fier), cum să beneficiez de esențele lor ca om și scriitor.

Repet: sigur că aș fi vrut să fiu împreună cu colegii mei care frecventau cenaclurile lui Manolescu, Crohmălniceanu, Martin… Colegi-semeni care scriau la curajosul „Dialog” ieșean sau la elitistul, mi se părea mie, „Echinox” clujean, la „Familia” în care debutase Eminescu... Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism.

În pofida cortinei de fier de la Prut, dacă nu erai ispitit de tentațiile de avansare nomenclaturistă, puteai să-ți pui la cale tu însuți propriile șanse de a uni fenomene într-o sinteză intelectuală personală, ținându-te la curent cu ceea ce se întâmplă în literatura română, în cultura română, dar și cele ale lumii, în general.

– Cat de importante au fost lecturile din perioada studenției pentru scriitorul de mai târziu?

 – Puțin spus importante. Au fost fundamentale, în calmul și libertatea bibliotecilor (chiar dacă știam că cei de la KGB se interesează ce fel de literatură română și în limba română comandă cei alde mine). În special, frecventam patru biblioteci: a Universității, Republicană, Municipală („Jdanov”, azi – Biblioteca Hasdeu) și „Gorki” (nu mai știu dacă funcționează și în prezentul care restrânge nemilos aria cărții). Plus biblioteca personală, „fondată” și completată de mine mereu, în una din camerele casei noastre de la Negureni. În biblioteci am conștientizat necesitatea unei arhive personale, legate chiar de lectură – note, opinii, considerații, fragmente traduse, clasificare tematică, bruioane pentru viitoare subiecte pe care ai dori să le abordezi mai apoi...

Fișierele, notele de lectură, de studiu mi-au ținut, din studenție până azi, pot spune, de practica de a pune la muncă rațiunea, intelectul întru ordonarea și clasificarea rezultatelor esențializate ale lecturilor, studiului. M-au ajutat să-mi aplica voința sau predispoziția auto-stimulativă de a memoriza și utiliza, fixa, aposteriori, în scris, cele însușite, asimilate fie în dialoguri, fie în bibliotecă, fie în munca de zi de zi etc. O astfel de îndeletnicire dezvoltă nu doar facultatea de deducție, de regie intelectuală, ci și pe cea de abstracție. Stimulează „ingineria” analogiilor sinestezice, mobilitatea raționamentelor, instruirea întru deducții și... seducții (când te lași în voia dezvoltării, ca de la sine, a unui poem, a unui subiect). Sunt preocupările secrete, chiar subliminale ale spiritului de a-și face eficient funcțională în creație sau analize eseistice experiența intelectuală, socio-culturală, acumulate și „depozitate”. Conștiința și inteligența ta, dar și subconștientul tainic activ învață să deschidă mai multe unghiuri, mai multe intrări în entropie; unghiuri de analiză și apreciere rațională, dar și analogică, metaforică, ba, uneori, și... euforică! a fenomenelor existențiale, cosmice (inclusiv cele din universul intimității, din fondul subtextual ale viețuirii tale afective). Astfel înaintezi spre o mai distinctă clasificație fenomenologică, ce nu ar fi posibilă fără optimizare, prin luciditate/conștientizare a relațiilor termen-concept și arta (sau simpla... rutină... profesională) de a le formula, exprima într-un limbaj adecvat, științific, eseistic sau al poeziei, explicit și, dacă e posibil, cât mai atractiv, captivant. Înaintezi spre... tine însuți, persoană, dar și scriitor mai împlinit, mai fundamentat, mai susținut și ajutat de intelect, inteligență, informație și... imaginație. Există o fascinație, o alchimie a lecturilor.

– Vă amintiți de uni autori concreți pe care îi citeați atunci?

– O, ar fi o bibliografie... transfrontalieră prea extinsă! Mă voi referi doar la unii autori, la unele cărți pe care le-am citit, regăsite în jurnalul meu de student. Spre exemplu, Simona de Beauvoir „O moarte ușoară”, Stendhal „Roșu și negru”, Juan Rulfo, nuvele, Leonid Leonov, eseuri, Alexandru Robot, poemele și publicistica, Moravia, „Povestiri din Roma”, Voltaire, „Povestirile filosofice”, Domenico Rea, proză, Benvenuto Cellini, viața pictorilor, „Măicuța-glie” și „Adio, Gulsarî” de Aitmatov; poeți, o mulțime de pe toate meridianele, din toate timpurile. Iar din Leopardi chiar făcusem tentative de a traduce unele poeme, pe atunci eu studiind italiana fără profesor, după manualul lui Paul Teodorescu...

– S-ar putea spune că deja decenii la rând  sunteți și un arhivar, nu? Cum s-a iscat această pasiune?

– Din studenție, începusem încropirea unui fișier sau doar a unui fel de tabelae memor, de-a dreptul haotic în primara-i alcătuire, la sumara lui cercetare, care mă impresiona, mă captiva prin mobilitatea spiritului creator în pluralitatea specificului său uman, personalizat de mari creatori într-o fascinantă diversitate de posibilități, variațiuni și opțiuni de afirmare ca viziune și originalitate. Apoi am purces la o primă tentativă de sistematizare, ordonând împreună diverse fișe afine ca informație, pe criterii motivaționale, ideatice sau de... liberă asociere și asociaționism, autonomizându-le în plicuri aparte, unele destul de încăpătoare, din care prinseră a mi se contura vag-explicit eventuale combinații de sintagme angrenate/integrate în sisteme tematice, de gen și stilistice ce le-ar face „și mai compatibile” (!) unele cu celelalte într-o râvnită unitate de subiect. Din conținutul unuia din acele plicuri, pe care scrisesem încă prin 1968 „Pseudonime”, se înfiripă un text eseistic, care, spre bucuria mea, a fost publicat în revista Cultura în aprilie 1969, mai apoi fiind inclus și în Cartea pentru toți, o ediție gen almanah, alcătuită de Spiridon Vangheli. Așadar, acele fișe – câteva zeci – au fost primele supuse triajului, detalierilor, pasienței de... compatibilitate combinatorie, strâmtorii dintre da și nu, probelor de selecție și simbioză literaturologice.

 La începutul anilor optzeci, apelând la fișierul în continuă extindere, deja jinduiam împlinirea cât de cât coerentă a unor texte ca spații de asamblare, în care informațiile, fragmentele și evenimentele își cedează (impuse de autor, desigur!) libertatea, aplicându-se unor construcții și regii eseistice. Sau ca a într-o disertație oarecare. Și, odată ce ținteam eseul, ca și cum vizam specificitatea creatoare/„inginerească” de (oarecare) gen, ceea ce însă nu era obligatoriu una a severelor aplicații sistemice de atentă execuție metodologică. Pentru că simțisem necesitatea ca acelor eseuri (începând cu anul 1978), câteva din ele publicate în hebdomadarul Literatura și arta, să le ofer o desfășurare nara­­tivă, de – aproape – nuvele. Oricum, chiar de ți-ai pus sau nu atare gând, eseul „te verifică”, totuși, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simț epic, altfel spus – har de a povesti idei.

Unele din acele subiecte, idei le-am inclus în cartea Umbra ca martor, peste un timp începând să rescriu, să reorganizez, să completez textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le și „co­men­tându-le” chiar în procesul maieuticii (nașterii) lor asistate de tot alte și alte „mobilizări” euristice.

Astfel că eseurile despre istoria scrisului și cea (dramatică!) a manuscriselor sau despre doar mai puțin de un geniu pe deceniu în durata civilizațiilor umane, despre primordiul celor ce aveau să ajungă inegalabile personalități de creație sau despre relația scriitorului cu puterea, despre inspirație și metodele de creație sau despre reluări, contaminări, pastișe, despre onorariile care, de cele mai multe ori, au fost destul de... zgârcite sau despre ultimele clipe din viața nemuritorilor etc. –, acele texte le-am publicat în revista Sud-Est, mai apoi inserându-le în volumul Șlefuitorul de lentile, apărut la Editura Institutului Cultural Român.

Adică, independent de concreta persoană a autorului, și de această dată se confirmă general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naște atât dintr-o intenție prealabilă, cât și din dezvoltarea și ramificarea respectivei intenții în timpul acțiunii de elaborare literară propriu-zisă. Ceea ce extragi și răsplămădești din sute, mii de fișe/note, adică textele, eseurile, în finalitatea lor pot fi percepute ca osmoză a ceea ce Barthes numea literatura și aventura cu tentă ușor... „detectivistă”, de arhivă.

– Privind retrospectiv, spre anii ’70-’80, aveți sentimentul că faceți parte dintr-o generație sau fiecare scriitor de peste Prut a fost mai mult pe cont propriu?

– Și în această problemă eu înțeleg vectorul „de peste Prut” în ambele sensuri, dinspre Nistru spre Dunăre și dinspre Dunăre spre cetățile de la Nistru... În ce privește noțiunea generație, ea e una încăpătoare, destul de permisivă, să zicem democratică. Inițial, într-un cerc de debutanți, de tineri, care se lansează cam în aceeași perioadă, termenul generației se întemeiază, mai întâi și mai mult, pe o solidaritate de vârstă și, părelnic, pe una estetică. Însă așa cum debutanții respectivi au, chiar și la începuturi, in nuce, trăsături care îi disting pe unii de alții, caracteristici artistice, în rezultatul, ca de la sine, de aliaj biologic-emotiv și oarecât estetic, se poate vorbi de apariția unei noi generații de scriitori, pictori. Însă foarte curând după debutul ca și cum „colectiv”, generaționist, începe a funcționa, tot ca de la sine, o diagnostică a diferențierilor, se poate spune și a personalizărilor. De aici încolo contează tot mai puțin unitatea biologică de vârstă, tot mai evident în prim-plan apărând trăsăturile de originalitate/originalități diferențiatoare. Ne place sau nu, celor ziși generația anilor ’70, dar trebuie să amintim că, după perioada de oarecare solidaritate la debuturi, diagnosticul diferențierilor, în primul rând sub aspect canonic, dar nu în ultimul rând prin aplicarea cât mai obiectivă a „tereziilor” axiologice, pe cei mai buni îi particularizează atât de mult, încât ei par a nu mai fi dintr-o generație, ci din cadrul unei situații mai generale, când se aseamănă, ca structuri estetice, creatori din mai multe generații. De regulă, se zice că alea sunt generații de creație, când, bineînțeles, nu contează biologicul/vârsta.

Prin urmare, și cohorta de tineri debutanți care am fost și, iată, ajunsă septuagenară, poate fi doar simbolic considerată generație. Ce ar ține mai curând de un contur cronologic a zece-douăzeci, poate ceva mai mulți autori legați cât de cât de cronologia nașterii lor, de cea a debutului în presă și a celui editorial, noi, cei care ne-am văzut primele cărți în deceniul șapte al secolului trecut fiind uniți de genericul colecției editoriale „Debut” de la editura „Cartea moldovenească”. Și din acea serie a primelor cărți deja se înțelegea că acea generație, precum oricare alta, o dădea deja în... variații. De stiluri, de tonalități, tematice, forme, conținut. Din unitate se trecu la diversitate, la particularizare, individualizare.

În ce privește tematica poemelor din cartea mea de debut, nu e cazul să fac un inventar, însă e sigur că, în cuprins, apar mult mai multe poeme inspirate de oraș, de „arhitectura mișcătoare” a automobilelor, transportului public etc. Mai multe în comparație cu primele cărți ale colegilor –  în unele din ele nu adie a oraș. (Parantetic fie spus, în generația noastră de poeți niciunul nu e născut în oraș! Toți suntem „transplantați” din sat, mai întâi în auditorii universitare, apoi în redacții, pe la catedre etc.)

– Din multe poeme, eseuri, proze ale dvs. reiese că v-ați urbanizat relativ ușor. Iar de la acel „transplant”, ca jalonare importantă în adolescență, vă mai recunoașteți în Chișinăul de azi, îl iubiți precum pe cel de altădată?

– Cred că așa a fost cu urbanizarea. Inclusiv în literatură. Iar acum un timp, realizatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana, unde locuiesc, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat, dacă am conștientizat acest fapt și de o fi intrat el și în poezia mea de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din (aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu! – că, în primele cărți ale autorilor din generația numită șaptezecistă, eu, săteanul de ieri, am fost cam unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Fusesem parcă ispitit, inspirat și „pus la muncă” de suflul prozodic al urbanității, conștientizând sau nu atunci, însă, de la un moment încolo, aveam să constat că altfel îmi erau ritmurile versurile, cadențele și frângerile lor, aliterațiile, metaforele, ba chiar mi se modifica limbajul, toate astea, plus la... ele însele, devenind oarecum mai... vizuale, în derulare cinematografică, aș zice. Ar fi parcă, implicit, un scenariu al trepidantei mișcări urbane, clipuri din priveliști și trăiri în care e mai multă culoare sau contraste alb-negru, jocuri alerte de lumină și umbre.

Amintindu-mi acele dintâi metafore urbane din scrisul meu, pot presupune doar că apropierea de discursul orășenizat, să zic așa, mi l-a mediat avangardismul (revista Secolul 20 sau unii dintre poeți radicali ruși de la începutul secolului XX), creația lui Verhaeren, care până astăzi mai poate activa, rememorat, impulsurile curiozității, emoțiilor și freamătul firii de posibil ucenic cu care – îmi amintesc bine! – o descopeream, o citeam eu, adolescentul venit dintr-un spațiu rustic, încă foarte puțin familiarizat cu orașul.

Chiar pe când se întâmpla să mai fiu încercate de nostalgii campestre, nu cred să fi avut momente în care să fi crezut că n-o să mă pot asimila Chișinăului. În acest oraș am făcut studii, chiar și o clasă de școală medie (la nr. 11, „Ion Creangă”), apoi universitare; am acumulat experiență, de viață și de profesie, am muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Iar astăzi trăim un timp de intensă urbanizare, de migrare din sat spre orașe. Astfel că iubesc și prefer orașul, confortul pe care ți-l poate asigura. În Interriverania pruto-nistreană a prins a deveni consistent și un patriotism, un etnicism național urban, civilizat, cărturăresc, contemporaneizat și consolidat perpetuu. Pentru că noi, cei dinspre cetățile de la Nistru, am recucerit orașele alterate de aluviunile etno-imperiale țariste, apoi sovieto-rusești.

– Urbanizarea și digitalizarea excesiva reprezintă un pericol pentru lumea poetului?

– De ce ar reprezenta urbanizarea un pericol? Ea ar fi, inevitabil, mediul… intermediar între viața pe pământ și nevoita emigrare a omenirii spre alte planete, așa cum (ne place sau nu, dar trebuie să recunoaștem cutremurătorul adevăr!) resursele terestre vor ajunge la… fundul sacului.

În ce privește digitalizarea, de ce ar fi ea... excesivă? Este așa cum este, în ritmul ei de apariție și proliferare. Eu unul nu văd de ce ar fi ea pericol pentru poet, ci cred că e unul din recentele motive (nu a mai existat până acum un deceniu, hai să zicem două) de inspirație, meditație, creație. Inteligența artificială e o sperietoare pentru cei care n-au suficientă inteligență naturală.

Lumea se creează și se recreează mereu (pe sine) în oarecum și oarecât alte variante, modernizate, accelerate. Acum e în variantă digitală. În evoluția sa de la o etapă la alta, lumea totdeauna parcă s-ar fi arătat oarecum nemulțumită de sine în comparație cu cea care a fost ieri – mai umană, mai sigură, mai serioasă, mai așezată, ceva mai manierată etc. Așa a fost, așa e și acum, cu digitalizarea, cu ipostaza online, când se caută și se găsesc, parcă, destule hibe. Cineva zice: „Ceea ce nu trebuie să scăpăm din vedere, referitor la «Era online» (spre care ne îndreptam oricum, de bunăvoie, dar care a sosit, forțat, mai devreme decât am fi dorit), este faptul că, actualmente, omul de rând nu stăpânește tehnologia de care se servește. Puțini utilizatori ai Internetului conștientizează (luându-și măsuri adecvate de precauție) riscurile activității online: modul în care se pot pune la cheremul infractorilor, unele consecințe asupra sănătății fizice și psihice, amploarea manipulării/dezinformării multimedia, intruziunea în viața privată a individului (după modelul sugerat de G. Orwell în 1984)... înecării în incultură și semidoctism, într-un mediu în care are acces toată lumea și în care, prin urmare, erudiții se pot afla numai în minoritate, este unul deloc neglijabil – tot așa cum informațiile serioase, de încredere, se pierd sub valuri de informații false și de opinii neavizate, făcând tot mai dificilă «descoperirea» adevărului, a valorilor” (Oliviu Crâznic).

Ei bine, aceste pericole oblicite (de ce nu ne-am întoarce nițel de la digital spre... cronicari?) ar fi și niște probleme de rezolvat, care, să sperăm, stau în puterea inteligenții omenirii să le soluționeze. De la începuturile sale de suprapopulare (să zicem, când m-am născut eu, populația pământului era de 2, 5 miliarde, azi e de 8 miliarde) lumea a început să caute ieșire dintr-o situație mai gravă decât alta. Întrebarea e până la ce cotă demografică va rezista, va rezolva, va... Oare inteligența artificială, apărută, iată, ca și peste noapte, va da un răspuns, va propune rezolvări?...

Asta e: astăzi gimnastica îndoielilor e ca și obligatorie, parcă, în toate, în lume simțindu-se o hamletizare generală fără răspuns la „a fi sau a nu fi?” Unele răspunsuri se mai lasă așteptate, dar sigur că vor veni. Iar noi să nu ne grăbim, să nu le grăbim, amintindu-ne de Nenea Iancu: Dar aveți puțintică răbdare...

Sigur, ne îngrijorăm. Dar să nu ne speriem. Cel speriat găsește mai greu răspunsuri, soluții, sau chiar nu le găsește...

– Privind tot retrospectiv, scriitorul Leo Butnaru are regrete și dacă ar avea un sfat pentru adolescentul debutant sau mai tânărul scriitor Leo Butnaru din acei ani ’70-’80?

– Dintru început, voi renunța la sfaturi, ca să mă pot „desfăta” cu fulgurația nostalgiilor, dar mai ales a... regretelor. Astăzi, ca și ieri și mai demult, se întâmplă să fiu întristat de unele întristări ale mele din tinerețe. Cred că ele, întristările din întristări pornite, ar trebui să fie mai puține sau mai puțin luate în serios, ceea ce mi-ar lăsa mai mult timp calm și seninătate sufletească pentru existența cotidiană curentă și pentru literatura altora, pe care o citesc, dar înainte de toate pentru literatura mea, pe care o creez; pentru cultură și spirit în general. Însă asta e: cele amintite, râvnite nicidecum nu pot apărea și fără ceva tristețe. În durata destinului, ființa umană este angrenată într-o pluralitate de timpuri și spații spirituale, culturale și sociale, profesionale, prin conștiință, memorie, intuiție, visare, dar și întristări, regrete. Din păcate, și regrese. Degradări inevitabile. Fiziologice, dar și... neuronice. Pentru că viața e un parcurs. Și un discurs. O ordine ce s-a alcătuit ca de la sine, parcă, dar bineînțeles cu eforturile tale, de caracter, de studiu, de însușire a măiestrie, de valorificare a ei. Viața e cuvântul care s-a întrupat în ea. Și ea în cuvânt. Și ea nu e doar în ce privește evenimentele intime, să zicem, întâmplarea literaturii în firea mea, ci e și în evenimentele exterioare, ca experiență, în general, dar și ca experiențe neordinare, care nu sunt date tuturor. Experiențe și bune și rele, și ușoare și grele, unele chiar nefaste. Altele, însă, înălțătoare.

– În adumbririle sau poate... luminile regretelor, cum credeți că va fost destinul, favorabil, ingrat?

– A fost cam zebrat, cu alb și negru. Sau invers. Dar, probabil, tot el, destinul, m-a întemeiat pe un altfel de proiect și traiect al scriitorului, decât se obișnuia în situația socio-culturală din Moldova, zisă sovietică. Pe un proiect personalizat, cred, pornit din alte esențe jinduitoare de poezie, proză, eseu (Yes-eu!), traducere. Din alte intenții și altfel de moduri de inspirație și revelație ideatică. Din jocuri de fantezie, de imaginație propulsate de energii ceva mai pregnante. Sigur, am ieșit din altfel de școală de a deveni scriitor, de a te instrui în singurătatea bibliotecilor, meditațiilor tale, dar și din cea a colectivității, ca cenacluri, presă, mișcare literară, pe care unii le-ar fi dorit – și aveau dreptate – mai consistente, mai diversificate și, indiscutabil, mai libere, descătușate de cenzură și dirijism ideologic. Prin urmare, trebuia să știi cum să complinești cumva ceea ce lipsea în toate alea, să ajungi, în intimitatea creației, la ceea ce îți doreai, ce considerai că ar fi bine pentru întregirea destinului tău de scriitor. În fine, ar fi o altfel de pasiune, mai intensă, poate că, uneori, năvalnică, ceva deosebit de sensibil și inefabil, pe care nu ai ști cum să o explici și poate că, în totalitate, ea nu pornește din tine, ci din mistere extraumane care, iată, înglobează umanul.

– Definiția dvs. pentru poezie a rămas identica și pentru vremurile noastre sau, vrem nu vrem, perpetuarea, alternarea vremurile pe care le trăim schimbă totul?

– S-au tot dat definiții Poeziei, am cutezat să fac asta și eu, însă niciuna din opinii nu poate opri continuarea șirului cu tot alte și alte posibile definiții, deoarece niciuna dintre ele, deocamdată (iar acest deocamdată durează deja mii de ani) nu a fost recunoscută ca exhaustivă. Și poate din asta reiese că tentativele de a defini Poezia sunt zadarnice. Dar nu și inutile, ele dând mostre memorabile, stilistice, metaforice, și acestea drept rezultate/componente ale artei literare, mergând spre silogistica filosofică, existențial-estetică mai specială.

Probabil, interogația ce ar fi poezia și nenumăratele răspunsuri, pe care încearcă să le formuleze cât mai mulți poeți și exegeți, ar putea fi catalogate drept gen eseistic aparte. Un gen al scriiturii antrenante, ce oferă libertate, stimulează ingeniozitatea, dacă nu totdeauna și originalitate. Una din concluzii fiind și cea a lui Jean-Marie Gleize: „De quoi parle la poésie? (…) Peut-être ne sait-elle pas ce qu’elle dit, ce qu’elle dira, ce qu’elle veut dire. Ne le sachant pas, elle entre dans l’inquiétude”. O neliniște ce trezește alte emoții ale creației poetice, din creația poetică.

Astăzi, poezia pare a se fi pomenit mai curând în spațiul îndoielilor decât al certitudinilor; „Astăzi, (când) a scrie despre versuri e la fel de dificil, ca și a scrie propriu-zis versuri. Iar a scrie versuri e aproape la fel de dificil, ca și a le citi. Acesta e cercul vicios al timpurilor noastre. Versurile devin tot mai puține și, în esență, acum prim-planul nu aparține poeziei, ci poeților”, opina, acum un secol, în 1924, reputatul teoretician Iuri Tînianov,

Însă iar și iar apare (mica și) nevinovata aventură în literatură – orice așa-zisă definiție, aforistică, laconică, sau mai extinsă a poeziei. Aventură ce rămâne mai mult literatură decât teorie.

– Poezia cu majuscule poate fi altfel decât unică și personalizată?

– Sigur, în măsura în care mai e posibilă, creată și în zilele noastre paralizate de corectitudine politică și mediocritate cam generalizată. Timpuri în care, se pare, „poezia contemporană”, minimalizatoare a tot, a Homer și Dante, Goethe și Eminescu, a Baudelaire și Lorca etc., etc., e mai mult diversă decât... vie/vitală. Mai multă în partea în care ar trebui să fie mai puțină: în partea versificatorie, neconcludentă, în hotarele non-poezie, pe care, din păcate, deseori le trece cu lejeritate și aproape iresponsabilitate oricine, mai ales neaveniții. E o abundență care contrastează cu valoarea.

Iar credibila exegetică literară, tradiția consolidată esteticește continuă să caute și să scoată în prim-plan poezia ce presupune și stimulează, în infinită diversitate, similarități și analogii de profunzime, de simțire și filosofie trans-temporale, – bineînțeles, niciodată „descoperite”, atinse toate, până în profunzimea profunzimilor. E o interacțiune în spațialitate și semnificații a sensurilor „existente” și a celor pe care le poate subînțelege, sugera cititorii, de unde și diversitatea comentariilor, teoretizărilor în imensul evantai al subiectivităților.

– Să fie astăzi numai tristețe ce învăluie poezia? Să nu mai fie aceasta prezentă pregnant în destinul autorului, cititorului, în societate? În lume...

– Nu, nu doar tristețe, dar și tristețe. Însă, în genere și ca totdeauna în istoria ei, poezia jinduiește să fie altceva, totuși, decât se tot dă cu părerea lumea că ar fi ea, poezia, cu adevărat. Poezia poate fi și o călătorie de mai lungă sau mai scurtă durată într-un spațiu paralel, după care autorul își revine în fire, revine acasă. Pe un timp. După care e posibil să pornească spre o altă poezie, printr-o altă poezie.

În ce mă privește, mai explicit, ceva mai concret vorbind, ce înseamnă poezia pentru mine?... Diversitatea și posibilitatea artistică sui generis în infinite manifestări plurale. Sau: poezia ar fi și infinită, dar mai ales e ceva infinitiv. Pentru că, dacă ar admite definitivul în conținutul și forma ei, despre floare, albină, femeie, mamă, patrie etc., ar fi fost suficient câte un poem despre astea în toate limbile și s-ar pune punctul universal.

Și chiar dacă în poezia zilelor noaste persistă aproape generalizat contrapunctul unei decepții existențiale și filosofice, ea, poezia, și literatura în general, rămâne a fi o investiție (și investigație, aș adăuga) ideatică și sensibilă în forme superioare de expresie și expresivitate, ce oferă noblețe existenței omului.

– Scrieți poezie, proză, eseuri, jurnal, traduceți intens. Ce puteți spune despre timpul necesar unor astfel de ritmuri – aveți suficient? Dar mai ales despre energia solicitată de permanența aflării in actus, cum ziceau cei vechi?

– Mi s-a întâmplat să am de foarte tânăr implicare în mediile jurnalistic și literar. Aceste medii erau într-o permanentă relaționare, dat fiind că fusesem, încă de student, angajat în redacția ziarului „Tinerimea Moldovei”, responsabil de sectorul cultură și literatură și unde mă vizitau mai mulți scriitori, pe unii chiar apreciindu-i, cărora le pregăteam textele pentru publicare, altora însă văzându-mă nevoit să le motivez refuzul. Discutam, cumpăneam, vedeam ce și cum, ceea ce tot acumulare și consolidare de experiență literară însemna, care îmi accelera inițierea în laboratoarele de creație ale altora, contribuia la maturizarea mea oarecum favorizată, norocoasă, stimulată de mai multe posibilități. Era și a fost în continuare o permanentă conectare la dialogul scriitoricesc, la acumulare de informații necesare actului de creație, ceea ce îmi deschidea piste de colaborare, afirmare și, subliniez, de maturizare literară, jurnalistică. Astfel, experiența mea era cât de cât neordinară, mai densă, mai intensă, permanentă, tot mai mult conștientizată și asumată în existență, creație. În fine (de etapă...), mi-am zis că sunt, pur și simplu, un scriitor dependent de scris.

Apoi, probabil, în comparație cu alții, viețuiesc și muncesc mai adecvat unui etalon scriitoricesc (dacă există așa ceva!). Mai conform cu ce se numește proces/angajament de creație, inspirație, implicare în bibliotecă și „ieșire” din ea oarecum altul, modificat, îmbogățit, orientat spre alte teme, spre alte metafore, eseuri, cărți. Spre alte posibile traduceri. Probabil este imposibil să fim dedați „plenar” destinului nostru de (numai!) scriitor, dar să râvnim a fi cât mai mult implicați în misterul, dar și luciditate creației – cine ne împiedică? Mai ales astăzi, în libertate. Spun astea fără oarecare subtexte tautologice sau șmechere evaziuni formaliste de la un răspuns clar. Asta e claritatea: sută la sută, scriitor dependent de scris. Fără fală. Fără pohfală. Ci cu cea mai simplă și adevărată socoteală.

Iar în preocupările mele eseistice, pornind de la exemple ilustre din literatura lumii, bineînțeles că m-am referit și la – cum să le zic? – fecunditatea, randamentul, rodnicia, efervescența etc. în creație a unor scriitori de excepție. Iar dacă e să ne referim la exemplele autohtone, nu cred că s-ar găsi autori contemporani, care îi vor depăși ca volum scris pe Arghezi, cu zeci de tomuri, pe Sadoveanu, cu tomuri mai puține, însă cu mult mai cuprinzătoare. Să ne amintim că Șerban Cioculescu publica, săptămânal, câte două pagini în România literară. Decenii la rând, pare-se. Dar parcă Lucian Blaga a scris puțin? Pe ei nicidecum nu poți să-i pui sub semnul aluziei sau subînțelesului finețurilor implicite că a fi un scriitor fecund echivalează cu a fi un scriitor nu prea valoros. Tot ce au scris ei, chiar și în defileurile creației lor, este net superior unor autori care scriau puțin, unii dintre aceștia – și prost, chiar dacă ei înșiși, ba și unii critici (a)literari, considerând că este ceva de capul lor. Nu încape îndoială că cei cu puținul și țârâitul în literatură nici pe departe nu i-au acordat scrisului, cititului, studiului atât de mult timp, strădanie, vocație ca aplicație, cât i-au acordat Blaga, Sadoveanu, Arghezi, Cioculescu etc. De ce nu ne-am aminti, drept pilduire că Nicolae Iorga, în viața cât i-a fost dată, a scris peste... 1000 de cărți, inclusiv Istoria României în 10 volume, 12755 de articole și studii și 4963 de recenzii?...

Nu de puține ori, când se vorbește de fecunditatea unor scriitori, implicit, în subtext, discret...-nemulțumit, parcă li s-ar reproșa această stare de fapt, fecunditatea creativă; parcă li s-ar face aluzie că, mă rog, fecunditatea nu totdeauna înseamnă și „calitate” estetică, artistică. Asta cam ar veni în linia constatării lui Ion Biberi că: „Omul de mare factură descurajează inteligențele medii și irită comoditățile de gândire. Mediocrul ar vrea să reducă lumea la portativul lui și dimensiunile oamenilor la niveluri obișnuite; el încearcă să înțeleagă prin schematizare și reducere; aplică artistului ticul didactic al calității dominante și se folosește de analogia cu propria ființă”.

Indiscutabil, creația foarte multor mari scriitori de uimitor randament dezavuează fără nicio problemă asemenea suspiciuni. Trecând de hotarele românești, să ne amintim de Goethe, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Aragon, Lorca, Neruda, Borges, Eco...

De cele mai multe ori, când se spune scriitor fecund, e mai mult declarație la modul elementar, simplificator, derutant. Dar, domnilor, nu e vorba doar de fecunditate ca mult, cantitate, ci e și diversitatea, potențialitatea operei. Rezultatul depinde de calitățile și dotările spirituale, orientate spre creație, mai speciale ale autorilor fecunzi și indubitabil valoroși. E acțiunea în flux a capacității de a depista și artisticiza teme, subiecte, de a le modela și de a le da formă, construcție, arhitectură, distincție în suflu și limbaj; de a le descoperi în spiritul lumii, al cosmosului, în taina existenței umane sau de a le inventa (marii autori de SF), având dotarea întru a se mobiliza la modul suprem pentru asta. Nu e doar fecunditate, ci și invenție, ingeniozitate, originalitate, spontaneitate, capacitate excepțională de regie în acțiuni de creație susținute de intensitate spirituală, de energii intelectuale ce nu sunt date prea multora. E o viziune personală mai amplă și mai inventivă, mai constructivă în spațiile pe care le cuprinde. Este răbdare, concentrare, focalizare de potențe sufletești și raționale. Abilități de stil/stilizare de invidiat, mereu acute în articularea frazei, în construirea textului. Disponibilități de orchestrație lingvistică a textului remarcabile.

Intelectul și inteligența marilor creatori ține de fenomenologii creative singulare, necunoscute celor mulți. Sunt unice, irepetabile, efervescente, „abundente” ceea ce se bazează pe talent, măiestrie, profesionalism și acționează prin specificul creativ ale acestora. Efervescența, forța, ritmul cu care creează, reflectă, învederează intensitatea cu care trăiesc, simt, gândesc, asimilează, filosofează, potrivesc idei și sentimente în firea lor, în intelectul lor. Sunt tainicele sinteze ale celor aflate, studiate, dorite, visate. Toate astea situate pe nivelele superioare ale posibilităților și creativității umane.

Interogațiile lor metafizice, estetice despre complexitatea universului, lumii, existenței, istoriei, artei, religiei, mitologiei și locul omului în această arhitectură material-spirituală sunt mult mai acute, pătrunzătoare, receptive și declanșatoare de inspirație, dispoziție, emergență creativă.

– Ce credeți despre propria dvs. operă?

– Nu pare a fi eficientă situația în care autorul este întrebat ce crede el despre propria creație. În autoaprecierea operei tale, dacă ești lucid și nepărtinitor, te situezi undeva între efortul de rigoare și cel de prudență și nu-ți poți garanta nici ție însuți că ai putea fi mai mult sau mai puțin obiectiv. Poate că doar mai puțin... În orice caz, să încerci a nu exagera nici spre un taler al balanței, nici spre celălalt.

 

George Motroc

Convorbiri literare

Nr. 1, 2024