DIN "CARTEA LEOLOGISMELOR"

Leo BUTNARU

·  De îndelung călărit al pegasului poţi avea hemoroizi precum cavaleriştii obişnuiţi.

·  Cine nimereşte mai des după gratiile închisorii – întrebarea sau răspunsul?

·  În general, Muzeul Figurinelor de Ceară e un fel de Adevăr de Ceară.

·  Din oarece greşeală, uneori omul poate crede că-i fericit.

·  Există cărţi atât de voluminoase (unele şi consistente), încât ai putea să le cuprinzi pe după umeri, ca pe un prieten. Spre exemplu, „Istoria literaturii române” a lui George Călinescu.

·  La casa nouă, nici nu ştii la ce să dai drumul mai întâi – pisicii sau unei lacrimi…

·  Pustiu: ce de-a nisip şi niciun struţ!

·  Furtuna magnetică mişcă uşor mandibulele celor cu dinţi metalici.

·  Anunţ: „Spun poveşti pe credit. Şeherezada”.

·  Inimaginabil ce se poate întâmpla cu/ în imaginaţia (omului)!

·  Îmi vine în minte soarele… pentru că mintea omului e vastă, cât cosmosul…

·  Logic vorbind, Ziua de Apoi e chiar Noaptea de Apoi.

·  Ruinele nu se lasă – arată a materiale de construcţie, vor să redevină casă.

·  De obicei, când imaginea cuiva apare în oglinda istoriei, ea nu-i mai poate apărea şi în oglinda obişnuită.

·  Cele mai gustoase sunt fructele şi legumele mâncate înainte ca mintea ta să reuşească a le infecta cu atenţionări din wikipedia.

·  Precum sunt organizate albinele, furnicile, probabil şi ele se gândesc la salvarea lumii, ştiind că, dacă ar dispărea lumea, dispar şi ele.

·  Teatrul, cum a venit, aşa a şi plecat, dar subiectele pieselor lui Caragiale au rămas să facă ravagii în sat.

·  Care ar fi considerate ruinele cele mai celebre? Ale Troei? Cele de pe Acropole?... Dar vă imaginaţi ce ar însemna ruinele Mausoleului lui Lenin?!

·  Alcoolul nu uneşte artistul cu arta, ci cu poporul.

·  Marijuana nu apropie creatorul de artă, ci de tineret.

·  Omul este imprevizibil chiar faţă de sine, iar alter ego ar fi modalitatea de a te ţine la o distanţă nepericuloasă pe tine – de tine însuţi.

·  Parlamentul mi-e prieten, dar mai prieten mi-e adevărul.

·  Şi totuşi, a fost o speranţă slabă: a murit prima.

·  Speranţele degresate ale grăsanilor.

·  Precum rădăcinile, adevărul nu e obligatoriu să fie frumos.

·  Scopul scuză mijloacele… care sunt tot mai puţine, mai puţine… criză economică, asta e…

·  Nu este exclus ca, după ce Artemis l-a transformat pe Aktaion în cerb, care a fost sfâşiat de ogari, ea, zeiţa trufaşă, să fi devenit Muma Pădurii.

·  Păpuşile ca păpuşile, când le înclini, spun „Ma-ma! Ma-Ma!”, însă asta e cu defect de fabrică: înjură de mamă!

·  Talentul nu e ca banii care se pot schimba pe alţi bani. Talentul nu are o valoare de schimb, ci una unică, absolută.

·  Uneori, ca să nu fugi de pe câmpul de bătaie – nu alerga spre el.

·  Sigur, mă împac cu gândul că… Deoarece e mai uşor să te împaci cu gândul, decât cu sentimentul.

·  După ce i s-a realizat visul şi-a dat seama că de fapt nu era visul lui.

·  Tu crezi că ierbii nu-i place să se vadă în oglindă? Fă-ţi pantofii lună!

·  Asta e: odată ce există bandă rulantă, există şi contrabandă rulantă (pe Mercedesuri, BMW-uri, Toyota atc.)

·  Nu o dată, leşinul e cădere în nesimţire din prea multă simţire.

·  Pentru ca să scrii proză, trebuie să ai măcar o concepţie cât de vagă despre poezie.

·  Între ruine şi dărâmături există o mare deosebire. Spre exemplu, ruinele pot fi Acropole, Capitoliu; în genere pot fi Grecia sau Roma Antică, pe când dărâmăturile nu sunt decât ceea ce sunt: dărâmături.

·  De fapt cucul e un Nevermore discret, ceva mai redus, dar nu cu mult, decât cel al corbului.

·  Nu pot suporta nici chiar propriul destin, dacă el încearcă să mi se urce în cap. La cap – mai merge…

·  Am să-ţi trimit o casetă video ca să vezi cum n-am ochi să te văd.

·  Buget şi bujie: Când suntem bugetaţi – avem ceva bani. Când suntem bujietaţi – avem scânteia.

·  TrOrfeul de Aur.

·  Acest personaj literar e atât de obişnuit, încât, la capitolul originalitate, mai că fiecare cititor îi este superior.

·  Fructieră pentru mărul discordiei.

·  Cel mai greu e să scrii partea introductivă la introducere. Şi tot aşa, în descreştere…

·  De la Marele Drum al Mătăsii – la drumul otova al celofanului spulberat pe toate drumurile.

·  Doamnă, cam tragi mult la cântar. Nu este exclus să ai o piatră pe inimă…                                       

·  În raport cu alter ego eu nu sunt decât o minoritate personală.

·  Când, în mijlocul unei naţiuni predominante, încetezi să te mai simţi minoritar, înseamnă că ai devenit personalitate.

·  Ce ochi vii ai! Ca nişte aşchii de viaţă.

·  Sentimentul nu poate fi confundat cu nimic altceva decât cu presentimentul. Ba chiar viaţa noastră întreagă e mai mult presentimente decât sentimente.

·  Viaţa omului este o permanentă înşiruire de întârzieri. Din acest motiv unele întârzieri nici nu se mai întâmplă.

·  Ce a fost uitat – uitat rămâne. Reînnoirea memoriei e pentru viitor, nu pentru trecut.

·  Scrisul din Basarabia nu înseamnă o ţidulă într-o sticlă aruncată în marea literaturii române; mai curând literatura din Basarabia înseamnă însăşi sticla ce ocroteşte scrisul.

·  Depinde pe ce mâini cazi: ar putea să te înalţe!

·  Cu cât timpurile sunt mai grele, cu atât mai uşoare devin femeile.

·  O fi el că fericiţii nu au nevoie de ceasornice. Dar totuşi, oare câte fuse orare sunt pe durata raiului?

·  De când li s-a furat marea, basarabenii au mare rău de mare.

·  Te umflă râsul. Te-ar putea dezumfla râsu-plânsu.

·  Când spune că nu minte, mincinosul rămâne consecvent cu sine însuşi.

·  Acestui politician feroce şi omniprezent i se poate spune: omul-Haită.

·  Conform coloraturii penetului unele păsări parcă ar purta sutien. Amintiţi-vă care anume…

DIN CARTEA LEOLOGISMELOR

Leo BUTNARU

                 DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR” (I)

·  Ave, Cesar, mârâitorii te salută!

·  Cel mai indicat este să priveşti „capodopera” „Pătratul negru” de Malevici din spatele acestei pânze, adică de acolo, de unde pătratul negru pur şi simplu nu se vede.

·  Variante: E pur si muove = Iepurele se mişcă; E pur si muove = E pur şi mişcă; E pur si muove = Iepure mov.

·  Cu cât oamenii sunt mai mici, cu atât lumea se teme mai tare de ei.

·  Postmodernismul? – Critica raţiunii piure.

·  La 60 şi ceva de ani, la + 3 ⁰C e precum la – 3 ⁰C la – 30 de ani…

·  Caragiale este autorul „Mo(ro)mentelor”…

·  Destinul entuzi(v)astului.

·  Una din cele mai frecvente minciuni pe lume: „Ne pare rău, dar…”

·  Toate fiinţele sunt egale în faţa nemuririi, pentru că pur şi simplu aceasta, nemurirea, nu le priveşte.

·  Domnul Cio-Cio (baro)San.

·  La bancomat, făcu stop cardi(a)c.

·  La o competiţie de şah: mută calul, iar efectul e ca şi cum ar mişca măgarul.

·  Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule.

·  S-a ars cu ars poetica.

·  Minte clar(ă)…

·  (Tai)Face-a-Face.

·  Atunci când îţi revine doar gaura covrigului, nu importă cât este ea de mare. Situaţia se modifică şi contează doar când îţi revine covrigul propriu-zis: cu cât gaura lui e mai mare, cu atât mai bine.

·  Avantajos ar fi acelaşi lucru cu: avanta-sus.

·  Asupra a toate se poate schimba unghiul de vedere şi numai în ce priveşte cerul soarele – nu; în aceste cazuri putând să ne schimbăm doar unghiul dedesubt cerului, dedesubt soarelui…

·  Exces de precauţie: dacă e însoţită de oarecare speranţă… speranţa că…

·  Ion Ţiriac: român get-buget.

·  Actorul a jucat atât de prost rolul, încât a făcut din Tartuffe – Tar-tufă!

·  România şi românii rămân a fi nedreptăţiţii marelui roman al istoriei, intitulat: „În căutarea spaţiului pierdut”.

·  Pensie? Ai putea spune chiar o… (sus)pensie, în care, din păcate, „sus” înseamnă „jos” (ce rimează cu… nemilos).

·  A face armăsar din… îndobitocirea ţânţarului.

·  Plaja nudiştilor: în doi, regele şi regina sunt goi.

·  Şi toate dezamăgirile nu se termină cu asta: murind, rişti să reînvii…

·  Într-o anumită măsură, mariajul echivalează cu privaţiunea de libertate, iar adulterul – cu braconajul în afara faunei.

·  Paul Goma de la Man(ch)a.

·  Nu este exclus (în acest „domeniu” nimic nu poate fi exclus!) că moartea nu e decât o concomitenţă de monstruozitate abominabilă şi frumuseţe fatală.

·  Recidive, recidive cu reci dive…

·  De fapt, un interviu e un… exterviu. Pentru că mărturisirea e o „trecere” din interior în exterior, nu?

·  Poate că vreodată va fi altcumva, astăzi însă mai este încă: Trans(i)nistria…

·  Fabula „Creierul şi furnica” (de bibliotecă).

·  Pasărea Phoenix pre limba ei arde.

·  Noaptea a trecut neobservată, pentru că era întuneric.

·  Nu o dată, aşa-numita abatere lirică e de fapt o abatere câmpii.

·  Un dram de sare atică în opera dramatică.

·  De fapt trândăvia e o… trândămoartă…

·  Şi totuşi, duhul nu se dă, ci se ia…

·  Dat fiind că astăzi până şi copii de 2-3 ani sunt „legaţi” de computer, de aia îl şi auzi câte pe unul dintr-aceştia zicând: „Mă skype în pamperşi!”

·  Termodinamica la C⁺ şi… tremurodinamica la C^–.

·  Cum s-ar spune, cel cu ex-poziţia sa înaltă poate ajunge obiect de expoziţie de speţă joasă.

·  Da, cum zice zicala: Cu sufletul la gură. Dar, sigur, există şi cazuri când suntem cu gura la suflet!

·  Viaţa şi moartea nu par să aibă nimic cu constituţia şi totuşi, nici pe ele nu le poţi încălca nepedepsit (uneori – fatalmente).

·  Fiecare mort are un „vino-ncoa’”!

·  Nu citeşti o carte ca să înveţi numaidecât să vorbeşti mai frumos, ci, eventual, să înveţi să mai şi taci.

·   Sextus Propertius – în sex păstrează proporţiile.

DINSPRE ALŢII - SPRE MINE ÎNSUMI

…Cred că am mers spre înţelegerea, mai apoi spre cercetarea avangardismului începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aş putea spune, autorii emblematici ai acestei fenomenologii care a îmbinat mai multe direcţii în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacţiunile cărora aveau să purceadă futurismul, suprarealismul şi dadaismul.

Bineînţeles, când un poet-debutant-adolescent citeşte pe importanţii autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se întâmplă, de fapt, de mai puţine ori în cazul novicilor), dar, în special, pe cale… natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele fiind „orientat” de intuiţie, învaţă de la predecesorii deschizători de drumuri, curente, şcoli. În texte, le remarcă elementele, particularităţile pregnante, exemplare ca esenţe expresive, ca metaforă, formulă, aducere stilistică din condei etc.

Aşa că eu nu aş putea spune cum „am învăţat” (şi) de la poeţii expresionişti germani, ce şi cum simţeam (cât mai obiectiv…), când îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor („prăpăstiile pân’la creste umblă”, Ricarda Huch), însă acum, peste aproape o jumătate de  secol, pot presupune unele momente/ accente de receptare şi, poate, chiar de germinare în firea mea (firavă) a unora din esenţele acelui discurs avan-avangardist, bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/ evidenţierile pe care le făceam, pe când eram student la anul întâi universitar (1967-1968). E vorba de remarcile/ sublinierile pe care le găsesc în cele două volume „poezia germană modernă – de la stefan george la enzensberger” (chiar aşa: în titlu nu există nicio majusculă), apărute în 1967 la „Editura pentru literatură” – o antologie de Petre Stoica, minunatul poet cu care, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam să ne împrietenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viaţă şi literatură şi prezenţa căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.

Iată unele din versurile, din sintagmele, din adagiile metaforice subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologa respectivă:

 „Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/ zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării” (Rilke); „Noaptea stau înăuntru./  Atunci se odihneşte secera lunii/ blând argintată, pe umărul meu” (Mombert); „tufe de umbră”; „Ai întins funia, fără s-o legi de nimic”; „Soarele – eu îl ajut să-ţi picteze/ frumuseţea pe ziduri” (Lasker-Schüler); „Furtunile se despletesc”; „Mari solzi de umbră” (Heym); „Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor prăbuşite” (Trakl); „Ce timpuri sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e aproape o crimă –/ o tăcere se închide peste atâtea nelegiuiri” (Brecht). (Astfel erau şi timpurile, de nelegiuiri, în care trăiam noi, în comunism… – l.b.).

Repet: nu mai pot reconstitui sub aspect emotiv, meditativ, „teoretic”, de studiu/ învăţare (de la cei mari) starea mea de cititor şi învăţăcel-adolescent de la finele anilor şaizeci, sec. XX, însă este convingător, cred, faptul că versurile subliniate/ selectate atunci mă (co)interesează şi azi, îmi plac, le consider dintre cele revelatorii în discursul amplu, sumbru-tumultuos al poeziei expresioniste germane, pe când deja scăpăta spre amurg „soarele negru al melancoliei” din romantismul francezului Nerval.

 „Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite” (Weinheber); „şi un iz de miere bătrână porneşte/ şi stăruie în jur neîncetat/ din moartea ei îngrozitor de dulce” (Hausmann); „Lumina şovăie în mlădierea veche,/ Trecând dintr-un tărâm în celălalt”; „Nu peste mult, s-o prăvăli şi vântul” (Loerke); „Nopţi cu plămânii plini de fum”; „Omagii ale nopţii de toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă”; (Eu aş fi fost ca şi cum… debutantul-iscoadă…– l.b.)  „Până în somnul rândunicilor, subţire,/ Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu” (Huchel). „A mai turnat şi otravă duşmanul, duşmanul prin proprie ţară” (Goes)…

Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor poetice cu semnificaţiile esenţializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu (de la care presupun că am învăţat câte ceva, dacă e să mă gândesc la frecvenţa unui astfel de gen concetti în propria-mi creaţie, inclusiv, multe, chiar în prima mea carte, apărută în 1976):

Speranţa: „Am mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară  cu praline/ Speranţa./ Ghinion: şi preţul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot permite/ acum/ luxul să sper” (Peter Hille).

Sau acesta, excepţional, din Brecht:

A se citi dimineaţa şi sera: „Cel pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că are nevoie de mine. // De aceea/ îmi port de grijă,/ îmi cercetez cu atenţie drumul/ şi mă tem de fiecare picătură de ploaie,/ să nu mă doboare”.

DIN "COSMOGRAME"

PLOAIA DE GÂNDURI

Ploaia de gânduri…

Se înşeală cel ce crede că ploaia de gânduri nu ar însemna decât o expresie idiomatică, o metaforă, nimic altceva. Adică, o spusă aşa, aproape într-o doară – ploaie de gânduri, – fără substanţă… reală, materială, cum ar veni. Nimic altceva decât o expresie lipsită de conţinut palpabil, de efectul vizibil ce este posibil să fie identificat, constatat, atestat ca fenomen aievea. Însă eu îi pot demonstra oricărui neîncrezător, de-l cheamă Toma sau altcumva, că nu are dreptate, că se înşeală, că se pripeşte să spună că nu, nu, dragii mei, ploaie de gânduri – reală, palpabilă, constatabilă sub aspectul prezenţei ei ca materie, fie asta şi cenuşie, – nu, nu există atare ploaie. Asta nu e decât aşa, o expresie idiomatică, o metaforă, o comparaţie ezoterică, să zicem, cu cine ştie ce fenomen dorit de om, dar ne-dat de Dumnezeu sau, pur şi simplu, de Magnum Misterum Universalis. Dacă aş întâlni un astfel de sceptic, un neîncrezător  în ploaia de gânduri, sau dacă nu l-aş întâlni aşa, faţă în faţă, dar i-aş cunoaşte numărul de telefon, i-aş suna şi i-aş spune să vină în ziua cutare (da, într-o zi anumită dintr-o serie de patru; veţi afla mai jos ce e cu asta), la ora cutare, în locul cutare şi să aştepte, să vadă că el va fi plouat chiar de o ploaie de gânduri.

Iar locul nu e altul decât acesta, de  lângă blocul numărul 11 de pe strada Libertăţii, la dreapta de intrarea numărul 4, ultima cum ar veni, lângă cutia în care se află ceva montat de cei de la distribuţia de gaze. Exact acolo e locul, pentru că sus, la etajul 12, locuim noi, familia noastră, iar de la balconul situat în dreptul cutiei galbene, unde s-ar putea afla eventualul curios, eu i-aş putea demonstra existenţa ploii de gânduri…

El, neîncrezătorul, stă acolo, jos, la locul convenit, iar eu, astupându-mi urechea stângă cu degetul arătător al mâinii din aceeaşi parte a trupului, îmi înclin uşor corpul peste balustrada balconului şi, prin urechea dreaptă începe să ţâşnească un jet subţire, care şi este ploaia de gânduri. Mai bine zis, e transpiraţia ce se adună în jurul creierului meu după o perioadă intensă de gândire în care mă aflu, auto-supunându-mă ei timp de patru zile consecutiv. Exact patru zile de cugetare intensă sunt necesare pentru ca, în capul meu, să se adune cantitatea de transpiraţie  cauzată de îngândurarea-mi intensă, pe care să o proiectez, dintr-o ureche, apoi din cealaltă, peste balconul de la etajul 12, pentru ca cineva din cei aflaţi jos, simpli trecători, să simtă ploaia mea de gânduri, chiar dacă mai toţi ei ar crede că e, totuşi, altceva acel jet.

Nu ştiu dacă în demonstraţia mea şi luarea prin surprindere a celor de jos ce ar putea crede că începe să bureze şi ce rău le pare că au lăsat umbrela acasă, ducând, surprinşi, mâna streaşină la ochi şi privind în sus – nu spre balconul nostru, ci la cer, – nu ştiu, zic, dacă în declanşarea imprevizibilă a unei reale ploi de gânduri sau doar cauzată de efortul gândirii în formă de transpiraţie, – nu ştiu dacă aşa ceva ar putea fi calificat drept cinism, obrăznicie, încălcare a ordinii publice. Tocmai din atare motiv am şi renunţat să-i surprind trecătorii pe sub balconul nostru, acolo, jos, lângă cutia galbenă a celor de la distribuţia de gaze, – de a-i surprinde – de cele mai multe ori neplăcut, cred, – cu ploaia de gânduri. Însă nu exclud să-i pot demonstra oricărui doritor, cu care ajungem la înţelegere, cu care convenim ce şi cum, când (la răstimp de patru zile) şi unde (lângă cutia galbenă de sub balconul nostru de la etajul 12), – de a-i demonstra că ploaia de gânduri nu e numai şi numai o expresie idiomatică, o metaforă, o zicătoare, ci e chiar realitate.

E drept, uneori, mi se întâmplă şi neplăceri cu propunerea mea de a demonstra – etcetera, cum a fost şi în cazul unui bărbat ce arăta destul de bine îmbrăcat, chiar inteligent la înfăţişare, însă care, după ce mă ascultă, întrebă (probabil, cu oarece doză de cinism): „Dar spune-mi, stimabile, ţi se întâmplă vreo ploaie de asta, de gânduri, cu grindină?” – după care îmi întoarse spatele, luând-o spre locul unde avea de mers. Iar eu nu am făcut decât să izbucnesc în râs! Exact aşa procedez şi când proiectez, dintr-o ureche sau alta, jetul ploii mele de gânduri şi văd cum acolo, jos, lângă cutia galbenă, unii trecători se smulg ca arşi din mersul lor agale, sărind într-o parte, ducându-şi mâna streaşină la ochi… – şi celelalte, de care vă spuneam mai sus. Iar eu râd acolo, la etajul 12, slobozind pe o ureche, apoi pe alta ploaia de gânduri, fie – de transpiraţie cauzată de intensitatea cugetării, care mi se adună patru zile şi nopţi în cap, în jurul creierului care, probabil, se simte ca un acvariu al divinităţii, al raţiunii supreme, al…

Da, patru zile şi patru nopţi de gândire, după a doua din ele începând să simţi cum creierul tău pare a se afla sub presiunea de 4 sau chiar de 5 atmosfere; presiune dublă, concomitentă, din interior şi din exterior; presiune centrifugă şi presiune centripetă, cum ar veni, acţiunile mutuale, în contrasens, ale cărora fac ca bietul nostru creier uman să nu explodeze, împrăştiind prin univers noi miriade, noi constelaţii de gânduri luminoase, intense, fosforescente, auroase, ce sporesc lumina… În genere – lumina, de pretutindeni… Inclusiv din alte creiere… Chiar reciprocitatea celor două presiuni face ca eu să nu simt durere, ci, din contră, să mă afund parcă într-o minunată stare de euforie, din care mă trezeşte necesitatea irezistibilă de a demonstra lumii existenţa aievea a ploii de gânduri…

Bine, admit că aceasta ar putea fi nu ploaia gândurilor propriu-zise, ci doar transpiraţia rezultată în urma cugetării intense… Da, sudoarea… Pentru că, precum spunea domnul Strălucian… Strălucian sau Lucian?... Lucian, se pare totuşi… Precum spunea domnul Lucian Blaga, nimic nu e uşor pe pământ, că roua nu ar fi decât sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând…

Iar acum eu mă aflu în a patra noapte de cugetare intensă, când îmi vine în gând şi ceea ce spune domnul Strălucian… nu, Lucian… Da, sunt în a patra noapte, astfel că, dacă cineva doreşte să se convingă că există aievea ploaia de gânduri, mâine dimineaţă poate să vină pe strada Libertăţi, bloc 11, scara 4, lângă cutia galbenă instalată acolo de cei de la distribuţia de gaze. Eu o să privesc peste balcon şi, dacă îl observ, bineînţeles că nu voi amâna să încep demonstraţia…

METAFORA ABSOLUTĂ

Unii exegeţi consideră că, la răspântia secolelor XIX-XX, caracterul metaforei a început să se modifice, culminând cu creaţia expresioniştilor germani, în special Trakl şi Heym, însă venind, ca sorginte, dinspre marii francezi Baudelaire şi Mallarmé. Eu însă îndrăznesc să susţin că respectiva schimbare de optică şi structură metaforică vine de mai departe, iar pentru a ajunge acolo, să pornim de la un exemplu celebru, familiar mai multor cititori de poezie, – cel cu sonetul „Vocale” al lui Rimbaud („A negru, E alb, U verde, O de-azur” etc.). În comparaţie cu acest spectru definit explicit, expresioniştii, în special cei germani, şi-au modelat (altfel) şi şi-au anunţat modul diferit de a înţelege culorile în câteva aspecte esenţializate pentru arta lor. Conform acestora, în primul rând, culoarea încetează să mai ţină de sfera receptării vizuale a obiectului. Secundo: metafora coloristică poate apărea chiar ca antipod al reprezentării nemijlocite a culorii sau a calităţii noţiunii determinate. Tertio: importanţa/ semnificaţia cromatică se subiectivizează în mod radical, culoarea fiind saturată cu diverse afecte, încât metafora cromatică se raportează la fenomene şi procese care ies din limitele receptării sensibile. Printr-un atare gen de metaforizare este exprimată maxima înstrăinare dintre subiect şi lumea obiectuală. Drept rezultat, apar imagini de genul: „pianul albastru”, „lapte negru” (Else Lasker-Schüler), „respiraţie liliachie”, „răsunet negru” (Georg Heym), „râset albastru”, „strigătul auriu al războiului” (Georg Trakl) etc., paradoxal vorbind, toate astea înfăţişându-se sub „Soarele negru al melancoliei”, ca să ne amintim de francezul Gérard de Nerval, mort în 1855, însă creaţia căruia a avut o influenţă de neglijat în afirmarea de mai târziu

PRO METAFORA

Leo BUTNARU
                             din

În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie) atacurile meta-literaturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Totuşi, încă nu se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare). Şi, curios, nu o singură dată, prea săreau peste cal sau îşi făceau cal de bătaie din acest subiect unii dintre cei care, se părea, trebuia să fie, din contra, pro-metaforişti, adică – unii autori de versuri. Poate şi din motivul că, în textele lor seci, rectilinii, căzute în oralitatea narativului ordinar, intimist-jurnalistice, să le zic, cam zburdau caii verzi pe pereţi. De regulă, aceştia erau (mai sunt!) autorii slab culturalizaţi şi, poate, sărăcăcios dotaţi cu har artistic, care nu au o unitate de conştiinţă de creaţie, ca să nu mai vorbim şi de una teoretică, şi care nu se pot remarca prin careva trăsături de stil/ stiluri distincte, nu propun nimic nou (neavând de unde!), nu tind spre primenirea artei întru perpetua ei contemporaneizare, nu vădesc virtuţi întru originalitate, ci parazitează, eclectic, păscându-şi caii verzi pe... pajiştile pastişelor sau, cu şi mai adâncă inconştienţă, pe brazdele trase de predecesori, de care, cu şi fără ocazie, încearcă să facă abstracţie. Ei nu sunt în stare să dea o palmă gustului public (ca să ne amintim de un manifest al futuriştilor ruşi, din 1912), ci, chiar de primesc destule palme, nu-şi potolesc aroganţa şi retorica... fără obiect, de fapt (odată ce exclud metafora din ecuaţie). Am impresia că, indirect, tocmai la ei se referea, acum zece ani, regretatul coleg Ion Stratan, care avea de camarazi/ prieteni mai mulţi narativi în prozodie, mai mulţi nemetaforişti, spunând într-un interviu: „Mie metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism (...) poezia trebuie să fie, într-un sens, cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarealitate, este una dintre căile regale ale literaturii”.

Nu i-am înţeles nici pe unii confraţi mult mai elevaţi decât herghelegiii cailor de clorofilă ce discreditau sau mai discreditează metafora,

DESPRE INSPIRAŢIE - A INFINITA OARĂ

               Un scurt eseu al colegului Valeriu Gherghel, preluat pe blogul său de prietenul Vasile Gogea, mă face să re-dau la lumină un text al meu de acum 15 ani, care tratează (sau... este tratat de!) aceeaşi temă: MĂRIA SA INSPIRAŢIA.

Leo BUTNARU

CA O LEGE A ACŢIUNII, INSPIRAŢIA

Ştiu că inspiraţia există. Dar nu ştiu de unde vine. Poate vine din memorie, poate de la un agent necunoscut. Dar există şi toţi poeţii ştiu asta. La fel cum ştiu că există experienţa iubirii, tot aşa există şi experienţa inspiraţiei.

                                                                        Jorge Luis Borges

Inspiraţia... Una dintre cele mai nelămurite probleme ale vieţii psihice a artistului... Subiect osândit la interminabile discuţii. Perpetuum-ul mobile al incertitudinilor, aproximaţiilor şi contradicţiilor. Sisif-icitatea strădaniilor, uneori, râsu’-plânsu’. Un singur lacăt şi o mulţime de chei, pe care lumea încearcă să le tot potrivească pentru el.

Nenumărate ipoteze referitoare la însuşirile imperceptibile, de adâncă taină ale harului de creator al omului... E numai de la om verbul ales, ori este şi apanaj al vocilor profetice, oraculare? Frumuseţea izvodită în ariile artelor poate fi atribuită pe de-a-ntregul drept merit al omului sau e ceva de dincolo de măsura umană, din paradisiacele grădini ale spiritului divin?

În genere, în ce măsură inspiraţia ţine de zona şi starea incontro­labilă a conştiinţei şi intelectului artistic, ca dat, programare sau spontaneitate imprevizibilă? Ar fi adevărat că inspiraţia se revelează ca o stare de graţie, ce propune o idee sau câteva idei; o stare instantanee care, parcă, nu ar presupune şi o gestaţie prealabilă sau prezentă/ curentă, concomitentă cu izbucnirea ei, ca mobil artistic, drept eveniment absolut, nesupus vreunei explicaţii exegetice cât de cât explicite? Sau, dacă nu e aşa, în ce măsură se lasă depistată ca fenomenologie, proces creator, afirmare?

Cu titlu de prim răspuns, să începem cu o... concluzie (perspicace): „Orice claritate asupra acestor probleme rămâne individuală, este permisă cea mai mare contrarietate în opinii şi există exemple ilustre şi experienţe greu de contestat” (Paul Valéry).

Prin urmare, ne vom baza, cu adevărat, pe exemple ilustre şi experienţe, însă nu şi obligatoriu de necontestat. Pentru că ne situăm, apriori, în domeniul fascinantului subiectivism (inspirator, creator şi el!) al subconştientului, intuiţiei, animat de şi, la rândul său, animând procesele indiscernabilei receptivităţi trecute pe undele introvertitului, aţintirii, cât mai acut şi atent posibil, spre cuprinsul intimităţii, acolo unde obiectul observaţiei parcă ar trebui să devină însăşi observaţia (asupra poeziei, să zicem, în stare maieutică, născândă...).

Iar primul exemplu ar fi cel din romanul Moartea la Veneţia, în care Heinrich Mann se întreba: „Cine poate tălmăci esenţa şi caracteristicile firii artistului? Cine înţelege profunda contopire a celor două instincte, al disciplinei şi al dionisiacului, de care depinde această fire?” Interogaţii similare a cunoscut încă adânca antichitate, creatorii şi filozofii încercând să ajungă la anumite elucidări. În principiu, cei mai de demult lăsau prea puţine pe seama artistului, rodul creaţiei atribuindu-l zeilor stăpânitori de ceruri şi suflete, lucru evident şi în cele spuse de Socrate lui Ion (Platon, Ion): „Talentul tău de a vorbi cu îndemânare despre Omer nu e o artă... ci o putere divină care te pune în mişcare, o putere la fel cu ceea din piatra pe care Euripide o numeşte magnesiană, iar poporul – heracleiană. Piatra aceasta nu numai că atrage inele de fier, dar şi le dă acestora de a face, la rândul lor, acelaşi lucru ca şi magnetul... Tot astfel şi Muza insuflă unora entuziasm şi de aceşti inspiraţi atârnă lanţul din ceilalţi entuziaşti, căci toţi poeţii buni îşi fac poemele frumoase nu prin ajutorul artei, ci în prada inspiraţiei şi stăpâniţi oarecum de o putere divină (...) Căci ne spun poeţii că dânşii ne aduc cântecele lor culegându-le din fântânile pline de miere şi din grădinile şi dumbrăvile Muzelor, ca şi albinele, zburând ca şi ele. Şi spun adevărat, căci poetul e o fiinţă uşurică, zburătoare şi sacră şi nu este în stare să creeze ceva până nu e cuprins de inspiraţie, şi-şi iese din fire, astfel ca mintea sa să nu mai locuiască într-însul... ei produc operele lor... nu datorită meşteşugului, ci inspiraţiei divine, şi fiecare e în stare să creeze o operă frumoasă numai în direcţia în care îl inspiră Muza: unul ditirambi, alţii encomioane, altul texte pentru pantomime şi iarăşi altul epopei sau satire (...) poeţii nu-s decât nişte tălmaci ai zeilor, fiecare posedat de zeul care îl stăpâneşte”.

Aşadar, până la îndoielile, divizările noţionale sau confuziile din timpurile relativ noi, a predominat neclintita şi cam generalizata certitudine a anticilor care credeau că prin medierea muzelor purtătoare de liră sufletul creator al omului vine de la zei, precum spune şi Ovidiu în poemul autobiografic Tristele: „O, şi era într-un timp când erau onoraţi toţi poeţii/ şi toţi poeţii credeau că-s învestiţi de la zei”. În raport cu Platon, sigur că Ovidiu merge spre o mai severă ordonare şi disciplinare a actului creator, pentru că zeii n-ar accepta incontrolabilul definitiv, cum se spune în acelaşi dialog platonician: „La fel cum cei cuprinşi de frenezia corybantică nu sunt în minţile lor când dansează, tot aşa şi poeţii lirici nu sunt în minţile lor când alcătuiesc frumoasele lor cânturi”. Acest mod de ieşire din minţi ca efervescenţă creatoare, ce-i poate împinge pe unii spre limitele tragicului, pierzaniei, merită, pe cât e posibil, înţelegere, însă, uneori, el dă motiv pentru frondă şi zeflemea, nu numaidecât rafinate, ce-i vizează pe cei care ajung, să zicem, de la abordarea inspiraţiei ca extaz la inspiraţie ca... orgasm artistic. (Croce ironiza şi la adresa portretelor idealizate ale poetaştrilor ce vor „să fie înfăţişaţi cu plete bogate şi cu ochii spre cer, primind inspiraţia”...)

Însă precauţia faţă de predicatorii rolului decisiv în declanşarea experienţei creatoare a demenţei, deci a cazului psihic de şoc, sau faţă de cei care susţin originea divină a artei, o atestăm deja la Cicero, care scria: „Nimeni nu poate fi poet adevărat fără o ardoare sufletească şi fără oarecare inspiraţie – un fel de nebunie... Acelaşi lucru îl spun Democrit şi Platon”. (La cei doi predecesori elini ai ilustrului orator latin nu se întâlnesc şovăielnice atenuări de genul „oarecare inspiraţie” sau „un fel de nebunie”, în problema dată grecii vechi fiind categoric afirmativi.) O asemănătoare precauţie „ciceroniană” pare a fi caracteristică şi yoginilor hinduşi care, în definirea experienţelor limită cu care ies din profunzimile contemplaţiei în uitare de sine, revenind la realitate, folosesc paradoxala învecinare dintre devastator şi tihnă: „O, Nirvana, distrugere, calm minunat, poartă de salvare!”

Numai că anticii nu au făcut decât să emită primele presupuneri referitoare la inspiraţia care, de atunci, în continuitatea timpului, a fost să fie unul din aspectele cele mai abordate, ca problemă cri(p)tică, a creaţiei artistice, concomitent rămânând cel mai puţin explicat, din motivul că o cercetare la obiect este imposibilă, în consecinţă lansându-se noi şi noi ipoteze.

DE CE ESTE CUM ESTE...

Leo BUTNARU

RÂSU-SĂPÂNŢU

sau

                 de ce este cum este cimitirul, zis vesel

• Printre canioanele maramureşene s-a simţit mai acut ca aiurea apropierea orei decisive dintre cele două secole „ale noastre” (XX-XXI). Pe aici, lumea se mărturiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre arde­leni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce ar trebui să fie un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa.

• O fi aici ceea ce s-ar numit râsu-plânsu? Peste unele morminte – numai plânsul. Pentru că ruinătoarea colectivizare socialist-comunistă a fost pretutindeni aceeaşi, inumană, astfel că un sătean basarabean va înţelege perfect şi adânc dureros epitaful vreunui semen de-al său maramureşean: „În viaţă mult am tru­dit/ Eu casă am avut/ Colectivul s-o făcut/ Din casă m-au alun­gat/ La mină eu am plecat/ Boala grea nu m-a iertat”. Sau: „Vezi tu pădurea cea mare,/ Eu am fost şi-am dus mâncare/ La călu­gări şi preoţi/ Că ei m-aşteptau cu toţi./ Iată cum s-a întâmplat/ C-am fost aspru condamnat”.

• Şi totuşi, în deja consacrata, general-acceptata ordine de sentimente vorbind, la Săpânţa Lumea Cealaltă e veselă-gaiţă, nu oţărâtă ca pretutindeni aiurea. Aici, în locul tremolo-ului unui zumzet de cor ce răzbate de după cortina de fier a Paradisului, se aude tremolo-ul hâţânat al unor chicote mărunt-sacadate. De la hohot – la chicot, strania veselie postumă e în perpetuă schim­bare de gradaţii ale sonorităţilor sale; de la hohot şi chiar de dincolo de chicot – până la un abia-abia auzit fâşâit ca de la zborul îngerilor autohtoni cu aripile roase de asprimea şiacului ţărănesc.

LA URMA URMELOR

Da, vroiam să zic (dimpreună cu imaginea): 
la urma urmelor, sunt bune şi cărţile la ceva, 
odată ce computerul le scoate din casă - să construiască 
o altă casă.

UN ESEU DIN REVISTA

Vezi:

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_recenzii_Leo-Butnaru.html