DESPRE CUVINTELE NOASTRE

 
          La editura "Cartea Românească" este pe cale să apară cartea-mi de proză memorialistică şi eseuri, cioperta căreia o prezint aici, plus un fragment din domeniile ei.

[Despre cuvintele noastre]

Serile, mama ieşea din ocolul pentru vite cu doniţa ce aburea, în care cădea luna, făcând faţa laptelui asemeni florii de răsărită. Dimineaţa, la geam – pomul cu goldanele coapte, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună. Se luminează de-a binelea şi de-acum peste sat fac tumbe hulubii furtunatici. Mirozna afionilor răzbate din adâncul grădinii... (Apropo de afion: unul din vecinii noştri, badea Alexei Creţu, tatăl prietenului meu Vaniuşa, avea o dojană oarecum ciudată, neînţeleasă nouă în toate ale ei: „Afionul cui te are!”, zicea. Ce o fi însemnând... afion? Abia peste ani, DEX-ul m-a dumerit: afion = mac. Zău suna frumos – „intelectualiceşte!” – acea dojană cu: Macul mamei tale de zbânţuit ce eşti tu!) Aşadar, mirozna afionilor răzbate din grădina în care ieri, căutând salvare de la căldura asemănătoare nemiloasei arşiţe tropicale, îmi spuneam, de asemenea naiv, fireşte, că anul acesta vara ar putea fi neobişnuit de lungă, astfel că gutuii şi merii tomnatici ar avea timp priitor, încât, în loc de fructele lor tradiţionale (obligatorii!), să rodească... frumos-anapoda alămâie şi portocale. 

Un alt cuvânt care nu ştiam ce înseamnă, ca şi afionul, era – colun, precum se numea o moşie aflată spre Ovaliu (numele unui boier) şi Chersac. Păi bine, domnule, din nou DEX-ul (de unde pe atunci, DEX?) spune clar: colun = măgar sălbatic. În vremuri de demult, pe acolo o fi fost o prerie de urechiaţi (dar nu iepuri) volnici, precum, în America, cele cu herghelii de mustangi nestăpânite de nimeni. Însă noţiunea rămăsese devalizată de sens – Colun şi gata, fără ca negureneanul să ştie ce înseamnă asta... Unde mai pui că satul crease şi unele elemente şi apropouri argotice „personale” – să zicem, viscerele omului sau animalului – „borheie”; „a înţăncuşa” – a înţepa, a sparge, a găuri puţin şi altele pe care, din păcate, memoria mea nu le mai reţine. Da, iată, instantaneu, îmi mai amintesc de alte două „negurenisme” (sau „argoticonegurenisme”): bulbii de mătrăgună (presupun) plini cu un praf negru, pe care ni-l presăram pe răni, întru vindecarea acestora, se numea/ se numeşte „prahaghiţă”. Coloanei vertebrale negurenenii îi spuneau şi-i spun; screauă; screaua spinării. Osoleţ – acesta era numele peştelui mărunt şi sărat, asemănător sardeluţelor. I se spune dezblehuiet omului, dar mai des copilului care stă cu haina descheiată, arătând neglijent. Despre femeile grase se exclama: „Ce mai hoitină!” Şi nu numai: despre femeia bine clădită, în special în părţile dorsale, se spune că „e încălată”. Iar nutriilor de prin vizuinile săpate în malurile Răutului li se zice „niorniţe”,  rostit cu ambele consoane „n” palatalizate mult, când limba se retrage spre omuşor şi se lipeşte, gârbovit, de cerul gurii. Inventam păsări fantastice, cel puţin – inexistente în fauna cunoscută nouă: spre exemplu... cocomârla, substantiv utilizat în cazul când nimeni nu ştia ce înseamnă ceva sau ironiza pe seama neştiinţei cuiva, spunând că „astea sunt ouă de cocomârlă”. (Oul de cocomârlă mă duce cu gândul la nişte păcăleli… Vorba e că nu puteai să ajung băiat mare, deja oarecum… deformat, alterat în candoarea şi naivitatea ta, dacă nu treceai prin unele păcăleli, pe care le puneau la cale cei mai mari ca tine. Să zicem, cea când ţi se oferea un ou, ca să-l ascunzi tu unde ştii mai bine, şi dacă cel care iscodeşte nu ghiceşte unde-i tăinuit, oul îţi rămâne ţine. Ei bine, cel ce avea să ghicească e dus undeva după un zid, i se ţine palmele la ochi sau i se leagă ochii, să nu vadă unde ascunzi tu oul, de găină sau de raţă, dar, un alt flăcăuan, te sfătuieşte să-l pui în cap, sub căciulă, pentru că „aici nici dracu’ nu dă de el!” şi tu te conformezi, fiindcă cei mai mari sunt cu ceva mai multă minte, mai ştiutori, astfel că, atunci când se strigă ,,Gata!” şi vine cel cu ghicitul, tu stai ţeapăn, nemişcat, să nu-ţi alunece oul din vârful capului, de sub căciulă, şi încerci, prost actoriceşte, să iei o înfăţişare impasibilă de ,,că nici vânt rece nu mă trece”. Ghicitorul te studiază, se îngândurează, se scarpină la ceafă – grea problemă, ce mai! Dar, de fapt, el e un actor mult mai bun ca tine… – după care zice că ar fi în buzunarul drept – pipăie, nu, nu e acolo, în stângul – nici atâta. Unde să fie, hai?! Şi, la un moment dat, ghicitorul unde face – buf! – cu palma peste căciula ta, încât conţinutul albuş-gălbenuş al oului prinde a ţi se scurge din creştet peste frunte, peste sprâncene… Da prostălău mai eşti, bre, puţă! Ia du-te tu acasă, să mai creşti, nu te băga printre cei mari!... Şi nu e bine să plângi în faţa ,,mai marilor” care chiţcăie de râs, şi nu trebuie să-i ameninţi cu „O să vă spun tatii”, pentru că după asta nu te mai primesc lângă ei, la jocul lor, la glumele lor, la păcălelile lor. Cel mai bine e să cauţi a te… de-ou-iza, să-l înlături, cu pănuşile de hlujeni smulse pe peste vreun gard, sau să te duci la ulucul fântânii şi să-ţi dai apă rece ca gheaţa peste creştet… – face bine, te trezeşte, te limpezeşte la minte, să nu mai fii un papă-lapte! – în fine, trebuie să demonstrezi că deja pricepi şi tu ce şi cum, adică mai răsari, mai creşti, te mai maturizezi văzând cu ochii..

Altă păcăleală e mai simplă şi mai puţin neplăcută, constând în faptul că un băietan îţi propune să vă jucaţi ,,de-a morişca”, joc ce constă în următoarele: el înfige un pai subţire printr-un ou de vrabie – le găseşti oriunde te îndrepţi, pentru că, mai ales în Negureni, vrăbiile sunt „cât lumea” (termen de comparaţie exhaustiv) –, după care îţi spune să iei oul între palme, paiul fixându-ţi-l între degete. „Să vezi cum o să înceapă a se învârti oul! Morişcă, nu altceva…” Tu stai concentrate, ca într-o vrajă, cu ochii aţintiţi la oul ce trebuie să o dea în turaţii, în timp ce el, căscatul şi găliganul, face, cu palmele lui, pleosc! peste laturile palmelor tale în care ţii „morişca”, încât conţinutul oului ţâşneşte de-ţi dă între ochi!

Când ne repezeam prin grădini străine, să mai gustăm şi noi dintr-o fructă, dintr-o legumă, dacă eram zăpsiţi, de se luau gospodarii după noi, o rupeam la goană care şi încotro, de regulă auzind pe urmele noastre cam una şi aceeaşi ameninţare: ,,Cruceraia cui vă are de ghiavoli de copchii ce sunteţi voi, las’ că vă arăt eu!” Să auzi tu termen: „cruceraie”! Parcă îmi era clar că noţiunea o fi pornit de la ,,cruce” – cu părere de rău, aceasta fiind frecventă în sudălmile ţăranilor. Şi ce o fi însemnând, totuşi, asta ,,cruceraia”? O ditamai cruce sau, poate, o mare mulţime de cruci? Asemeni mulţimilor de muşuroaie, păpuşoaie, pietroaie, pâraie, puhoaie, ţăpoaie?... Asta e: problemele de lexicografie apar chiar şi atunci când ţi-i a scăpării, gata-gata să fii – Doamne, fereşte! – înhăţat de vreun urmăritor care, clar lucru, nu-ţi prea vrea binele…

Când ploua pe timp de soare, sătenii spuneau că va fi bălţara, adică se vor tărca frunzişurile, fructele, roadele în general. Această bălţara, pe care nu o atestă DEX-ul, vine din verbul  a bălţa. Satul îşi propunea el însuşi substantive, verbe noi care nu contraveneau firescului existenţial şi creator al limbii române în general. Îmi amintesc aceste cuvinte, le reproduc aici ca licenţiat (şi) în filologie, dându-mi seama că, dimpreună cu alte autohtonisme de prin părţile noastre, le fixez drept aşchii de document lingvistic. Oricum, copilăria ne-a fost atentă la discursul Marelui Anonim al Neamului; „anonimul” – colectivul Filolog atât de prezent şi în firea comunei mele natale. Adică, acum, când sunt preocupat de fenomenologia avangardismului literar, îmi dau seama şi pot susţine că şi negurenenii mei au fost verbocreatori, asemeni cubofuturiştilor.

Spuneam că la Negureni, şi nu numai, peştele mic, lunguieţ – probabil scrumbia de Estonia, – se numea şi se numeşte osoleţ. Nu cunosc o etimologie, acest osoleţ fiind de fapt şi osolete  – ca sens perimat, ieşit din uz. Dar presupun că aici ar fi un diminutiv de la osul mic, oscior, ajuns în variantă – osoleţ. I se spunea căldărit omului ce acţiona ca năucit, incoerent, alogic. Probabil, acest căldărit vine de la o toacă asurzitoare într-o căldare. Sau poate de la zgomotul produs de ţiganii-căldărari în timp ce confecţionau căldări din tablă. De la mic la mare, mai mulţi săteni purtau stănuţi, adică – bundiţă, pieptăraş. Negurenii utilizează doar substantivul curechi, iar varza apare doar… mărunţită: verze i se spune curechiului tăiat mărunt şi pus la murat într-un mod aparte, în propriul său suc, uneori amestecată cu morcov mărunţit, de aceea e şi mai dulce la gust, decât varza murată propriu-zis. Pe la noi, cei de la Răut, se mai întâlnesc şi astăzi formule noţionale utilizate încă de Alecsandri în „Balta Albă. Să zicem: sprăvăli (prăvăli), sclinti (scrânti) etc. Sătenii spuneau „cumparativă”, de la verbul –  a cumpăra, nu? – nu de la substantivul neologistic cooperativă. Dar mai foloseau şi noţiunea dugheană. Uneori, ca şi în acest caz, dar cu lămuririle de rigoare, invoc şi eu acele/ aceste cuvinte născute, probabil, şi folosite, din veac în veac, de consătenii mei. Preocuparea în cauză a fost remarcată de colegul Viorel Mihail care, undeva în ziarul „Săptămâna”, scria: „Cuvântul dat (prahaghiţă) l-am găsit doar  la un om de prin părţile noastre: la Leo Butnaru. Unul dintre cei mai cultivaţi scriitori de la noi intuieşte originea cuvântului: provine de la rusescul prah –  pulbere, adică. Şi dacă praful e de culoare neagră, şi dacă e de leac, precum spune Leo, numai bun de pus la rană sau la tăietură, apoi, desigur, prahaghiţă nu poate fi decât Beşica-porcului (Lycoperdon bovista), care, de obicei, creşte în pădure, şi după  coacere miezul i se transformă în pulbere neagră”.

Cu adevărată bucurie m-am întâlnit la acest capitol al vrăjii cuvintelor cu regretatul prieten Gheorghe Crăciun care, într-un dialog pe care l-am realizat în septembrie 1995, îmi spunea: „Cuvintele, chiar ale tuturor, nu sunt nicio clipă în afara noastră, ci în interior. Ele sunt secreţia propriei noastre fiziologii. Chiar şi atunci când caut un cuvânt într-un dicţionar (şi aici mărturisesc că chiar aşa mi se întâmplă), nu-l găsesc acolo, în pagină, ci tot în mine. Chiar şi atunci când nu-i cunosc sensul, cuvântul îmi aparţine. Eu nu-l aleg atât pentru sensul lui net, cât pentru sugestia lui reieşită din contextul corporal care l-a făcut posibil şi din contextul lingvistic în care l-am plasat. Şi aş mai avea ceva de adăugat. Am încercat odată să fac un fel de glosar de cuvinte mitice, cuvinte ale copilăriei mele în care există o investiţie afectivă extraordinară. Dau câteva exemple: cheptar, lădoi, cojoc, pleavă, urluială... – multe din ele regionale. Sunt cuvintele folosite de părinţii mei, de bunicii mei şi pe care eu le-am auzit de la cea mai fragedă vârstă. Ei bine, aceste cuvinte sunt universuri fabuloase. Numai gândindu-mă la ele, am senzaţia unei lumi depozitate în trupul meu şi, pentru a încheia cu o concluzie la întrebarea ta care mi-a plăcut foarte mult, – de fapt asta este scrisul: o căutare a cunoscutului necunoscut din noi. Fireşte, acest necunoscut ţine de vârsta de aur, de copilărie, de edenul lipsei noastre de conştiinţă. De fapt, cred că acolo vrem să ajungem: în spaţiul de dinainte de conştiinţă”.

Prin urmare, într-un context mai general al temei, înclin să cred că poezia, metaforele care apar ici-acolo în prezentele memorii  (…trecute), spre a le amplifică amplitudinea psihologică, ideatică şi sentimentală, li se datorează şi acestor arhaisme… indelebile (ca să pun în vecinătatea lor un neologism).

Iar dacă aminteam de avangardism, de cubofuturism (lingvistic, poetic) de verbocreaţie, mă întreb: Oare nouă, în copilărie, nu ne-a fost dat să comitem, cvasiconştient, şi unele gesturi... dadaiste? Erau un fel de dada-vizual. Exact ca în cazul lui „nenea Marcel Duchamp” (pictor de acum nouă decenii), de se întâmpla să întâlnim tipărită imaginea Monei Lisa, de regulă – fiecare în parte, fără a conveni, a ne sfătui înde noi, copiii, – comiteam gestul francezului musiu, desenându-i superbei, enigmaticei, seducătoarei protagoniste leonardodavinciene mustăţi şi barbă! E drept, fără a semna, precum nenea Duchamp, cu literele „L.H.O.O.Q” (criptogramă engleză, care în franceză ar fi vrut să însemne... Elle a chaud au cul...). Ei bine, de atare intervenţii, retuşuri masculinizatoare nu scăpau nici pozele cu mărunţica la trup, însă bărbătoasa la suflet Ioana d’Arc sau „tovarăşa de viaţă şi de luptă a conducătorului proletariatului mondial V. I. Lenin” – N. K. Krupskaia. Unde mai pui că dumneaei chiar ave o faţă nu prea... feminină... Pe când – ehei! – ce femei frumoase erau în Negureni...