LIBERTATE ȘI CREAȚIE / CREAȚIE ȘI LIBERTATE

Originalitate, libertate, independență

Ideologia sovietică voia să te facă orice altceva, numai să nu fii tu însuți. Cum spunea cineva, ajungeai să te simți străin în propria-ți ființă, în propriul tău destin. Iar cei care am ieșit oarecum altfel, decât ne programau canoanele sociale sovietice, bineînțeles că nu semănam cu mediul în care studiam, ne maturizam. În ochii și sub lupa supraveghetorilor ideologici din acea epoci noi eram niște, pardon, mutanți, niște corcituri, mai mult sau mai puțin periculoși, în dependență de gradul fiecăruia de nonconformism.

Sub anumite aspecte, comunismul din România nu era mai cu „fața umană”, să zic, folosind o noțiune utopică, aceasta – „comunismul cu fața umană” – decât cel din URSS. Însă visul scriitorului basarabean din RSS Moldovenească era de a emigra – unde credeți? – în România! Ciudat, însă, acest exil ar fi însemnat ca și cum o… repatriere. Da, în sensul acela, proverbial, cu „Limba română este patria mea” al lui Nichita Stănescu, rostit după ce, cu vreo două decenii mai înainte, prin decembrie 1957, Camus spusese: „Ma patrie, c'est la langue française”.

De ce ar fi dorit scriitorul din stânga Prutului să emigreze în dreapta Prutului? Pentru că, incontestabil, ar fi obținut o mai mare libertate de a se afla în propria limbă, cea română care, în RSS Moldovenească, era mereu accidentată, constrânsă, limitată, amputată. La edituri și ziare, radio și televiziune existau chiar liste de cuvinte românești interzise de a fi utilizate la Chișinău, printre care – neam, vatră, deja...

Un aspect curios pentru acea perioadă gri, uniformizatoare în toate, criticii, așa cum erau ei pe atunci, cum înțelegeau ei sau erau dresați să „înțeleagă”, scriau despre mulți condeieri că ar fi, nici mai mult, nici mai puțini, decât originali

Dar de unde să fie atâta lume scriitoricească originală, odată ce nu crea în conformitate cu dezideratele libertății? Fie doar și a celei interioare, odată ce libertatea „exterioară”, socială, era sugrumată, înghesuită, deformată. Pentru că da, înainte de toate originalitatea înseamnă libertate, manifestarea acesteia, expresia sine qua non a libertății, care îți permite să te manifești conform propriei tale alcătuiri psiho-creatoare. Dacă scrii, creezi în dependență de pretențiile puterii ideologice sau ale criticii literare din timpul tău, nu vei ajunge original. Cum, de altfel, la Chișinău (dar, pare-se, și la București) li s-a întâmplat condeierilor obedienți ideologiei comuniste, mai „nobil” zis – realismului socialist. De unde, în stânga Prutului, banalitățile-fluviu în versurile autorilor șaizeciști, monotonia de un cenușiu sumbru, repetitivitatea în complex – tematică, ideatică, versificatorie. Zic și versificatorie, pentru că unii autori, e drept, doar trei-patru care, inițial, abordaseră formule prozodice dezinvolte, căutând prospețime metaforică, s-au întors și ei la formule retorice pe placul ideologiei timpului, dar și a celor mulți care, de fapt, nu erau cititori, ci niște ascultători (...cam după ureche). Mă gândesc că, dacă nu doreau să fie cu dinadins populari prin versurile rostite, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă ar fi fost altfel de poeți, mult mai interesanți, precum se anunțau la începuturile lor...

Deci, să revenim: originalitatea înseamnă, înainte de toate, libertate, expresia (nu atât din plin, cât – riguroasă) a acesteia, care îți permite să te manifești conform propriei tale constituții  psiho-creatoare. Chiar dacă nu este exclus ca libertatea să te facă uneori să mai și rătăcești, inclusiv în poezie. Dar a rătăci în creație e mult mai interesant, chiar ți se pot întâmpla surprize de a descoperi lucruri extraordinare, necesare stării tale creatoare. Da, pentru unii, a rătăci întru creație era mult mai interesant decât a „crea” (de fapt, a... manufacuriza) în conformitate cu „dezideratele” ideologice ale partidului unic și buldog, în conformitate cu bâlbâitele precepte ale realismului socialist.

Originalitatea înseamnă și independența scriitorului. Nu numai în context social veșnic turbulent și, implicit (mai discret sau mai pe față), ostil omului de creație. Ci, poate că întâi de toate, în contextul confraților de... natură (artă, predestinație), context în care, chiar dacă s-ar părea că există suficient spațiu pentru fiecare în parte, totdeauna nu știu cum iese că mai fiecare se simte... strâmtorat, nedreptățit, privat de ceva etc. Numai că scopul rămâne același: independența, libertatea (de creație, afirmare și manevră, nu?). Precum ar reieși și din acest excelent distih al lui Vl. Bestujev: „Средь бесконечных волн рождаю / Мою свободную струю”. („Prin infinit frământ de valuri / Eu libera șuviță-mi zămislesc”.) Ca să nu generalizez, întru inoportunul deranj/ supărare a(l) cuiva, trebuie să spun că mie unuia mi se pare că, în rusește, „struia” e mult mai plastic și adecvat contextului decât ceea ce am putea găsi în sinonimia noastră: șuviță, jet, țâșnitură... (Că doar n-o să [mai] spui și: curent de apă, șuvoi... Poate că, în românește, pentru mai adecvată recepție, ar fi trebuit să trecem de pe mare – pe uscat, adagiul metaforic plăsmuindu-l în contextul infinitului număr de drumuri, de căi printre care „eu îmi nasc/ croiesc libera cărare”. În fond, aceasta o va avea de decis cel care va traduce, pe bune, respectivul poem al lui Bestujev.)

Originalitatea nu poate exista fără libertatea de creație. Aceasta, căutată și urmată, înseamnă accesul la o ordine superioară de existență spirituală, profesională. Arta, pe cât e realitate, pe atât e și fantezie, dorință, iluzie de a trăi și de a te manifesta altfel, întru mai multă libertate și dispunere de sine.

Este excelent atunci când coincid dorința și posibilitatea de a beneficia de avantajele libertății pe care să le valorifici cât mai eficient. Asculți de propria-ți lege, însă având de suport orientativ legile estetice și reperele axiologice consolidate, electiv-selectiv, pe îndelunga durată de civilizație literară. În afara normelor și canoanelor general acceptate, adică fără a ține cont (și) de ele, nu e valabilă opinia că sentimentul individual ar fi judecătorul a ceea ce e sau nu poezie, proză. Dacă ar fi numai bunul plac, ca legitate personală, am ajunge să nu mai cădem de acord nici asupra lui Homer, nici a lui Shakespeare sau a celui mai recent debutant în ale scrisului artistic.

Iar dacă, în fine, tu te-ai convins sau ți-au spus-o și alții că ești original în creație, din timp în timp trebuie să o rupi de fugă, pentru ca să vezi cine se va lua după tine – sau să te... captureze, sau să te urmeze. Însă fii atent și cine a început să alerge întru întâmpinarea ta – sau să te înhațe, ca și unii dintre cei care te urmăresc, sau să te salute, precum cei care te așteptau să li te alături întru idee și faptă. Întru libertate, independență.

NICHITA STĂNESCU LA CHIȘINĂU, 1976

În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte precaut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproape cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respectivului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai săi, apoi secretarul de partid la USM, mai micul secretar de la komsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te gândeai la ceea ce scriseseră, totuși). Și nu prea mulți alții, poate încă doi-trei, unul, obscur, dar atoate-veghetor, de la secția de ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa, spre exemplu, nici la „Casa presei” (zisă și – se știe de ce – Casa presiunii), prin redacții (eu eram la „Tinerimea Moldovei”) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (dar, la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) erau populare.

De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, trans-prutenii, mai bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri, stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Moscova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu, mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a doi secretari-adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său confrate din dreapta Prutului.

În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese purul adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsnirilor.

Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecându-se să sărute pământul sfânt al Patriei, dar constatând că nu e pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.

DAR ȘI SCRIITURA... TĂMBĂLĂU...

La început, la geneza semanticii originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul își revede/ revizuiește sensul dat ca unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și rostuire.

Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)

În literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.

După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte cuvinte.

Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.

Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.

Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin” din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.

SCURT ESEU DESPRE A FI ÎN TIMP, CU TIMPUL

De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.

Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efor, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.

De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.

Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice

Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.

La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.

Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...

Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...

În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.

Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).

E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.

Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.

Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.

Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.

În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.

Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...

Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.

ÎNTRE GENERAȚII...

De fapt, câțiva critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un consens că eu și cu Arcadie Suceveanu nu am aparține unei generații anume, ci am fi inter-generaționiști. Însă eu mă voi referi, totuși, pe cât se poate de simplu și, sper, adevărat, pe înțelesul mai multora, la contingentul numit șaptezecist, cu precizarea, însă, că noi din respectivul contingent parcă am fi trăit și, deci, am scris, oarecum altfel de la autor la alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.

Dar să o începem cu unele caracteristici de bază ale anilor 70-80 în care, din păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor artistice selecte și din motivul că ele nu au prea existat, iar cele existente au fost trecute cu vederea sau nimerite în atenția perversă a criticilor slugarnici față de regimul politic acultural, antinațional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul, localismul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu (pozitiv, cum altfel!) cei care re-creau minore și banale mitologii mărunte mioritice, tradițional-pășuniste „compensatorii pentru carențele lor de modernitate” (Luca Pițu). Era descurajat ceea ce ar fi putut deveni valid ca valoare autentică, noblețea estetică, rafinamentul stilistic fiind suspectate, criticate, blocate, mereu amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente propagandistice, partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniunea Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot de acolo, dedicând cărți întregi sau texte aparte „constructorilor comunismului”.

Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el. Se modifica registrul/ repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele de mâine. De la un timp la alt timp, de la o epocă la altă epocă s-a modificat doza de libertatea pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o acesta; reduse în volum, libertatea și perimetrul cuștii, sau nițel-nițel amplificate. Astfel că, de fapt, ne-au fost date să năzuim și să trăim în diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoare. Chiar și o epigramă despre cum depinde(a) viitorul de secretarii-primi ai Uniunii Scriitorilor (unul din RASS Moldovenească, în stânga Nistrului, celălalt – în RSS Moldovenească, la Chișinău):

Nouă de la Pavel Chioru

Ni se trage viitorul.

De la Pavel istălalt

Viitor și mai înalt.

(Aproape curios lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul realismului extrem de socialist, abundentul stahanovist în versuri partinic-angajate Arhip Cibotaru!: Pavel istălalt însemna: Pavel Boțu.)

Astfel, acele viitoare ți se arătau ca niște orizonturi zebrate, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări, cum se zice în computeristică, noțiune care, la noi, mai e, pare-se, în perioadă de rodaj, nefiind introdusă, deocamdată, în DEX. Aceste schimbări de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut fi numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Din ceea ce suntem, ce am ajuns grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai relaxat, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa prea prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care au știut ce e de făcut cu libertatea, cu îndoieli și derute, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu au știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite a viitoarelor care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: viitorul nostru, devenit trecut în diverse timpuri, epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Astăzi, nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...

Care ar fi sechelele?

Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o anti-religie inconsecvența. S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compromis principii estetice. Cei crescuți și educați în a doua jumătate a secolului douăzeci au o conștiință traumatizată de multiplele orientări... dez-orientative – indicative, vindicative – spre nestatornicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar parțial, maturizați artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște „simulanți de-a-ndoaselea”.

În perioada de avansare spre libertate și democrație între Prut și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala, scriitoreala, politicăreala. (Sper că se înțelege ce vor să spună aceste noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar rămase în concordanță cu adevărul, cu istoria.)

Tot de sechele a ținut și faptul că, pe la începutul secolului curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori, unii cu anumite merite, fie acestea și opace, alți de-a dreptul întâmplători în domeniu, care se comportau, în literatură și împrejurimile acesteia, politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se grămădeau în formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau nedreptățiți, cărora li se trece cu vederea „izbânzile” lor comuniste de odinioară. În special, atacau pe mai tinerii colegi „neascultători” sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i lingușească, în conformitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.

De pe atunci se trage și situația că azi, pe la Chișinău, destule aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente asupra scrisului versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer revăzute, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile explicative necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie respinse, ca fiind din afara literaturii cât de cât serioase.

Apoi, conform axiomei că situația politic-socială și economică a unei entități statale este determinată de evoluția culturii, între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt într-o fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului. Pe aici, e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație estetică înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes pentru universitari, ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici, fiind complet în afara preocupărilor politicienilor (majoritatea, din păcate, inși de doi bani, aculturali) care sunt de o rudimentară, chiar jalnică, ridicolă instruire și inteligență. Aici, e greu să se creadă în eficiența necesității înaintării în cultură, în filosofie, în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora lumea, societatea, adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile, altfel de determinări existențiale.

Astfel că, în estul românesc, alias Republica Moldova, dar, din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta pe o solidaritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțională de acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un cult pentru cultură.

ESEURI DIN „ROMÂNIA LITERARĂ”

Leo Butnaru

Cititorii mei/ tăi/ lui/ noștri...

Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei...

Dumnezeu știe...

Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi.

Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din zilele noastre.

Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe... olimburic sau, se știe, chiar și mai jos de acestea, în locuri intime, s-ar zice, cândva.

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi. 

Să fim definitiv convinși că, în fond, poezia, inclusiv capodoperele acestui gen, rămân cunoscute totuși de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de Epopeea lui „Ghilgameș”, de „Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru antic”?... Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte... înguste. Credeți că „Divina comedie” are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe... E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile.

Așadar, să nu ne facem iluzie că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a înțelegerilor multor cititori. Organul societății cititoare care ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele revelații sufletești care ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și frigăruile.

Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitate poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieșit din incultura comunistă pentru a trece în incultura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în dependență de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate aprecia importanța sunetelor... Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se condamnă singuri la infirmitate voită”.

Mai că boemă, la Chișinău...

Nu știu dacă ceea ce vedeam eu uneori prin mediile intelectuale chișinăuiene s-ar fi putut numi boemă... Cam se știe că, în comunism, tinerii ziariști și scriitori erau oarecum dionisiaci, puține li se permiteau ca expresie și libertate de creație, „deficitul” dânșii compensându-l ușor sinucigaș

LITERATURA CA GEN, GENURILE CA LITERATURĂ

1

Azi, literatura de oricare „gen”, mai bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întru-ajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e „la modă”, la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.

E o clacă de genuri pripite, fâțâite, ciobite, de altfel bine intenționate, însă ne-spornice, ineficiente în șubredele lor însăilări de texte, când cel ce scrie nu se gândește la marii maeștri în domeniu – în literatură, filosofia scrisului, – ci e cu gândul la cum să se raporteze mai convenabil față de public, cum să-și potrivească mai „eficient” la gustul acestuia (care, de multe ori, chiar e o lipsă crasă de gust!) ceea ce-i poate oferi întâmplarea până și unui grafoman, unui neșcolit în ale artei scrisului.

...Numai că o atare stare de fapt nu pare a fi nici ea nouă, ci doar ceva reiterat, dacă ne reținem puțin atenția asupra notelor lui Nietzsche din 1874, referitoare la arta și filosofia lui Wagner. În ele parcă s-ar contura unele definiții valabile peste o sută cincizeci de ani, „bune” de raportat la artele din zilele noastre: „Să aplicăm cu o bună măsură valoarea acestui timp care recunoaște în arta lui Wagner, arta sa. Ea este în mod radical anarhică, gâfâitoare, necredincioasă, aridă, informă, nesigură pe temeliile sale, oricând deschisă disperării, dar fără a fi naivă, conștientă (lucidă) până în propria sa măduvă, fără noblețe, violentă, lașă... O monstruoasă tentativă de a se afirma și de a domina într-un timp anti-artistic. Otravă contra otravă!”

2

Și în aceste timpuri poate că post-postmoderniste (cum să le mai zici, odată ce încă nu se știe ce a fost până la ele și dacă chiar a fost ceva distinct sub aspect canonic?), timpuri bune la toate, pentru arte, pseudo-arte, contra-arte; și în aceste timpuri se poate vorbi de excesul de democrație pus în loc de liberalismul lăbărțat până la iresponsabilitate, de pluri-posibilități sau orice posibilități de travaliu artistic, pseudoartistic, antiartistic – poate și ele, aceste timpuri ale noastre, un fel de azil al lui „merge orice”. Dacă sunt acceptate (dar... de cine – de axiologia fără nicio putere de decizie?...) fără împotrivire fitece intenții de posibile configurări artistice, punctele de „control al calității” lipsind aproape cu desăvârșire, în dezlănțuirea sa „merge orice” înaintează/ atacă mult mai departe, până să se cantoneze în lehamitea celebrului principiu deloc pozitiv „lasă-mă să te las” sau al altuia – „treaba ta, fă cum dorești”. De dorit dorește el, dar nu poate să facă. În artă, nu sunt rele democrația și loialitatea învecinării pe picior de egalitate a tuturor formelor și posibilităților înșiruite din adâncile antichități, trecute prin șotroanele și pistele tuturor ismelor; nu e rea această conviețuire gen melanj. Însă doar până în momentul în care ea nu acceptă și deplina confuzie valorică. Până în momentul în care nu bate amical pe umăr veleitatea, amatorismul, grafomania și obrăznicia cinică, rânjitoare, căreia unii, lași sau fără discernământ numai, îi mai zic cuminte ironic canon destructiv al postmodernismului. Nu cred ca arta să ajungă a însemna deplină lipsă de seriozitate, de criteriu. Amalgamul, indeterminarea și incoerența nu pot ajunge tipar de blazon.

ÎI ROG PE PRIETENII care împărtășesc aceste opinii să distribuie textul

Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitizarea actu­lui/ misterului poetic și a celui de la care pornește/ în firea căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare, o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc. Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/ mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versifica­ție.

Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își amplifică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.

Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputință în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Po­pescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi: 1. actul provoca­tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, auten­tic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeni­ozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” („Steaua”, Nr. 8, 2016).

Pe scurt, sunt tot mai acute pertur­bările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba și mai „adânc” – în mizerie, în derizoriul minimalismului, într-o oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în vorbărie, fără a ajunge la poezie/ în poezie.

A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-ca­nonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.

Extinderea, multiplicarea posibili­tăților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva – orice, numai nu poezie. Extinderile mass-me­dia, a învălmășelii internautice sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.

Avem de-a face cu textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau ale unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență, o evidentă corijență.

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE DOCTORULUI JIVAGO PE ROMÂNEȘTE?

Între anii 1946-1955, Boris Pasternak își scrie una din principalele cărți, romanul Doctorul Jivago, în care sunt abordate eternele ecuații viață-moarte, întemeierea existenței umane pe/ în cultură și istorie, rolul artei și al naturii întru depășirea dizarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluțiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând în Italia (1957), după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958, lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa sa*.

Până la apariția romanului lui Boris Pasternak „Doctorul Jivago”, în onomastica rusească nu a existat numele Jivago. Iar dacă admitem că cineva dintre părinți ar fi dorit să-și boteze fiul cu un astfel de nume, reacția preotului, ce ar fi trebuit să afunde pruncul în cristelniță, sau cea a funcționarului ateu de la serviciul stării civile ar fi fost una neunivocă, mai curând dezaprobatoare. Chiar dacă părinții i-ar fi spus preotului că acest nume, Jivago, ei l-au dedus și adaptat din sfântul text al „Bibliei”, nu se știe dacă ar fi primit binecuvântarea. Pentru că nu e sigur că slujitorul bisericii s-ar fi lăsat convins, argumentându-și reticența tot în baza unor argumente biblice. Nu, nu, numele Jivago nu e unul suspect, legat de conotații negative. Din contră, însă... – și preotul ar fi căutat argumente cât mai convingătoare ca să abată pe o altă cale nobila intenție a părinților care se gândeau să-și numească odrasla Jivago, și care veniseră pregătiți, cu trimiteri exacte la două citate, una din Evanghelia după Matei (16 : 16), cealaltă din Evanghelia după Ioan (6 : 69). Iar cititorului român, ba chiar celor mai buni cunoscători ai Bibliei de la noi, de-ar fi să deschidă paginile testamentare la versetele respective, dacă nu ar cunoaște slavona veche și nu ar citi textele sfinte chiar în această limbă, le-ar fi imposibil să înțeleagă de unde a extras totuși Pasternak numele Jivago, care, până la romanul său, nu a existat în onomastica rusească.

Ei bine, Olga Ivinskaia, iubita scriitorului, a găsit de cuviință să fabuleze, admițând că Jivago ar fi existat totuși în registrul numelor proprii rusești, de unde ar fi imprimat-siglă pe, să zicem, capacul unei guri de canal sau pe altceva aflat în locurile publice. Iată ce versiune inventează doamna: „B. L. (Boris Leonidovici Pasternak – l.b.) mergea pe stradă și s-a împiedicat de o placă de fontă ce avea imprimat pe ea «autograful» fabricantului «Jivago». Și a decis ca el (protagonistul romanului – l.b.) să se numească chiar așa, ca vreun necunoscut, ce se trăgea sau că dintr-un mediu negustoresc sau că din unul cvasi-intelectual – acest om va fi eroul său literar”. Prea prozastică versiune chiar și pentru un personaj de proză, plus că arhivele industriașilor ruși nu au scos la iveală niciun Jivago.

În fine, explicația autentică avea să o dea însuși Boris Pasternak într-o discuție cu Varlam Șalamov, scriitorul care petrecuse ani mulți în GULAG. Cânt interlocutorul se interesă de unde a apărut numele protagonistului, Jivago, Pasternak lămuri:

 „E o istorie deloc simplă. Încă de copil, am fost impresionat foarte tare de unele versete dintr-o rugăciune bisericească...” 

Și scriitorul reproduse unul din versete, în care apare epitetul, nu substantivul, jivago (живаго). Ei bine, în versiunea românească a bibliei bineînțeles că adjectivul respectiv e unul „autohton” și, pentru un necunoscător de slavonă, el nicidecum nu duce spre numele protagonistului din romanul lui Pasternak.

Iată, în românește, versetele biblice în care (nu) apare jivago:

 „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei, 16 / 16).

„Și noi am crezut și am cunoscut că tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Ioan, 6/ 69).

Să dăm și variantele lor originale, în slavona veche:

„Ты еси воистину Христос, сын Бога живаго” – „Simon zhe Piotr, skazal: Tî esi voistinu Hristos, sîn Boga jivago”;

„И мы уверовали и познали, что Ты Христос, Сын Бога живаго” – „I mî uverovali i poznali, chto Tî Hristos, Sîn Boga jiavgo”.

Prin urmare, epitetul „jivago” în românește e: „Celui viu”, în traducere biblică, iar ca să fie mai aproape de cel slavon, să ne gândim și la variantele: Viul / Viului = Jivago.

Să revenim la mărturisirea lui Pasternak: „Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un  (alt) nume tainic al lui Hristos «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, numele căruia, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevărată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemeni unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine”.

Așadar, în numele de familie a lui Iuriy Andreievici genetivul adjectivului s-a transformat în cazul nominativ al substantivului, devenit numele unui intelectual rus de la începutul secolului trecut; nume cu o dublă motivație – și simbolică, și obișnuită, când, precum remarcă unul din cercetătorii creației lui Pasternak, se întâmplă acea „explicare a adevărului în lumina cotidianului” din textele liturgice, care îl uimește pe Iuriy Jivago.

Autorul a adoptat/ „cultivat” programatic paralelele sacru – profan, împământenirea inflexiunilor biblice, punerea lor în relație cu dimensiunea și importanța (atât cât există acestea)  omului, vieții și viselor acestuia.

Probabil, dacă nu trăia/ scria într-o țară, în care una din componentele cenzurii era și ateismul acerb, numele romanului era altul. Una din variante era „Moarte nu va mai fi” („Смерти не будет”), iar epigraful ales de autor fiind versetul 4 : 21 din „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”: „Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”. Ecourile acestui epigraf, la care autorul a renunțat, precum am presupus, din cauza nedorinței de a se confrunta prea fățiș cu cenzura, de a o ațâța, apar în meditațiile protagonistului romanului, care consideră că arta e un fel de scriere în continuare, „de completare” («дописывание») a Revelațiilor dumnezeiești din „Apocalipsa”. După îndelungi meditații și frământări etice, Iuriy Jivago „înțelege clar că arta, totdeauna, fără încetare, este preocupată de două lucruri. Ea reflectează mereu la moarte și necontenit prin asta izvodește viață. Marea, adevărata artă este cea, care se numește Revelația lui Ioan, și cea, care o continuă”.

În concepția autorului, deci și a doctorului Jivago, în viață trebuie să vină și momentele în care ne dăm seama de erorile (păcatele) pe care le-am comis, dar și de jertfele care ni s-au cerut, pe care trebuie să le deplângem, pentru a fi în stare și de pioasa încântare pentru toate cele create de puterea supremă. Din acest motiv, se mai spune că romanul „Doctorul Jivago” trebuie citit sau recitit tocmai în cele mai dramatice momente ale vieții omului,  încât pentru unii disperați se poate întâmpla minunea dintr-un poem al doctorului Jivago, alias Pasternak: „Viața reveni la fel fără motiv,/ Cum se curmase, straniu, altădată”.

-----------------------------

   *Pentru această mare faptă artistică a sa, Boris Pasternak este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de țară”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în Declarația TASS  din 2.11.1958 – ca în timp... de război, nu?! – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială și poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago, organele oficiale nu-i vor crea impedimente. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică și să încerce personal toate „minunățiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljenițîn.) Diploma și medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

27.III.2017

DINTR-O RECENZIE APĂRUTĂ LA MOSCOVA

EXTRASE  

Книга румынского поэта, прозаика, эссеиста, переводчика Лео Бутнару — настоящий подарок для любителей истинной поэзии. Безо всякой натяжки о его стихах можно сказать словами из его же миниатюры: это – „вселенная, беременная поэзией, это поэзия, беременная вселенной”.

 (Cartea lui Leo Butnaru, poet, prozator, eseist şi traducător român e un adevărat dar pentru adevăraţii iubitori de poezie. Fără a exagera, versurile autorului cad sub incidenţa propriilor cuvinte dintr-o miniatură a sa: ele sunt „universul gravid de poezie, care e poezia gravidă de univers.)

Признаюсь честно, мне очень импонирует дар Лео Бутнару доносить свою мысль до читателя максимально ясно, "просто" (я не случайно беру это слово в кавычки, так как в простоте и есть необычайная сложность задумки и исполнения). Так это сейчас редко в современной поэзии!

[Recunosc sincer că mă impresionează harul lui Leo Butnaru de a-i transmite gândul său cititorului maximul de clar, de „simplu” (deloc întâmplător iau între ghilimele acest cuvânt, dat fiind că în simplitate există o extraordinară complexitate a revelaţiei şi interpretării ei (artistice)].

Лео Бутнару, несомненно, владеет "магией метафоры", подчеркивающей изысканную парадоксальность его поэтического языка.

(Incontestabil, Leo Butnaru e un virtuos al „magiei metaforei”, ceea ce şi subliniază paradoxalitatea limbajului său poetic.)

…в книге есть блестящий образец и "сложной" поэзии, что подчеркивает многогранность таланта Лео. Имею в виду "Портреты Фриды, писанные с самой себя" — произведение, стоящее на уровне той высокой гениальности, которая присуща картинам самой удивительной художницы.

(…în carte există şi o splendidă mostră de poezie „complicată”, ceea ce scoate în evidenţă manifestarea multilaterală a talentului lui Leo. Mă refer la „Portretele de sine ale Fridei” – operă ce stă la acelaşi nivel de genialitate, caracteristic tablourilor uimitoarei pictoriţe.)

Olga Denisova,

Literaturnîe izvestie, nr. 8/ 2016, Moscova

integral, recenzia e aici: 
http://litiz.ru/nomer.php?id=17040