DE CE ESTE CUM ESTE...

Leo BUTNARU

RÂSU-SĂPÂNŢU

sau

                 de ce este cum este cimitirul, zis vesel

• Printre canioanele maramureşene s-a simţit mai acut ca aiurea apropierea orei decisive dintre cele două secole „ale noastre” (XX-XXI). Pe aici, lumea se mărturiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre arde­leni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce ar trebui să fie un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa.

• O fi aici ceea ce s-ar numit râsu-plânsu? Peste unele morminte – numai plânsul. Pentru că ruinătoarea colectivizare socialist-comunistă a fost pretutindeni aceeaşi, inumană, astfel că un sătean basarabean va înţelege perfect şi adânc dureros epitaful vreunui semen de-al său maramureşean: „În viaţă mult am tru­dit/ Eu casă am avut/ Colectivul s-o făcut/ Din casă m-au alun­gat/ La mină eu am plecat/ Boala grea nu m-a iertat”. Sau: „Vezi tu pădurea cea mare,/ Eu am fost şi-am dus mâncare/ La călu­gări şi preoţi/ Că ei m-aşteptau cu toţi./ Iată cum s-a întâmplat/ C-am fost aspru condamnat”.

• Şi totuşi, în deja consacrata, general-acceptata ordine de sentimente vorbind, la Săpânţa Lumea Cealaltă e veselă-gaiţă, nu oţărâtă ca pretutindeni aiurea. Aici, în locul tremolo-ului unui zumzet de cor ce răzbate de după cortina de fier a Paradisului, se aude tremolo-ul hâţânat al unor chicote mărunt-sacadate. De la hohot – la chicot, strania veselie postumă e în perpetuă schim­bare de gradaţii ale sonorităţilor sale; de la hohot şi chiar de dincolo de chicot – până la un abia-abia auzit fâşâit ca de la zborul îngerilor autohtoni cu aripile roase de asprimea şiacului ţărănesc.

• (Doar nişte aripi atotcuprinzându-ne sub umbra lor de mo­lie-n zbor si-bemol: Timpul.)

• La Săpânţa, nu doar cioclii sunt persoane oarecum diferite de consacratele noastre apucături, ci şi destui săteni, care nu-şi mai pun întrebări de felul: „Oare Cimitirul Vesel nu e un fel de fabulă ce nu ar fi meritat să fie inventată? Oare pe-aici, noi, oame­nii, nu ne veselim mult mai mult decât am fi realmente în stare?”

• Adică, insul cu apucături consacrate, nu oarecum dezaxate, în cimitirul de la Săpânţa se simte cam de prisos...

• Nu în toată Ţara, ci doar aici, la Săpânţa-la-ţară, hohotul de râs e ca o datorie testamentară. (Vai de steaua ta – întunecată –, destinule ce nu poţi lăsa nimic ca testament...)

• Hohot, chicot sau fâşâit abia auzit, ca şi cum calendarele ar fi gâdilate, fiecare în parte, la toate cele 364 sau 365 (cu una mai puţin decât numărul de file) subsuori ale lor.

• (Când îndrăznesc să presupun ce aş face, dacă aş auzi un hohot de râs la o înmormântare, mă ia prin fire o timiditate ca o abia sesizabilă pâlpâire de mister neliniştit.)

• Aşadar, prin Cimitirul Vesel nu poţi trece serios ca un neamţ pe care nu-l interesează, să zicem, poezia...

• Pe obeliscurile răposaţilor (unele fără cruce) – strofe din cel mai recent folclor: „Bată-te focul, taxiu,/ Ce veneai de la Sibiu...”. Cimitirul Vesel e pentru Poetul Anonim al folclorului şi pentru Inginerul Anonim al roţii, şi de la ei – la alţii, apoi de la alţii – la şi mai alţii, astfel că ideea analogiilor se tot complică, se îndepărtează de simplitatea ei cu Adam cel vechi, trecut mai întâi în soaţă-sa Eva, apoi în nepoţime – ha! ha! – zic eu, cel căruia uneori i se întâmplă să fie filozof pe câteva frânturi de timp şi de gând(emă). Ha! ha! ha! la Săpânţa, în cimitirul ca o sfidare, în care generaţii de maramoşi sucombă cu demnitate.

• Între cele două Mari Tăceri trecând, viaţa noastră mai mult sau mai puţin râzătoare, încalcă oarecum solemnele versete şi avertismente biblice. Ha! ha! ha! sau Hau! hau! hau! Sau Bau! bau!-ul din numele lui Baudelaire, cel cu Florile răului. Sau toxicul croncănit al corbului Ed-car!-car! Poe-tic în sinea cosmică al Tim­pului. Şi se reîntoarce, revine stră-dincoace de Infinitul pustiu, stră-dincoace, în sinea mea.

• Şi totuşi, ca în oricare alt cimitir, şi în cel zis vesel se întâmplă să se plimbe câte un ins viu ce-i are pe alţii în minte – recensă­mânt de noi şi de morminte.

• Simbolică, neobişnuită, sugestivă gala celor 24 de ore ale Sâmbetei eternului hohot de râs. (Al Sâmbetei morţilor. Şi ceea ce s-a dus pe apa şi vinul Sâmbetei.)

• Încă un obelisc: „Născut 1901 – Decedat 1960...”. Astăzi suntem în 2010. Astfel că peste Maramureş au mai trecut 50 de ani fără un om şi, ca în Upanişade-le sanscrite, e timpul să se găsească un alt răspuns – la ce?

• Un alt obelisc. Ca multe altele, şi el fără cruce. Doar cu chipul de pictură naivă, ca o halcă de slănină ce zâmbeşte jovial. Versurile spun că răposatului i-ar fi plăcut paharul şi lumea i se arăta în roz. Blândului săpânţean lumea i se arăta în roz până în momentul în care cineva din comesenii săi îi zicea: „Ioane, şterge-ţi, dom’le, ochelarii de vin, că din cauza stropilor lui ai putea vedea lumea în roz”. Şi adevăr vorbea.

• Celălalt obelisc. „Hai, mămică, mama me,/ Pe mine nu mi-i ave./ Fă alt cocon de-i vre./ Aşa a vrut Dumnezeu/ Şapte luni să trăiesc eu...” – se mărturiseşte pruncuţul cu zâmbetul ştirb. Citesc. Recitesc. Ne-acustică, această îndeletnicire. Aici, chiar dacă cimitirul e vesel, se tace, nu că ar umbla prin superstiţii marele criminal cumpărător de tăcere, ci pur şi simplu niciun sunet nu se rupe de litere, de pumnul de litere negre ce iau contu­rul unui graur mut de care nu se va desprinde ţipătul său... Şi totuşi, am rostit un cuvânt: „moarte”, am rostit cuvântul ăsta cu tot cu ghilimele şi gura mi-a rămas ca un sens exterior al acestui cuvânt, ca un al doilea său sens, dar exterior, nesemnificând exact ceea ce spune cuvântul „moarte”, pentru că gura mi-a rămas, mi-a rămas încă vorbitoare, precum atâtea alte ori făcându-mă să trăiesc înminunarea prin cuvânt, ca pe un nou fel de a fi pe lume.

• Şi totuşi, după cuvântul „moarte” – cuvântul următor, oricare, rostit, cât ai bate din palme (în cimitir, să baţi din palme?). Fiece cuvânt este o indirectă constatare funebră (chiar şi cuvântul viaţă, dacă e rostit sau citit aici): „Ca o creangă blestemată/ Mi‑a luat a mea viaţă/ Cum ai rupe un fir de aţă”, „Săracă a mea viaţă/ Cum s-a topit ca o gheaţă”. Ziceri ca nişte constatări fune­bre ale câtorva bătăi de puls de acum câteva clipe sau chiar ale bătăii de puls din clipa aceasta care, fără a fi ameninţată cu trece­rea – a şi trecut! Şi: „M-am topit ca o rouă/ Şi v-am lăsat lumea vouă”...

• Toţi cei plecaţi în Săpânţa de pe ceea Lume, orânduiţi în vârste inegale, dar egal împăcaţi – pruncii sau adolescenţii dra­gostea cărora şi până astăzi mai este şi până întotdeauna va fi evenimentul pur, nealterat trupeşte, mirii care nu au avut răgaz pământesc să-şi trăiască nici prima noapte de unire şi domnul despre care deja am vorbit, cel ce avusese gâtlej prădalnic – pe scurt, toate vârstele şi toate destinele supravegheate timp puţin, timp scurt, timp mediu sau timp îndelung, de longeviv, de menajeria de destine a Zodiacului, toţi cei binecuvântaţi – odată ce s-au născut! – pre limba zidirii dumnezeieşti, toţi egali în faţa unei izbucniri de veselie, în faţa unui hohot de râs care, pe lângă ceea ce este şi ceea ce mai poate fi, ar însemna şi un fel de remiză cu disperarea.

• Sau, poate, hohotul de râs e o disperare ce trece în spasmele unei îndrăzneli dezlănţuite? Cine ştie... Oricum, ironia şi încăpă­ţânarea ar fi ca o vocaţie paralelă a săpânţanului ce ştie (dacă e cât de cât cu carte) că de la serios la ridicol nu e decât un pas, exact atât cât e şi de la poarta Paradisului până la cea a Infernului. Adică, un fleac de pas de care să mori de râs, nu alta!

• Drept concluzie de etapă, reiese clar să râsu-plânsu (…râsu…-săpânţu!)nu e nici pe departe sinonim cu moartea ca autobiografie.

• (S-ar zice că apelez la un procedeu literar numit abatere lirică, de mine la Cimitirul Vesel vorbind: Treceam de la un obe­lisc la altul, oarecum înfricoşat nu de moarte, ci de posibila curmare a altor şi altor revelaţii. Intuiţia, sau ceea ce ar putea fi aşa ceva, mă hărţuia prin tainicul ei imperiu al necesităţilor încă nelămurite. Timpul, ziua se mai lămurea — graţie ţâşnitoarelor jeturi de lumină prin fantele, totdeauna medievale, dintre nori. Ne bucuram, în Cimitirul Vesel, de aceste erupţii cereşti, pentru că dimineaţa acelei zile se împotmolea în vălătuciri greoaie de ceţuri eşuate pe Valea Izei ca nişte dirijabile dezumflate; zi care se anunţa cu nimic mai agreabilă decât ziua precedentă, drept efect al ploii în amestec cu o discretă cernere de lu­mină, şi care avusese o culoare de bere.

Deci, ziua se mai limpezea. Prin risipirile de tăceri mormân­tale – doar jeluirea esperanto a unui guguştiuc. În gând, răsu­ceam la cotidiana vârtelniţă a verbelor. Nu trebuia să-mi dau pe faţă sufletul lacom de a spune, de a compune şi de a nu fi vesel.)

• Alte inscripţii, alte explicaţii... Difuza densitate a emoţiilor la suprafaţa lumii... „Născut în... Decedat în...” – ca şi cum cifrele ar deveni nişte con-cuvinte despre timpul din icoane, dar şi timpul din fotografii: timpul Săpânţei. Dar poate că oricare cimitir este locul unde se sfarmă trinitatea Timp-Spaţiu-Condiţie uma­nă? Totul (în cimitir îţi poţi da seama) ar fi un amalgam de haotice nădăjduiri fără cârmă, nădăjduirile în genere însemnând o bună parte a vieţii pe dibuite. Însă oare va veni sau nu marea şi frumos absurda bucurie care să răscumpere totala, cosmica lipsă de sensuri, întru a reface necesara trinitate?

...Nimic nu se poate interpune, nimic; nici o întrebare nu se poate pune/interpune între neliniştea mea şi zâmbăreaţa lor plecare din toate vârstele omeneşti posibile, cărora, ca un provi­zoriu factor mutagen al poeziei, li se alătură şi vârsta subsem­natului.

• Până acum, fiece zi o aşteptam ca pe o nouă aparenţă sau poate ca pe un presentiment al unei mari semnificaţii. Aici, la Săpânţa, nu că ziua, ci minusculele clipe îmi sunt devorate de gândul voluptos la posibila declanşare a noilor revelaţii sau a reluării mai vechilor, străvechilor revelaţii – ca să dau şi eu un exemplu instructiv – una dintre care ar fi cea cu Adam-cel-fecioară/fecior sau fecior/fecioară în fecioria sa osoasă născă­toare de femeie ca o evadare din androgin. În atare revelaţie s‑ar putea afla ipoteticul hormon al Poeziei, ca şi ipoteticul hormon al Sfân­tului Duh.

• Aşadar, în urma celui mai banal îndemn – să mergem înainte! – chiar să mergem prin şi pe delirul potecilor alcătuite în labirintul voitelor zâmbete, străduindu-ne să fim cât mai fireşti cu noi înşine, fără a ne forţa vreun surâs (dacă nu avem de ce surâde), ca cel din penibilele situaţii în care am nimerit cu alte ocazii. Cu toate că, neexistând, cei de sub pietrele tombale nu au nevoie de firescul sau nefirescul nostru comportament, precum în ochii lui Dumnezeu nu există constituţiile şi oricare alte coduri de legi umane (poate că analogia este oarecum stângaci trasată, însă sunt sigur că e sugestivă...).

 Astfel că un anumit număr de paşi va trebui să-l dedic dez­robirii mele de o idee fixă. Nu ştiu care anume, însă este de necrezut să nu ai tu vreo idee fixă, preconcepută, când hălădu­ieşte printr-un cimitir, zis vesel, introdus, presupun, în Cartea Recordurilor (Guinness) la primul şi unicul număr. Până a afla ce idee fixă mă înrobeşte, mai citesc o pereche de rime: „feciora­şule –  îngeraşule”. Sub ele, sub perechea aceasta de cuvinte româneşti intuiesc ca pe un mit al prudenţei biografiile mai tutu­ror îngerilor (nu şi pe cele ale celor căzuţi). Deoarece, con­form tezei Genezei, fiece om e o antiteză a îngerilor. Pentru că, în adevăr, ce a mai rămas divin în om? Poate că doar umbra sa – o întinată umbră de înger – o, da! ideea fixă ar putea fi legată anume de îngerii păzitori şi de simbolismul negativ al umbrei. Anume că, în cimitir – obsesia unei umbre a deznădăjduirii, a nenorocirii surpate în posibila durată a nesecatei eternităţi făgă­duite, perpetuă, de-ne-oprită înfiinţare a iluziilor noastre.

Să mori de râs, nu alta...

• De la rimele reproduse ceva mai sus, îmi trec privirile de‑a dreapta: „Decedat în 1990...”. Acel bărbat bine, presupun, ar fi putut pleca la Tatăl-tuturor în urma unui atac de cord survenit ca urmare a spaimei care l-a cuprins pe pătimaşul de el din moti­vul că i s-ar fi putut defecta televizorul tocmai în toiul campio­natului mondial la fotbal, iar până la Sighet, unde l-ar putea repara, e drum şi timp de a pierde câteva meciuri. Ah, biet dis­perat prăbuşit în sine şi în de dincolo tărâmuri, unde, unele în altele, liniştile nefiinţării se dau afund...

• Drept înainte, în faţă, ceva ce se citeşte, dar nu se comen­tează. Cu scris pe cruce, zice o mamă către fiul ei: „Aici eu mă odihnesc,/ Braic Ileana mă numesc./ Cinci feciori am avut eu,/ Să-i trăiască Dumnezeu./ Măi, Grigă, să fii iertat/ Şi dacă m-ai junghiat/ Când ai venit din sat bat./ Că bine m-ai aşezat,/ La umbra bisericii./ Îi veni şi tu aci”. Nu comentez, ci doar îmi schimb preconceputa idee că satul care are un Cimitir Vesel ar fi putut cunoaşte faptul că din fiinţele sale câteva s-ar fi putut sinucide din dragoste nefericită, să zicem, dar nicidecum cineva nu a căzut jertfă unui supra-plus de ură care, din când în când, răbufneşte în vreo mahala sau alta...

• Drept urmare a acestui imprevizibil şi cutremurător caz de paricid, infirmul moralist al deznădejdii ar spune că nu e mare scofală să iei viaţa în serios, când dânsa te ia în tragic. „Să ştiţi, fieunde aţi fi, fiecine aţi fi, fiecum aţi trăi că niciodată nu-l veţi prinde pe Domnul de picior; chiar dacă vi se va părea că l‑aţi înşfăcat de gleznă, totuna veţi avea destule nădăjduiri neîm­plinite care vor ajunge parte a sorţii ce v-a fost dată şi care, sigur, vă va fi luată”, mai zice cinicul moralist al deznădejdii, făcând-o pe foarte deşteptul, pentru ca tot el, într-un chip paradoxal, să adauge concluziv că: „Deşteptăciunea deşteptăciunilor este ega­lă cu deşertăciunea deşertăciunilor”.

• A trebuit să hohotesc, să râd, să zâmbesc sau doar să zâmbesc a râde, însă m-a luat nu ştiu cum o politică a nostalgiilor, apoi am dat, uşor, într-un fel de metafizică, de la care mă pomenii în scepticism, pentru ca (citesc gândurile transcrise cu şase-şapte rânduri mai sus) să capotez într-un nihilism deocheat (fie el şi unul impersonal, ci unul al cinicului moralist al deznădejdii), lucruri ce mi se par oarecum inadecvate dispoziţiei şi atmosferei care ar fi să fie caracteristică pentru un cimitir, zis vesel, unicul în lume – cel de la Săpânţa. Apropo, din cauza acestei derute, renunţ la nişte versuri pe care le-aş putea ticlui cu rimele: SĂ­PÂNŢA, sămânţa, şerpânţa (doar trei rime perfecte) şi cu o mul­ţime de rime niţel imperfecte: adeverinţa, alcătuinţa, biruinţa, bunăvoinţa, catrinţa, căinţa, cerinţa, chibzuinţa, circumferinţa, conferinţa, consecinţa, credinţa, cunoştinţa, cuviinţa, dorinţa, elocinţa, făgăduinţa, fiinţa, folosinţa, iscusinţa, îngăduinţa, juruinţa, locuinţa, năzuinţa, neputinţa, nesăbuinţa, pocăinţa, privinţa, putinţa, recunoştinţa, referinţa, sentinţa, silinţa, sârgu­inţa, suferinţa, făgăduinţa, umilinţa, voinţa – acestea şi încă altele vreo 15-20 rimând cu SĂPÂNŢA. Lungi epopei s-ar putea ticlui şi cu rimele de final ce ar armoniza cu numele săpânţenilor – Pătraş, Big, Stega, Pop, Braic... –, însă îndeletnicirea nu ar fi dintre cele mai originale. În ce mă priveşte, când aud de dicţio­narul de rime, sunt suspicios ca bătrânii totdeauna aproape siguri că, în orice li s-ar spune, deja li se ascunde adevărul. (De ce, la vârsta mea, nu m-aş gândi şi la tihnita, abia şoptita noastră gene­raţie ca la un inevitabil boom al bătrânilor adormiţi şi ei, la timpul lor, într-un chicot sau într-un veritabil hohot de râs?)

• La o adică, de ce nu s-ar hohoti şi aici, la Săpânţa? Că doar, totdeauna în marea noastră bucurie (atunci când se întâmplă s-o avem) există subtextul unei dorinţe secrete de catastrofă – ar mai fi una din judecăţile noastre care e, fireşte, neimportantă, ca şi toate celelalte judecăţi întemeiate pe Judecata de Apoi, prin care avem a trece, ţinând minte că râde bine cel ce râde la urmă.

• Astfel că, precum spuneam-scriam, pe aici lumea se măr­turiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre ardeleni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce trebuie să fie un cimitir...

• O fi aici ceea ce s-ar putea înţelege prin râsu-plânsu? Sau… râsu…-săpânţu? Peste unele morminte – numai plânsul. Şi blestemul. Dar şi bunătatea, generozitatea întru dăinuire prin moştenire: „Cât pe lume am trăit/ Bine am găzduit/ Am ţinut şi vaci şi oi/ Dar acum vă las pe voi/ Grigore nepotul meu/ Dee-ţi bine Dumnezeu/ Să găz­duieşti în locul meu”. (Pop Ileana-Petrenjel, 1897-1982).

• Iar prin totalitatea epitafurilor pe care le conţine, renumitul cimitir de la Săpânţa poate fi „citit” ca o fascinantă nuvelă existen­ţialistă la persoana întâi, dar, încă din anii ’30, transmisă prin „gura altcuiva” şi anume – a meşterului Ion Stan Pătraş. Doar meşter? Nu, ci artist-naiv total, mânuitor de daltă, penel, dar şi de condei poeticesc. S-a stins şi domnia sa, văleatul 1977, îndelet­nicirea-i rămânând în grija şi priceperea unuia dintre învăţăceii săi, Dumitru Pop, zis Tincu (n. 1955). Deie-i Domnul viaţă lungă.

• Ar mai fi de concretizat, însă, că atunci când „le iese moartea în faţă”, când „moartea-i scoate din lume-afară” (tot din epita­furi cetire), nu toţi săpânţenii merg la „cel vesel”, pentru că locali­tatea mai are încă alte trei „locuri de veci”: un cimitir vechi greco-catolic, altul adventist şi rămăşiţele unui cimitir evreiesc. Lumea mare se interesează, bineînţeles, anume de cimitirul parohial, zis vesel, din Săpânţa, sat populat de circa 3500 de maramureşeni. Eu unul, însă, acum vreun trei decenii, răsfoisem o Monografie sentimentală a cimitirului vesel de Pop Simion. Ulterior, aflai că, în 1991, a fost editată lucrarea franco-engleză Le cime­tiиre joyeux/ The merry Cemetery. Iar anul trecut, Bruno Maz­zoni, profesor universitar italian, a publicat prima ediţie ştiin­ţifică a inscripţiilor de pe crucile Săpânţei: Le inscri­zioni parlanti del cimitero di Săpânţa. Însă temeinicul lucru ctitorit de meş­terul-artist Ion Stan Pătraş are încă a fi cercetat, pentru că, pre­cum scrie dna Florica Dumitrescu: „Acum, când corpus-ul inscrip­ţiilor de la Săpânţa este editat, se aşteaptă contri­buţiile folclo­riştilor, ale etnografilor, ale sociologilor, acestea, odată corobo­rate cu cercetarea actuală, pe tărâm lingvistic, vor putea duce la alcătuirea unei monografii generale a cimitirului vesel”.

• În fine, reiese că, pe la Săpânţa, lumea se mărturiseşte nu doar între sentinţe mistice, griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri şi hohote de râs; lumea se mărturiseşte şi întru ştiinţa folclorului, sociologiei, etnografiei, filologiei etc., fără de care, spuneam, nu poate fi deplină ideea, cugetarea despre ceea ce este, cum este, de ce este cum este un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa, în Maramureş, unde se simte mai acut ca aiurea apropierea decisivelor ore dintre viaţă şi eternitate.

                    -----------------::::::::::::::::::::::----------------