Ioan Groşan - „STUPII MEMORIEI”
Am citit şi citesc cu neostoit interes mare parte din avalanşa de memorii, mărturii, jurnale, documente etc. ce au apărut după 1989 şi care vizează, în imensa lor majoritate, viaţa sub dictatură, fie la noi, fie în spaţiul dominat de fosta Uniune Sovietică. Cel puţin două din aceste mărturii sunt capodopere ale genului: Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, aceasta din urmă apropiindu-se, prin amploare şi forţă epică, de Arhipeleagul Gulag, meteoritul „Tungus” care a cutremurat liniştita conştiinţă occidentală. De aceea m-am aplecat cu multă curiozitate asupra volumului Lista basarabeană (cu un subtitlu atât de incitant: „Copil la ruşi”!) al lui Leo Butnaru, apărut anul acesta
Mărturisesc însă că mă aşteptam
să găsesc – ca-n atâtea alte rememorări de acest fel – scene zguduitoare,
secvenţe care să-ţi facă pielea de găină – fiindcă în fond autorul a trăit în
Basarabia o dublă exploatare, şi socială şi naţională; dar nimic sau aproape
nimic dramatic sau tragic, cel puţin în prima parte a cărţii: Leo Butnaru scrie
sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei,
perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce,
azi, se-apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii
ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale
ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar
asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi
eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul
ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în
primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii.
Trecând peste această constatare
a absenţei pasajelor „de gulag”, constatare ce nu ascunde nici pe departe un
reproş – ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei”
(sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere
fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poţi reface din paginile lui Leo Butnaru o
întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele,
proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele şi secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma
eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ştefan a Petrei). Iar
modalitatea evocării o defineşte foarte bine însuşi naratorul: „Acolo şi
– pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda,
stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie:
acolo şi – pe alocuri... Copilăria ce converteşte în roman – ca parte a simfoniei
cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O
permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a
unităţii/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâşnesc, scânteietoare,
jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.
Obligat de „dead-line”-ul
tipografic al editării Vieţii Româneşti, n-am apucat decât să răsfoiesc partea
a doua a cărţii, Lista basarabeană, care cuprinde, din câte mi-am dat seama,
eseuri pe marginea unor apariţii din literatura rusă, şi unde pasajele privind
Gulagul sovietic îşi iau o binemeritată revanşă. Voi citi cu plăcere şi această
secţiune, după cum aştept cu aceeaşi plăcere o eventuală continuare a Copilului
la ruşi – Adolescent la ruşi.
Viaţa Românească, nr. 9-10, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu