STRICUL NECESAR

 

AL 7-LEA DIN 11

 

În Polonia, statornicia cu care îmi solicit blocnotesul îl face pe decanul nostru de vârstă, Mircea Martin, să întrebe: „Ce scrieți, dle Butnaru?”. Ce altceva, decât, din fuga pixului, file de jurnal? Am  oarecare experiență în domeniu, să zic, după ceea ce „mi s-a întâmplat”, ca jurnale de călătorie, în urma periplelor prin Mongolia, Grecia, Turcia, Franța, China... Mai înainte, în adâncile-mi juneți, – prin Crimeea, Tadjikistan, Siberia (Orientul Depărtat)... Mai multe, le-am publicat prin reviste, ziare (unele deja dispărute – „Tinerimea Moldovei”, „Basarabia”...), iar impresiile din țara marelui zid au apărut și într-un volum colectiv, la editura „Ghepardul” din București.(13.XII.2008.)

Biologii (poate că și psihologii) consideră că omul uită cam 95 la sută din toate evenimentele, întâmplările, trăirile, retrăirile vieții sale. Cică, aceasta poate fi dovedit printr-un simplu experiment. Să zicem că ai ținut un jurnal între 16 și 50 de ani și purcezi a-l citi. Păi, domnul meu, se dovedește că nu ții minte mare lucru, ci chiar foarte puține ți le amintești, un fel de praf în ochii memoriei (aproape oarbe deja)! Chiar poți avea impresia că jurnalul a fost scris de altcineva. Prin urmare, dacă nu ne-au rămas în memorie mai mult de cinci la sută din câte ni s-au întâmplat, reiese că celelalte nu au fost decât pseudo-evenimente, seci, vide, informație inutilă, de care memoria se desparte de la sine, fără regrete și suspine. De unde și gândul (nefericit) că, de fapt, noi ne ardem timpul vieții cam în gol, aiurea, trăim oarecum mașinal, purtați de automatisme, mai că nu observăm nimic în jurul nostru, în interiorul nostru, odată ce reținem atât de puține – vreo 5 procente… din destin… (4.IV.2010.)

 

Leo Butnaru

POLITICĂ, POLITICIENI

 

PORTRETUL UNEI CANALII

 

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate ; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?”

Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional.

Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, nici măcar o dată. Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este un fapt. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.

DIN STRICTUL NECESAR

 

POEZIA LUMIII

 

SCRIITORII ȘI MARA

 

Acum o săptămână, pe plaja de la Neptun, la vreo sută de metri „depărtare” de Casa scriitorilor (îi puteți spune și: Vila Stancu), prietenul, prozatorul Iulian Moreanu mă întrebă dacă știu despre o carte cu mărturiile, amintirile colegilor noștri din diferite generații despre vacanțele de la Neptun. Știam, știu, dat fiind că sunt unul dintre autori în acel volum, ctitorit-adunat  cu pricepere și dragoste de Ozana Cucu-Oancea. Iar nostalgia mă face să reproduc aici acele pagini scrise în 2011.

SCUZE DUPĂ ÎNTÂLNIREA CU DIAVOLUL

 

Arhiepiscopul Alexei de Sitka și Alaska și-a cerut scuze pentru întâlnirea cu președintele rus Vladimir Putin în Alaska. Discursul său a fost publicat pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America. În declarație, arhiepiscopul a menționat că acțiunile sale au cauzat neînțelegeri și confuzie în rândul credincioșilor. El a subliniat că întâlnirea a avut loc la inițiativa sa personală și nu reflectă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe din America, care a condamnat în repetate rânduri evenimentele din Ucraina și și-a exprimat sprijinul față de victime. „Vreau să-mi cer sincere scuze celor care au încercat durere, suferință sau confuzie din cauza acțiunilor mele din ultimele zile. Regret profund scandalul pe care l-am provocat. Acțiunile mele nu indică în niciun fel o schimbare a poziției bisericii”, a remarcat arhiepiscopul, recunoscându-și recunoscut greșeala și declarând că împărtășește pe deplin poziția Sinodului cu privire la necesitatea de a pune capăt conflictului și de a aduce pacea cât mai curând posibil. El a subliniat că intenționează să conducă turma din Alaska într-un spirit de rugăciune și milostivire, urmând deciziile bisericii.

EX LIBRIS, 1974.

 

6 DIN 11

 

Orice autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă în sensurile înfățișate prin scris.

Iar jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez (scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în... fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși libertatea spontaneității in actus. Este imprevizibilul făcut... vizibil.  (21.V.2006.)

Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică, artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este, ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum necondiționat.(7.II.2006.)

 

Leo Butnaru

JOCURILE COPILĂRIEI

 

Jocurile copilăriei

Cum vă jucați când erați copii? De-a ce vă jucați? Cât vă jucați?

 

Ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca...

Abia acum realizez ce de-a jocuri avea copilăria noastră de la sfârșitul primului deceniu de după război, când satul mai practica un mod de viață românesc, chiar dacă năvăliseră bolșevicii. Jocurile? – titirezii învârtejindu-se captivant, de-a trenul, de-a poarca, de-a matca (oina), fotbalul, bâza (uf, ce lovituri!), cu cercul (dacă era noapte, de tija cu care conduceam prindeam un șfichi de cauciuc, dădu-i foc și... „circulam” cu lumină!. Însă funinginea – în registru argotic i se spunea șfârleață – pe care o fila-torcea cauciucul ne cam africaniza chipul, mutrișoara; trebuia multă apă pentru ca mamele să ne spele, re-europenizându-ne!) Alte jocuri și improvizații ludice: „De-a ciorile” – în final, cu împrăștierea

 mâinilor, imitând zborul gălăgioaselor aripate; gâștele și lupul (de gâgâia mahalaua, nu alta!), „De-a harbujii”   (movilițele de praf, țărână, pe care ni le păzeam fiecare cu strășnicie unii de ceilalți „răufăcători”), „De-a țara”, cu „Împărat, împărat, trimite-mi un soldat!”, „De-a rădăcinile”, „De-a războiul”, „Podul de piatră” – „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat”... „De-a mijoarca” (prologul-recitativ: „Cărămida, cărăndaș, prinde popa iepurași, pe la moara turcului”...) „De-a baba-oarba”, cu: „Chimiță, Chimiță, unde ești?” „Aici, aici!” zicea (atunci) copilăria mea și se ascunde (acum!) ireversibil... De-a păiușul – un firuț de iarbă sau un căpețel de pai ascuns/ lăsat în palmele unuia dintre noi; copiii, aranjați umăr la umăr, țineau cu toți pălmuțele împreunate în chip de scoică. Băiețelul sau fetița ce trebuia să lase, tainic, păiușul în ascunziș oficia un ritual de abatere a atenției celui ce urma să descopere pista adevărată. „Ție îți dau, ție nu-ți dau, ție îți dau, ție nu-ți dau...”, zicea, inteligibil, maestrul de ceremonii sau boscorodea ceva numai de el înțeles.

De-a păiușul era poate cel mai liniștit joc al nostru, în comparație cu trânta, să zicem, – aceasta – pretutindeni: pe pajiști, toloace, maidane, la răsadniță, în colbul șleaului, în curtea școlii, ba chiar în clase, printre bănci, peste bănci... Ea se încingea mai ales când, la sfârșit de săptămână, venea de la Chișinău Boris Laza, care învăța la o școala „Rezervele de muncă”, făcând sport de performanță. Ceva serios, odată ce devenise campionul URSS printre juniori la lupte libere!

O componentă a jocului nostru era și legănarea (până la amețeli!) pe ramii mlădioși – catapulte, nu alta! – ale sălciilor sau cei ai pâlcurilor foarte dese de arțari tineri, înalți și flexibili. Cocoțați care și unde în sălciile fastuoase, ne întreceam pe rupte cu urlete de: „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!” – acesta era modul, cadența și sunetul de înaintare ale trenurilor, ale locomotivelor copilăriei noastre!

Cântam, dănțuiam în simplele hore ale copilăriei: „Alunelul, alunelul, hai la joc/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!” sau „Printre văi și printre munți trece o căruță, dintre toate fetele – tu ești cea mai drăguță”.

Tot la capitolul fascinantelor jocuri veneau și zmeiele înălțate în ceruri, moriștile cu care alergam contra vântului …

Apoi fel de fel de păcăleli cu deznodământ vesel pentru unii, cu lacrimi pentru alții intrau și ele în panoplia jocurilor. Și toate acestea jalonate, din păcate, de implacabila rânduire a înserărilor...

Dar ce să mai zici de vânătăile mele sau ale oricărui alt copil din Negureni? Nenumărate, bineînțeles... Oricât de pașnice ne-ar fi fost jocurile, încleștarea „la trântă”, ciomăgeala de-a lovi tinichele sau mingi în jocul „de-a poarca” – fără niscaiva vânătăi nu se putea termina, adică – ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca... Sau, altfel zis, – libertatea, libertatea, libertatea,

...Iar în copilărie nu există oră exactă tocmai din cauza nesațului de joc. Dar, n-ai ce-i face, – se aude, sonor, vocea mamei: „Licuță, vino la mâncare!” Uneori, mâncarea putea fi dublă: să mănânc și papară... Sau: „Vino la culcare, neastâmpăratule!” Ei, ce-ai face dumneata în acest caz? Nu ai de ales, oricum, tot acasă trebuie să tragi... Acasă, în copilărie...

LA ÎNCEPUT A FOST CAIETUL...

 

DIN COSMOGRME

 

STRICTUL NECESAR

 

JURNAL PRIN ANI

Pagini de jurnal

 

14.I.2014

 

Despre filmul „Piotr Leșcenko”, într-o dispută facebook cu Va. Er.: Nu, nu este, precum zici, interbelicul românesc văzut de ruși, ci... deformat de ei. Sunt fabulații peste fabulații, de, ca într-un film. Însă în ele, din păcate, apar mereu injectate cinismul, aroganța și prejudecățile rușilor față de români. Băgați fel de fel de partizani, eroism fals. Leșcenco se comportă în București ca în tinda casei sale – mai că toți sunt obligați să țină cont de... măria sa. Nu, nu, sunt falsuri peste falsuri. Cine cunoaște cât de cât starea de spirit și ținutele, etichetele, raporturile adevărate din interbelic, își dă seama că autorii filmului pur și simplu mint, deformează. De altfel, puteți vedea-auzi mărturiile fostei soții a lui Leșcenco, pe cele ale nepoatei sale Cristina, româncă get-beget, bucureșteancă, a altora, aici: http://www.youtube.com/watch?v=22tHiEf1vgM. Deci, ca și grecilor, să nu le crezi rușilor, chiar atunci când ei îți fac daruri.

A doua intervenție în disputa cu Er.:

DIN STRICTUL NECESAR

 

LA PRAG DE EDITURĂ

 

Spre deosebire de alți colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat scrisul mesianic, deși temperamentul și calitățile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziție socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic și cu caracter, intransigent cu sine și cu alții, a ales să rămână fidel condiției de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care își nutrește talentul din cărți și biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii artistice, de impunere a unor tehnici literare avansate.

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate și un exhibiționism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conține o demonstrație filozofică, o idee existențialistă, un paradox; descrierea lor se desfășoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „acribie” calculată și vizionarism de păianjen, obținerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginația autorului aleargă ca o suveică printre cărți, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcționează neîntrerupt, într-un regim al intertextualității și al „diversiunilor” lingvistice.

Alchimist solitar, raționalist și ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenței, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-și arta din minereuri lingvistice topite în creuzete livrești, alternând cu aceeași potențare între poet, prozator și eseist, între publicist și traducător, Leo Butnaru este prin excelență un autor al texistenței, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii și de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.

 

Arcadie SUCEVEANU

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

ZARURI

 

PAGINI DE JURNAL

 

DĂI CU ȘPRIȚUL PÂN-LA ZIUĂ...

 

                            PAGINI DE JURNAL

 27.III.2003

 

Dintr-un dialog al lui George Arion cu Romul Munteanu: „ – De ce suferim noi de acest provincialism, de această localizare excesivă? – Dumnezeu ar ști să spună mai exact. Cert este însă că românii au rămas prudenți, cred, de sute de ani. Prudența aceasta le-a intrat în ereditate. Ei nu au nevoie de o cenzură exterioară care să le dea o limită a scriiturii lor; o au în sânge. De aceea cărțile noastre, chiar și cele bune, păstrează un aer de mediocritate, de banalitate, de spirit local prea evident”. (România lit., nr. 7 a.c.). Și tot acolo, și tot acut remarcat: „Viața noastră este un amestec de episoade frumoase și urâte și lumea trebuie să o cunoască așa cum a fost, pentru că și din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăța cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să știe, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – își amorțeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă și de tratament pe care mulți, aplicându-și-l în regim forte, nu l-au suportat și au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp”.

Știut lucru, foarte... știut și în stânga Prutului... unii dintr-ai noștri s-au dus înainte de vreme și de operă împlinită, alții – ne-am oprit, unii mai devreme, alții mai târziu, încercând să vindecăm racilele acelei „forme de boală colectivă” care ne-a afectat sănătatea fizică, dar și pe cea a spiritului... Iar alții continuă opera de sinucidere prin băutură la toate nuvelele (etajele) Uniunii Scriitorilor... Unii pur și simplu nu se mai pot opri... Le-au plecat toate trenurile... Ce să le spui tu, un fost băutor aproape de excepție? Te-ar privi cu nedumerire, ca pe un sărit de pe fix... Însă în unele texte ale mele, la „plan înclinat”, m-am referit cu duritate la bețivănia care bântuie Basarabia. De altfel, tristul fenomen nu e de ieri-alaltăieri și nu numai pe la noi. În 1936, Vasile Militaru, parcă răspunzând unui comandament social imediat, publică placheta „Cântecele crinului” care, conform declarației autorului, aveau menirea „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi”. Dar lucrurile, nici după 70 de ani, nu s-au schimbat spre bine și limpezime de cuget. (De reținut că „literatura și arta” chișinăuiană nu e una fără precedent – același Vas. Militaru debutează în rev. „Literatură și artă română”, în 1904.)