INTERVIU DIN „ARGEȘ”

 

 – După tradiționalele urări și mulțumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viața scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneți cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?

– Situația e cam generalizată, se cam știe, se poate presupune. Am fost și am rămas în concentrare, în restrângere, ca în apărare. Mai adevărat și trist fie spus, mai puțini prieteni au găzduit în casa noastă. Unii – împiedicați de restricțiile sanitare, iar un mare prieten, prozatorul, eseistul Ioan Mânăscurtă, chiar răpus, în martie trecut, de blestemata pandemie. Cu alți prieteni sau buni cunoscuți anul acesta nu am mai făcut schimb de mesaje, de urări de sănătate și inspirație, fiind și ei plecați pe căi de neîntoarcere în sicrie cu gemuleț, doar așa mai putând fi văzuți pentru ultima oară. Astfel că, oricât aș încerca să compar ziua de azi cu cele de până la 1989, din păcate raportul mă duce la o altă bornă, la martie 2020...

– Se scrie mai greu sau pur și simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după '89?

– Până acum doi ani, am scris poeme, proză jurnal și la Dunăre, și în Carpați; și în Grecia sau Franța, Turcia sau Rusia etc., iar de atunci încoace deja scrisul ca întrupare în destin (dacă nu spun cuvinte mari...) mi se întâmplă exclusiv pe strada Alecu Russo din Chișinău. E drept, motricitatea altfel a timpurilor noastre le-a permis totuși să călătorească (ce bine că nu e și o carantină bibliografică!) cărților mele, unele dintre ele fiind publicate în Germania, Polonia, Serbia, Rusia, Israel, sau, ca de obicei, și acasă, la Chișinău, Iași, București, Cluj. Dau atât de multe adrese editoriale, fiind vorba și de volume traduse – Marina Țvetaeva, Federico García Lorca, Aleksei Krucionîh, Alejandra Pizarnik, Yvan Goll, antologia „Internaționalizarea stepelor”, ce include mostre din creația a circa 50 de autori de origine semită din avangarda rusă (Premiul  US din Moldova). Apoi cele două volume de „Miniatura poetică rusă” (850 de autori), nominalizat le Premiul USR. Am fost întrebat, dacă aș putea fi prezent la Constanța, unde avea să se țină ceremonia, însă la acel moment încă nu eram vaccinat și... Cine știe, dacă mă aflam de față, poate că premiul venea spre mine, odată ce regula e că el se înmânează doar nominalizatului prezent... (Adică, nu e voie să chiulești de la premiere!)

– În cazul dvs., de unde simțiți că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?

– Hai să glumim puțin: salvarea o fi venind din respectarea interdicțiilor pandemice, cu mască, izolare. Însă cu izolarea nu am prea făcut totdeauna casă bună, în locul ei sporindu-mi precauția în obligatoriile plimbări zilnice de câțiva kilometri, la frecventarea magazinelor, pieței. Da, și farmaciilor... Am scris mai multe eseuri, inclusiv despre... Covid. Ba chiar și un poem „Lenin și Covid-19”. Am publicat în ritmul meu obișnuit în cele mai bune reviste din dreapta și din stânga Prutului, dar și din Moscova, în unele din care, ani la rând, țin rubrici. Și, să vedeți, pornind de la o rubrică (Din poezia lumii), la revista „Argeș”, prietenii și colegii piteșteni mi-au propus să edităm o antologie. Excelentă ideea și, cred, pe potriva ei s-a întrupat volumul cu 80 de autori importanți, pe care i-am tradus și publicat începând cu 2008. În octombrie anul trecut, la Pitești a avut loc și lansarea respectivei antologii, „Clavecine și vecinătăți”, în cadrul marcării a 20 de ani de la apariția seriei noi a revistei „Argeș”.

– Ați avut sau ați participat la o lansare online? Ce se câștigă și ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradițională, față în față, de la o librărie?

– Așadar, la Pitești am avut o lansare în toată legea, în spațiu public, în marea sală a filarmonicii, care a permis... respectarea distanței, socio(...)-culturale, bibliografice. Mai puțin, în momentele în care subsemnatul era solicitat să acorde autografe. Dar s-a terminat cu bine. Iar o lansare online am ținut-o la Chișinău, cu elevi din clasele primare, care aveau toți până la unul în față, la ecranele de care ne vedeam unii pe ceilalți, volumul meu „Călătorie în țara piticilor”, apărut la editura „Junimea” din Iași. Tot o carte pentru copii, „Ceasornicul din măr”, dar nu numai ea, ne-a întrunit online la o întâlnire cu elevii colegiului „George Coșbuc” din Cluj, intermediată de Biblioteca Județeană, ajunsă la 100 de ani activitate. O lansare, un dialog la 560 de kilometri distanță, însă pe care internetul „o anulează/anihilează”. Cam la aceeași depărtare am dialogat în cadrul unui recital organizat de Simona Popescu la Muzeul Literaturii Române din București. Distanța s-a dublat în cazul dialogului/recitalului poetic cu unii colegi din Moscova, de la portalul „LiTERRAtura”, la care am vorbit și de o nouă carte a mea de traduceri în rusește, care, de fapt, fusese... prima gata de apariție, în 1993, însă trecută în planul așteptării de criza financiară din acele vremuri; volumul „Первый период” („Prima perioadă”), cu mai mulți traducători, unii dintre care, însă, între timp, au plecat spre terra promesa, alții în Rusia, iar prietenul Kiril Kovalgi din Moscova – la Domnul...

– În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa și rezista economic în format online?

– De inventat se va inventa ceva, însă cartea, ca și omul, cititorul, nu mai e în largul său, în libertatea circulației. E paralizată, întârziată, uneori de-a dreptul imobilizată. Suspectată și ea că ar fi răspânditoare de Covid. Chiar acum când răspund, un coleg din Israel îmi spune că în țara sa poșta nu merge. De fapt, când am trimis sau trebuia să primesc colete cu cărți de prin unele țări europene, și ele, cărțile, au fost ținute în carantină, în izolare. Adresații și adresanții ne alarmam, făceam demersuri la poștă, pentru ca, în fine, peste o lună și mai bine (rău!), chiar două luni, uneori, să ne vedem cu cărțile acasă. Oarecât, tristețea e atenuată de posibilitatea de a citi cărțile în variante PDF. Fiindcă da, se va inventa ceva, pentru a mai da libertate de circulație (și deci de expresie!) cărților lumii prin lume.

– Dincolo de literatură, cât de dificilă devine viața unui român care este și scriitor în vremea pandemiei?

– Restricții de orice ordin ce merg contra vieții libere a omului (chiar contra... constituției, nu?). Dar nu ai ce face, lume dragă și tristă, trebuie să te supui, să admiți excepții întru constrângere și limitare. Și asta înseamnă dificultate, strâmtorare, stinghereală, impediment, inabilitate, posomorâre și aprigă, dar, pare-se, tot mai obosită dorință de a reveni la normalitate.

Greu de spus în ce măsură scrierea și citirea literaturii pot influența destine umane, rostul vieții unui sau mai multor pământeni, însă acest tandem ca și menit, obligatoriu, scriitori-cititori, chiar și în timpuri de restriște mondială, de restricții individuale, dar și statale, e posibil să facă tristețile și nedumeririle mai suportabile, ba chiar unora (și scriitori, și cititori) să le ofere clipe de beatitudine; clipele de fericire ale omului din primul pătrar al secolului XXI, care devine, va deveni și el personaj literar implicat în istorie cu toate ale acesteia, inclusiv cu poezie, filosofie, pură sau alterat-existențială.

– Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă privește, aveți fie și o singură amintire frumoasă din această perioadă?

– Scrisul de ieri e deja amintire. Plăcerea și bucuria pe care ți le dăruiesc poemul, eseul tău, proza sau traducerea ta țin, bineînțeles, și de frumusețe, subțiindu-ți, precum spuneam, mâhnirile, făcându-ți existența mai blândă, iar în anumite momente, chiar... aripată. Speranța, elanul, entuziasmul, franțuzescul plaisir de vivre nu dispar în vremuri de restricții, ci doar se atenuează, alunecând aproape artistic, chiar poetic în nostalgie, elegie, devenind ecoul a ceea ce ar însemna carpe diem și a ce se cântă în Gaudeamus igitur.

– Dar cea mai tristă sau emoționantă?

MARIN SORESCU - UN SFERT DE VEAC DE LA PLECARE...

 

Marin SORESCU

(23.II.1936 – 8.XII.1996)

 

Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui

 

Acest dialog sau, mai bine zis, polidialog, necesită următoarea precizare: toate răspunsurile aparțin lui Marin Sorescu, o bună parte (dar nu toate) din întrebări aparțin sub­semnatului, iar trei-patru ispite i-au fost adresate distinsului literat de către colegii săi pruto-nistreni la o întâlnire care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Partea propriu-zisă a dialogului de autor am realizat-o imediat după această întâlnire, pe când Marin Sorescu presăra răspunsurile printre autografele încondeiate pe cărțile „Singur printre poeți” și „Poezii alese de cenzură”. Însă, din capul locului, până a i se adresa vreo întrebare, popularul nostru interlocutor dădu un prim răspuns:

            – Când mă angajez într-un dialog, de fiecare dată aș vrea să răspund precis la niște lucruri precise.

            – Maestre Marin Sorescu, ce ar însemna pentru un scriitor grija pentru o existență corectă?

            – Trebuie să fii contemporan cu tine. Adică să nu faci derogări de la convingerile tale intime. Să nu scrii cu gândul că scrii o poezie, ci cu gândul că, dacă nu scrii ceea ce dorești să scrii, nu poți să trăiești. Să fii instrumentul unui har care este în tine sau care este în poporul tău și pe care inspirația, din când în când, ți-1 face rod, căci nu totdeauna suntem inspirați.

            – Deci, următoarea și cea mai potrivită întrebare ar fi tocmai cea legata de fenomenul numit, aproape misterios, inspirație...

            – Când ești singur, la masa de scris, nu poți să știi cine iți suflă cuvintele. Este acea inspirație ca o stare maximă de sănătate a unui individ și chiar de sănătate a unui neam întreg, că doar poeții erau considerați proorocii neamului. Eu cred că și noi trebuie să proorocim. Vremea proorocirilor apocaliptici a trecut, iar noi trebuie să prorocim lucrurile bune, pentru că nu cred că răul poate continua la infinit. Chiar și în acest loc, chiar și în Europa trebuie să întrăm într-o zodie a binelui.

            – Pe când ați debutat cu „Singur printre poeți”, unii nu prea doreau să vă accepte singurătatea și, mai ales, sin­gularitatea...

            – Multă vreme, cei care voiau să dea în mine mă com­parau cu Topârceanu. Și nu numai răuvoitorii. Până și un prieten, profesor de la Iași, după ce am editat „Singur printre poeți”, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, cu felicitări pentru volumul de parodii, întrebându-mă când o să scot... „Migdale amare”. Ieșea că trebuia neapărat să urmez drumul lui Topârceanu. Însă drumul meu era cu totul altul. Am trecut la poezia gravă, la poezia dramatică. Dar chiar după ce am scris tragedii adevărate în care mor zeci de personaje, n-am putut să scap de această – cum să-i zic? – stafidă de umorist.

            – Deci, să trecem și noi de la umor ia dramă, întrebarea fiind dacă dl Marin Sorescu a cunoscut vreodată deznădejdea.

            – Cred că răspunsul ar putea fi căutat în unele volume ale mele de substanță metafizică, precum ar fi „Poeme”, „Moartea ceasului”. Nu este vorba neapărat de o deznădejde legată de contingent, ci de asumarea destinului omenesc în cunoștință de cauză și din această cauză dramatismul e prezent până și în poemele scrise într-o cheie a paradoxului.

            – De altfel, nota tragică, dramatică în creația dvs. a fost remarcată încă de George Călinescu.

            – Da, pornind chiar de la parodii. A scris că îmi consideră parodiile drept poezii tragice și îmi prevedea un viitor de scriitor liric. Într-un fel, măgulitor pentru mine e și faptul că ultimul articol care a rămas pe masa lui Călinescu era despre poezia mea.

            – Și totuși, e greu să fii poet?

            – E greu, fiindcă nu te poți bucura decât de amărăciunile și ura care, mă rog, vin vrând-nevrând. N-ai timp să respiri ca toată lumea, pentru că ești prizonierul unui program, ești prizonierul faimei.

            – Ați călătorit mult, ați discutat cu foarte mulți scriitori, oameni politici sau oameni de rând. Cum se vede România din exterior, din lumea mare?

– Acum câtva timp, venise în țara noastră un senator american și cineva îl întrebă cam același lucru: cum se vede România de acolo, din America, ce impresie creează ea? Și el a răspuns prompt și, mi se pare, exact: „Face impresia pe care o faceți”. Trebuie sa încercăm să arătăm și părțile noastre bune și să nu mizăm numai pe mânia îndreptățită sau nu a celui care vrea să se facă iubit și de prieteni, și de dușmani. Să mergem cu sentimentul de a spune adevărul. Unii ne vor crede, alții nu, dar până la urmă vor trebui să ne accepte, dacă sunt oameni cinstiți și vor vedea că nu trișăm.

            – În timpul călătoriilor respectați un regim de creație?

           – Sigur, nu toate călătoriile au un program atât de încărcat, ca și în cea prezentă. De obicei, iau note pe care mai apoi le trec prin memorie. O călătorie îți oferă o gamă vastă de trăiri și, când am avut mai mult timp, am și scris.

           – Dacă aveți pasiunea și șansa fastă a călătoriilor, probabil că vorbiți și limbi străine?

           – La înghesuială vorbesc multe limbi. Cel mai mult, firește, îmi place să vorbesc în românește, dar, în general, nu prea am nevoie de translatori, așa că în două-trei zile mă acomodez destul de bine. Desigur, citesc în limbi străine și le și vorbesc.

INDEPENDENȚA XXX

 

Leo Butnaru

Elegie de telefonată la 112 

1. După 30 de ani de la proclamarea independenței, despre Republica Moldova se poate spune mai ales, ca o primă impresie copleșitoare, că a eșuat în sărăcie, corupție, exod, dezmăț politicianist... De ce au ratat (dacă au ratat) moldovenii examenul independenței? Ce și-au dorit de fapt moldovenii? Își doresc astăzi altceva decât au obținut până acum?

2. Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?  

Contrafort

Trei decenii la rând, pe aici au fost scrise și difuzate cele mai lungi și confuze minciuni – așa-zisele programe politice a celor care au acces la guvernare sau au tot fost în opoziție ca... lipsa de poziție, acesta soldându-se cu trădarea pe față a intereselor naționale de către unii lideri împelițați care, ca ieri-alaltăieri, se dădeau drept patrioți nevoie mare. Astfel că azi, de se întâmplă să auzi pe vreun politician chișinăuian începându-și sau încheindu-și (inclusiv mandatul) cu: „Am onoarea să...” – te umflă râsu`-plânsu`.
        În cei 30 de ani, s-au „format” și au ieșit să facă trotuarul mai multe prostituate politice de extracție neocomunistă, neonomenclaturistă. Unora din ele, colaboraționiste, le sunt cunoscuți și peștii (din Patriarșie Prudî, ca să ne amintim de celebrul roman cu Behemotul). Încât te gândești că pentru ăștia, din păcate și pentru mulți alde ei, ar fi necesare sanatorii speciale, sau poate chiar ospicii de reabilitare, în care unii ar fi posibil să aibă șansa de a redeveni oameni. Iar vreunul chiar să se călugărească întru pocăire și zdravănă spălare de păcate.
        La Chișinău, Comrat, Bălți sau Tiraspol e ca și imposibil a se privi adevărul politic în față: el face mereu fețe-fețe. Dar fără a roși, fără a se rușina, ci mințind în continuare. Iar cenzorii partinici de altădată, de execrabilă extracție kagebist-comunistă, mai se laudă că de la ei a pornit „corectitudinea în politică” chișinăuiană. Oarecum, într-o anumită măsură par să aibă dreptate, atare corectitudine semănând trecutului lor. Adică, așa-numita lor corectitudine în politică e de fapt corcitudine. (Da, de la corcitură și melanj destul de dezagreabil.)
        Pe aici politica la zi e cam proastă ca noaptea. Pentru că – belea pe capul pruto-nistrenilor! – sunt proști-zbierători mai mulți așa-ziși deputați și acoliți ai lor, ziariști de doi bani sau cei autodeclarați comentatori politici care, de fapt, nu sunt decât impostori și, în dependență la ce posturi TV apar, înțelegi în solda cui se află. (Ferice de cei săraci cu duhul, dar care nu s-au făcut „comentatori” politici made in Moldova!) E drept, unii sug de la mai multe oi. Sau mai mulți berbeci. Părând a servi, comasat din alte partidulețe, partidul politic de jur-împrejur „Girueta”. Când îi auzi pe unii din ăștia și pe cei care „îi alăptează” ce enormități scuipă de la ecran, îți vine să telefonezi la 112...
        Drept intermezzo, ar trebui să spunem o vorbă, două și despre continuarea apariției partidulețelor ca ciupercile după ploaie. Însă pe aici mai toate „formațiunile politice noi” se nasc gata-gunoi. Am remarcat că una din astea, la scrutinul din 11 iulie, a acumulat tocmai... 15 voturi! Tot aici ar fi să ne amintim că, după fiece scrutin, un partid, două este scos din joc cu... picioarele înainte. De data aceasta, la 11 iulie, a fost cazul PD-ului. Însă e loc și pentru mai bine!  Amin, prohoditele nu mai revin, asemeni suratelor sau verișoarelor lor ce au trecut ofticos, toxic prin trista noastră realitate. Credeți că nu știu asta și „jurnaliștii independenți” aciuați pe la TV-uri de partid? Unii dintre ei, ca și anumiți inși de la Consiliul Audiovizualului,  sunt pur și simplu lustragii-lingăi ce dau cu peria peste încălțămintea politicienilor care îi plătesc. Iar cel mai grav neajuns al unor atari „comentatori și jurnaliști”, dar mai ales ai celor pe care dânșii îi consideră lideri, cică... politici, pare a fi chiar deplina-le inexistență și... independență. În întreaga asta harababură mai întâmplându-se că se implică și... mitropolitica și mitropoliticul Moldovei, cu purtători de sutane inculți și agresivi, protestatari în vântul pustiei, care până astăzi mai par a fi înregimentați, proslăvind comunismul în slujbele lor (la împăratul roșu). Din păcate, predicile și poalele sutanelor sunt fâlfâite de vânturile ce bat dinspre Volga...
Dacă detectorul de minciuni îl conectați la televizor, când  sunt transmise dezbateri politice, el arde îndată! Dar ai zice, parcă: Doamne, ce minunată invenție telecomanda! – Apeși un infim buton și – gata! Scapi de atâția „comentatori politici” tâmpiți, de atâția parlamentari analfabeți, proști, de atâtea curviștine din talk-show-uri partinice ce aduc a sex-shop. Numai că nu se poate să scapi doar cu atât, odată ce necinstea, minciuna, dezonoare e ca și generalizată nu doar printre politicieni, ci și în justiție, printre procurori, judecători, avocați (ai diavolului, unii)! În atari domenii, devenite mai că oculte, o mână spală pe alta, deoarece politica și justiția sunt îndeletniciri murdare sui generis.
         Cum să compari tu coșul minim de consum al bietului om... alegător cu troaca maximă de consum a deputaților-acționari prin lanțuri de firme și offshore?! Când vezi ce grași, îmbuibați, cefoși, bolfoși și nesimțiți sunt unii „imuni”, nu mai crezi că politica e o chestie subțire. (Într-un moment de năduf, chiar m-am gândit că, dacă pentru furt, delapidări, hoții ziua în amiaza mare s-ar tăia mâinile, la vot mulți deputați ar ridica... picioarele. Pentru că, asta e, pe aici se întâmplă ca gloata să mai voteze vreun hoț notoriu, chiar ajuns cap de partid...) Pentru astfel de „aleși” în parlament anatomia se rezumă la ciolan! Iar că „slugile poporului” nu sunt subțiri la obraz se vede cu ochiul liber. Însă, pe vechi (sperăm că deja până mai ieri), în pofida promisiunilor pe care le tot fac politicienii grijulii nevoie mare (unii deja fugari, hoți în... fărădelege! după ce au mințit și au furat ca hoți în lege!), poporul-alegător supraviețuiește eroic! (Sau, pe de altă parte, mă întorc și zic: printre politicieni, când le merge ceva mai rău, când le merge chiar foarte bine, se creează impresia că bietul adevăr umblă cu coada între vine... Ah, adevărul ce mult seamănă cu poporul!...)
În fine, mens sana in corpore sano nu se referă și la politicieni, despre care poate că și tu, și el, și ei nu ați vrea să spuneți nimic de rău, numai că este imposibil să tăceți viața întreagă!
Dar oare ar exista semne spre bine? Până pe 11 iulie 2021 îmi ziceam cu amară ironie că, de fiecare dată când se votează cum se votează în RM, reieșea că s-a făcut și se face cea mai multă politică pe cap lipsă de locuitor. Însă rezultatele electorale din această vară toridă într-o anumită măsură par a ne încuraja o așchie de optimism.
        Da, ați întrebat și de scriitori... Mai toate guvernele ce s-au perindat cu dezonoare la Chișinău și unii președinți (inclusiv de parlament, aserviți, acoliți ai Moscovei sau profitori ai Laundromatului), în genere politicienii mereu mărunți făcând-o pe oamenii culți (alții nici atâta nu sunt în stare să facă! – îi trădează mutrele), au considerat că literatura dăunează grav sănătății… politice (și partidului lor pro domo sua sau, mai rău, pro-moscova). În sinea lor, guvernanții „noștri” își spuneau că politica nu ar fi și ea o artă, cum o numesc unii. Pentru ei politica rămânând a fi o armă. Inclusiv armă contra artei, culturii, literaturii, scriitorilor, oamenilor onești de creație... Să sperăm că formele verbelor triste și sceptice de până aici sunt deja la trecut...

TREI VĂDUVE RĂTĂCIND PRIN LUME...

 CHESTIONAR „STEAUA”

Trei văduve cernite: Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea... 

 

Căderea închisorii Bastilia, la 14 iulie 1789, a rămas în istorie nu doar ca începutul Revoluției Franceze, ci și ca moment inaugural al afirmării valorilor care au circumscris modernitatea culturală și socială a Europei. Libertate, egalitate, fraternitate sunt de atunci principii care circumscriu idealurile Europei democrate.

Mai sunt actuale idealurile respective?

Există vreo contradicție între cele trei componente ideale formulate de Revoluția Franceză – Libertate. Egalitate. Fraternitate – sau nu?

 Leo BUTNARU

– Aceste năzuințe sublime de pe Pământ, poate că cele mai înalte, până la tronul dumnezeiesc, vor fi mereu actuale, însă, din păcate, niciodată atinse, cum s-a întâmplat inclusiv în respectiva revoluție franceză care, în loc să împlinească Marele Ideal, a capotat într-o Îngrozitoare Teroare.
...Și totuși, neogoita, înflăcărata, mereu trădata triadă Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea reprezintă, de fapt, prin ea însăși, perpetuumul mobile al tuturor îndemnurilor supreme ale umanității. Ea poate fi reluată la infinit, cu mai multă sau mai puțină pasiune, cu mai multă sau mai puțină speranță, pentru că Libertate, Egalitate, Fraternitate nu se vor curma ca necesitate care, însă, în vecii vecilor nu va rămâne decât lozincă, virgina virginelor dintre slogane, fata bătrână etern nedeflorată din faimoasa ei înflorare / înflorire – Libertate, Egalitate, Fraternitate, și celelalte...
    În toate ale Cerului și Pământului sunt infinite diversitățile. Iar diversitatea, mai mult sau mai puțin, înseamnă inegalitate, înseamnă altfel. Diferența pune în gardă experiența tocmai ca imposibilitate a coincidenței, adică a egalității. Fie și la modul nobil, particularitatea, diferența, originalitatea presupun disproporția, sau – altfel de proporții, configurații, esențe. Mai mult sau mai puțin. De unde pornesc celelalte... – suspiciunea, nemulțumirea, comparația (în detrimentul etc.), inflația de încredere, idiosincraziile, degradarea relațiilor dintre oameni, în societate...
În ce privește contradicțiile, ele nu că sunt posibile, ci chiar inerente, precum constatăm și în democrație ca, deocamdată, cea mai suportabilă situație socială, pe care, în lipsa – se spune – uneia mai bune, omul și-o ia de exemplu. (Provizoriu?...) Iar democrația e de neconceput fără libertate. Numai că, parcă în principiile de subsol ale trio-dezideratului, se dovedește că, unde e libertate în toată... libertatea sa, nu poate fi și egalitate. Iar unde e, concomitent, libertate și inegalitate – nu poate fi fraternitate. Iar unde nu e fraternitate, nu poate fi egalitate etc. etc. – din toate astea, și altele, reieșind că democrația se mulțumește cu mult mai puțin decât se preface lumea că ar crede – democrației îi este suficientă doar libertatea…
    Însă, de fapt, e un cerc vicios. Precum s-a văzut / se vede în urma altor revoluții de după cea franceză; un cerc fără ieșire spre mai bine, spre echitabil, spre mai aproape de ce ar trebui să însemne fraternitatea. Această tripletă de noțiuni ca aspirație la echitatea socială generală sui generis pare să alcătuiască o ecuație de nerezolvat, ce poate fi asemănată, pe cât de poetic, pe atât de filosofic, cu un perpetuum mobile al spiritului, existenței umane, cu toată noblețea visului, aspirațiilor, idealității jinduite; un perpetuum care, ca și perpetuum mobile „clasic”, fizic, să zic, ce nu poate fi „construit”, ca să se ajungă la o mișcare ciclică permanentă, fără o sursă „externă” de energie. Pentru că astfel s-ar încălca (ceea ce în vecii vecilor nu va fi permis!) legile fizice / cosmice de conservare inerente, sau încălcând ireversibilitatea fenomenelor din natură, ireversibilitate de asemenea... clasică, acceptată, constatată ca iminentă. Însă în cazul Libertății–Egalității–Fraternității, odată ce sunt imposibile (cel puțin în democrație ca cea mai cea etc.), ce se încalcă? Pentru că s-ar încălca, totuși, ceva, tocmai la acest CEVA umanitatea meditând de la Revoluția franceză încoace, dar de fapt – de când e lumea conștientă pe Pământ; meditând filosofii, clericii, politicienii, sociologii, săracii, poeții etc., etc., fără să se ajungă la vreun liman. Sau, poate, ajungând, în chip teoretic, însă, din păcate, nicidecum practic (ajungându-se); în practica socio-umană. Nicidecum și niciodată, ca un negru Nevermore al vieții sociale pe Pământ...
    Numai că, în chip ideal (aspirație spre acesta), lumea se tot gândește la Libertate, Egalitate, Fraternitate!, iar când le rostește numele, se creează impresia că totdeauna, parcă, ar fi două cuvinte în plus, odată ce una / unul din ele le presupune obligator pe celelalte două. Numai că... Precum am spus mai sus...
    În fine, reiese că Libertatea, Egalitate, Fraternitate ar semăna cu trei văduve cernite, biete cerșetoare ce rătăcesc din s(t)ate în s(t)ate; ele – Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea...  imposibil(e) de a exista și a face bine împreună...

 

SCRIITORUL ȘI LUMEA

 

LUMEA FĂRĂ CAP.

SCRIITORUL FĂRĂ LUME?

 Leo Butnaru

– Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?

– Deja e cam generalizată opinia că azi, în comparație cu altădată, literatura e în diminuare de atenție ce i se acordă, numărul de cititori, tirajele cărților se împuținează etc.

La ce fel de altădată ne referim? Oare pe timpul lui Dante sau Villon atenția pe care societatea, populația unei sau altei țări o acordau literaturii era... exemplară? Oare tirajele cărților în acele alte dăți erau extraordinare, nu confidențiale? În socialism/comunism s-a editat mult? Să admitem. Dar oare e de crezut că muncitorul sau țăranul care aduceau o carte, două, câteva în casele lor chiar le citeau... integral? Iar dacă le citeau, totuși, aveau și competența de a le înțelege adecvat? Acele lecturi modificau spre bine, competență, soliditate de caracter a cititorilor în/din lagărul socialist, le insuflau curaj social, simțul jertfei, pledoarie cât de cât palpabilă pentru libertate?

Așadar, e necesară o concretizare de termeni în comparație cu cei din alte dăți. Întrebarea nu trebuie pusă de ce se citește atât de puțin, ci de concretizat că nu se mai citește „mult” în mod clasic. După părerea mea, azi, din contra, se citește mult mai mult decât cândva, până la apariția internetului, până la inventarea planșetei destinată special pentru lectură. Da, astăzi cărțile apar în tiraje mici și foarte mici (nu erau mari tirajele nici pe timpul lui Guttenberg sau ale lui Napoleon), dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin contabilizare, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Într-o măsură mai mare sau mai mică. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură. Apoi țin să mai ținem cont că în prezent, pe căile internetului, se deschid numeroase posibilități de a viziona spectacole, filme, ce au la bază opere literare celebre din întreaga lume. Cititorul e și... teatrofil, cinefilul. 

Deja au fost scrise și se vor scrie studii despre cum influențează internetul situația cărții în format clasic, dar, legat de aceasta, și despre cum se modifică raportul dintre scriitor, cititor, critic în procesul literar contemporan. Lanțul noțional e destul de logic, deoarece cartea, de hârtie sau în format electronic, îi are de plăsmuitori, dar și de adresanți tocmai pe aceștia: scriitorul, cititorul, exegetul. Performanțele în domeniul tehnicii comunicării au activizat un mare număr de cititori care caută să se includă în procesul de intercomunicare cu autorii de literatură. În această ipostază, cititorul își modifică statutul, situația, ca și cum ieșind din anonimat și singurătate, într-o anumită măsură devenind și… critic (literar), având posibilitatea de a a-și plasa în subsolul cărții citite pe internet impresiile, doleanțele, dezacordurile. Ba mai mult: stimulați de noua virtu-realitate, anumiți internauți încearcă (unii chiar cu succes) să treacă de la rolul de cititor la cel de autor, scriindu-și propriile texte, unele din care pot fi chiar opere în toată legea.

Operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă în conferințele prin corespondență (la distanță, cum se zice azi, din știute motive) ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea unor opere literare.

Bineînțeles, cyber-lectura are și minusul ei, uneori fiind mai puțin concentrată, mai de suprafață. Însă nu s-ar putea spune că cititorul internaut e mai puțin competent, ci doar e ceva mai grăbit în a-și exprima opiniile.

Însă, de pe alt versant, se ivesc raze de optimism, ce vor să ne convingă că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, cum cred unii. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind stopată. Iar cei mai optimiști susțin că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar că publicațiile apărute eminamente, ca proces, în rețeaua internetului nu ar fi decât unele facultative, autorii (serioși…) preferând acestora plasarea în spațiu virtual a operelor lor care, inițial, au fost editate (pe hârtie), cum s-ar spune... guttenberghian.

Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți azi caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, la prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, ba chiar au fost și premiate.

Da, cartea mai trăiește și va trăi în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. E o... bibliotecă și el! Într-un altfel de mediu. Iar acest al doilea mediu-bibliotecă nu e nicidecum în plus. Prin urmare, nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, va dispărea, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea de hârtie valoroasă poate să devină o audio-carte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile marilor opere. Și cine poate exclude faptul că internetul ca formă de editare și lectură a cărții nu se va… clasiciza, nu se va… academiza și el? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se prorocea/cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și a modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei.

– Internetul este sau nu o soluție pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?

– Încă acum 2-3 decenii, firea unui debutant în ale literaturi era bântuită de o mulțime de zmeie de hârtie, pe care îi lansa propria imaginație. Iar de când cu computerul, cu internetul locul zmeielor de hârtie l-o fi luat altceva. Sau, poate, tot zmeie, însă de pixeli...  Astfel că, de când cu internetul, gândindu-ne la formele și ritmurile de mișcare și transformare a lumii, deja nu mai puteam vorbi, cred, de soluții pe termen lung. Odată cu internetul, în internet ar putea apărea (...neamânat!) forme de propulsie informațională, ideatică, emoțională, deci și de cultură azi de neimaginat. Internetul ar fi spațiul de plăsmuire și afirmare a lor. Ar fi laboratorul „alchimiei” electronice, digitale. Un fel de conștiința elaborată în laboratoarele de mâine ale entropiei.

– Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii?

– Îndrăznesc să cred că am avut mereu simțul intrinsec al necesității, inevitabilității de contemporaneizare a ființei mele, pentru ca ea să fie receptivă atât la antichitatea, medievalitatea, modernitatea, chiar și la avangardismul lumii, când și cum s-au întâmplat toate astea. Inclusiv sub aspect... exterior-tehnic, să zic, să simt momentele în care a fost necesar să-mi înlocuiesc stiloul  (...cu pană de aur, chinezesc...) pe mașina de scris, iar aceasta – pe computer. Dintru început, dintru debut, posibil în anume parte inconștient, „mi-am dat seama” ce ar fi să fii viețuitor-debutant în literatură în deceniul șapte al secolului XX, într-un post-avangardism în surdină, neagreat de ideologia realismului socialist militant.

În interrelația cu Lumea, cu fațetele ei, probabil că eu sunt dintre adepții și actanții reînnoirilor temperate, ideatice, tematice, stilistice, în această poziționare fiind plasat de unele particularități ale firii și destinului: m-am format în mediul literar, cultural, internațional, interetnic dintr-un fost imperiu, pe care, și ca jurnalist, a fost să-l cutreier, să-l cunosc în componentele sale de civilizații etnice, numite republici unionale – Țările Baltice, republicile transcaucaziene, cele din orientul apropiat și, bineînțeles, țările... sovietice europene. Din acele medii, din acele situații socio-culturale marcate de diverse particularități au intrat în cuprinsuri de cărți și teme mai speciale. Apoi preocupările mele pentru fenomenologia avangardistă, în primul rând cea rusă, imensă și dramatică. Firește, la Iași sau București nuanțele, particularitățile afirmării și maturizării mele ar fi fost oarecum altele. Poate că mai benefice, mai... accentuate, și mai vizibile, bineînțeles, criticii literare.

CE A VRUT AUTORUL SĂ NE SPUNĂ?...

 

Leo BUTNARU

Ca orice an nou, și 2020 avea hărțile noastre personale, gândite, conturate, proiectate, speranțe întru împlinire. Însă se știe ce se știe – multe au fost radiate din destine personale, din istoria comună de nenorocita pandemie. Și eu aveam planificate editări, plecări, lansări de carte în România noastră sau în alte țări. Însă, unde ar fi trebuit să fiu pe loc – am recurs la ce ne-a fost impus: comunicarea la distanță. Am editat cărți la Iași, București, Chișinău, în Germania, Polonia, Serbia, însă lansările au fost contramandate, iar cărțile de peste hotare au trecut și ele prin carantină, din Polonia sau Serbia, să zicem, ajungând la noi peste, nici mai mult nici mai puțin... 2 luni! Poate face să amintesc barem titlurile volumelor de poezie, apărute în cele trei țări: „Filosofia și florile de in”, în germană, „Distanța necesară”, în polonă, și „Spațiul zăpezilor”, în sârbă.
    Editura „Epigraf” (Chișinău) mi-a publicat volumul de eseuri „Vederea dinspre alții, vedere spre alții”, care a fost observat de criticii de la „Viața Românească”, „Luceafărul de dimineață”, „Cafeneaua literară”, alții, care chiar au și spus deja ce a dorit... să spună autorul.
    La „Junimea” din Iași mi-a apărut volumul-manual pentru copii „Cu încetul alfabetul își dezvăluie secretul”. E drept, cartea a fost scrisă pe la începutul anilor ʼ90 ai secolului trecut, inițial cunoscând o variantă de revistă, dar situația edițiilor pentru copii nu e de invidiat: amânările sunt dictate de prețurile tipografice mari, când e vorba de a asigura cartea cu ilustrații color atractive, costisitoare și ele.
În 2020 am publicat două volume ale „Panoramei miniaturii poetice ruse”, ce inserează mostre din creația a peste 850 de poeți (2300 de pagini). Numele, renumele și textele le-am selectat pe durata a trei decenii din  istoria poeziei din secolele XVIII-XXI. Colegii ruși, poeți și critici, s-au interesat neamânat de ediția de la „Tipo Moldova”, Iași, însă unora le-am expediat doar varianta electronică a „Panoramei...”, deoarece the paper version, varianta „fizică”, ar fi necesitat cheltuieli poștale neordinare.
    E de menționat că prezenta criză sanitară mi-a cam aglomerat proiectele, pe unele din ele întârziindu-le, se știe din ce motive: izolarea! Astfel că în 2020 a făcut „saltul” din alte vremi antologia „Internaționalizarea stepelor” (parteneriat al editurilor „Saga” din Israel și „Tipo Moldova” din România). Tomul a fost elaborat/creat în baza operei autorilor de origine semită din poezia avangardei ruse.
    Constituite pe parcursul a 2-3 decenii de cercetare și traducere, antologiile sunt însoțite și cu studii introductive, CV-uri relativ detaliate și note. Lor li se alătură antologia de autor (poeme, eseuri și manifeste) a lui Aleksei Krucionîh (cel mai radical futurist rus) „Escavatorul gloatelor” (Buc., „Tracus Arte”).
    Probabil tot la capitolul Critica va hotărî cât de important (extras din provocarea anchetei) ar fi cazul să menționez că în 2020 mi s-a acordat premiul revistei „Deti Ra”, Moscova, pentru poezie și premiul special al Juriului USM pentru volumul de poeme „Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră” (Ed. „Charmides”, 2019). De la Târgu Mureș mi-a venit confirmare că sunt laureatul Premiului de Excelență pentru Poezie la Colocviul Revistelor Literare și Umaniste panromânești, ediția a VII.
    Am continuat colaborarea cu eminentele publicații „Contrafort”, „Bucovina literară”, „Revista literară”, „Sud Est cultural”, „Argeș” – în ele întreținând de ani de zile rubrici. Am publicat poeme, proze, eseuri în revistele de prestigiu care apar pe ambele maluri ale Prutului. Și nu sunt puține. Într-un fel, claustrarea pandemică ne-a pu(l)s la treabă, să zic, cu suficientă amărăciune, deoarece eu unul mă sunt cu adevărat în apele și cernelurile mele în libertate.
    Sper ca anul în curs, 2021, să deschidă orizonturile, să putem recupera în libertate, mișcare, editare. Să ne vedem Țara, să vedem lumea, să ne revedem prietenii, colegii. Să fim însoțiți și încurajați de apariția și circulația cărților noastre, pe unele din care eu unul le aștept de la Iași, Cluj, Chișinău. Am și câteva proiecte internaționale, transfrontaliere, – dar să nu le divulg, pentru că, oarecât, sunt și eu superstițios, bat în lemnul mesei la care scriu. Vorbim la momentul și fapta potrivite, sperând că anul 2021 va fi unul, care să ne permită revanșele literare, culturale.
Jos coronavirusul! Să auzim de bine!
 

Discobolul,

Nr. 277-278-279

UN AN DE LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

 Se împlinește un an de când, din L'Hôpital Universitaire Pitié Salpêtrière, pleca spre tărâmurile neuitatelor umbre Paul Goma. Cu ceva timp în umbră, domnul George Motroc mi-a solicitat un interviu despre cum l-am cunoscut pe celebrul nostru scriitor, ce a fost să cunosc în timp despre el. Interviul urmează să apară cât de curând în presă, aici e avanpremiera lui. 

 Leo BUTNARU:

CÂND SE VA AMINTI DE LITERATURA ȘI LUPTA ANTICOMUNISTĂ, 

NUMELE LUI PAUL GOMA VA FI PRINTRE ALE PROTAGONIȘTILOR

 

– Domnule Leo Butnaru, în acest final de martie 2021 se împlinește un an de la dispariția lui Paul Goma... Vă rog să fiți de acord, să începem cu o confesiune: care este cea mai emoționantă amintire ce v-a venit în minte când ați aflat acea veste tragică, în 2020, în vremea pandemiei?

– Înaintea amintirilor, am trăit șocul a încă unei nedreptăți ce s-a insinuat în destinul acestui om și scriitor eminamente tragic, care a fost Paul Goma: atacul neamânat asupra lui a nenorocitoarei pandemii care, iată, de la începutul anului 2020, ține lumea în izolare de... ea însăși, în spaimă și confuzii, obturare a prezentului și perspectivelor. Să intre această nenorocire chiar în casa omului, în acea locuință pariziană, pe care Paul Goma aproape că nu o părăsea, suferind de boli, care l-au atacat încă în închisoare comunistă? La întâlnirile noastre de la Die, în Franța, când făceam deplasări spre locurile unde aveau a se desfășura diverse manifestări din cadrul Festivalului Est-Vest, venerabilul coleg mă ruga să-i ofer brațul, de sprijin. Alignea de un picior, spunându-mi că mușchii șoldului îi răciseră cumplit, pe când fusese închis în subsolul securității. 

– Vă propun să ne întoarcem în timp... Dacă nu greșesc, dvs. și Paul Goma faceți parte din aceeași zonă geografică?

– Nu știu dacă este important acest lucru, dar s-a întâmplat să mă nasc în aceleași spații, de unde sunt mama și tatăl lui Goma, unde venise pe lume fiul lor Paul. Mama sa, născută Popescu, era din Chiștelnița, localitate situată la 5 kilometri de satul meu natal, Negureni, de pe râul Răut. Tatăl său, Eftimie Goma, era din Ciocâlteni, sat unde, în 1967, subsemnatul a absolvit școala medie. Sâmbetele, mergeam la Negureni cu bicicleta, 17 kilometri. Bineînțeles, am fost și în satul Mana, în care s-a născut Paul, pentru cei adunați în căminul cultural de acolo (era o perioadă electorală) dând vocea lui Paul Goma, pe care o imprimasem în Franța în septembrie 1996. 

– Care a fost reacția celor prezenți? Oamenii auziseră, încă din perioada regimului comunist rusesc, de activitatea de dizidentă și de operele lui Paul Goma sau nu se putea asculta în zonă Europa liberă?

– Mana e un sat nu prea mare, dar... mănos, în sens biblic, trecut de la material la spiritual. Când te uiți pe harta Estului Moldovei istorice, dintre Prut și Nistru, Mana pare că e așezată chiar în centrul ei! Deschizând Dicționarul Geografic din 1904 al lui Zamfir Arbore, aflăm că Mana e un „sătuc în jud. Orhei, volostea Isacova, așezat în valea Vatojului, pe țărmul drept. Până la 1812 aici a fost un schit de maici, desființat de ruși. Are 29 de case, cu o populație de 274 suflete; o biserică, cu hramul Sf. Nicolae. Sunt vii și grădini cu pomi”. Ei bine, timp de un secol numărul populației doar că s-a dublat, să zicem. Ar fi fost mai mare, bineînțeles, însă nu departe se află orașul Orhei, iar la 37 de kilometri – Chișinăul, unde s-au stabilit mai mulți din cei născuți la Mana.

Când am vizitat localitatea, bineînțeles că îmi imaginam acel din calidor, din care se deschide panorama unei lunci pitorești, peste care, demult, precum spunea Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, dăinuiau apele unui lac imens, navigabil, încât de pe Nistru corăbiile puteau urca spre el pe apa Răutului.

Sătenii, așa cum i-am văzut eu și cum am înțeles din discuțiile cu unii dintre ei, aveau parcă o sobrietate aparte, decență în vorbă și ținută. Poate de unde nu departe de Mana se află două mănăstiri, la Curchi și la Tabăra.

În acele locuri pitorești, de codru, mănăstirea Curchi azi arată splendid, cu adevărat monumental. Subliniez aceasta, deoarece pe timpul imperialismului ruso-sovietic ea fusese închisă ca locaș de cult și transformată în... ospiciu.

  Să mai dau câteva detalii despre monumentalitatea acestui ansamblu monastic, edificat în secolele XVIII – XIX. Este compus din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric. Este o mostră de stil neobizantin, însă unele componente ale complexului țin de clasicismul arhitectural, cu elemente de baroc. Regele Mihai (e înfățișat pe una din fresce, printre ctitori) a vizitat de mai multe ori mănăstirea și, e de presupus cu destul temei, la unele din vizitele sale au fost prezenți și părinții lui Paul Goma. 

Sigur că locuitorii din Manta știau de celebritatea consăteanului lor, dizident la București, apoi stabilit la Paris, dar deschis și cu mândrie au început a-și aminti de domnul învățător și doamna învățătoare Goma odată cu declanșarea mișcării de redeșteptare națională. În școală, elevii citeau, studiau cărțile lui Paul Goma, dat fiind că la Chișinău deja fuseseră editate unele din ele, grație efortului regretatului coleg și editor Andrei Vartic, un adevărat împătimit Goma.  

BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ

 

Leo BUTNARU

BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ. 10 POEȚI

(Chestionar „Luceafărul de dimineață”)

•Încep... pluralist, cu un superb locaș, chiar cu o catedrală a poeților: Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky, ce întrunește zeci de autori celebri. E o ctitorie a virtuții și talentului, sensibilității și erudiției unui relativ tânăr monarh înțelept în regatul capodoperelor. Baconsky a fost poetul și traducătorul care a trăit și a valorificat magistral momentele de vârf ale stării emoțional-estetice, împământenind poezia lumii între Nistru și Dunăre. Pentru mulți scriitori români contemporani Panorama a fost Alma mater a poeziei. Dar și a eseisticii, eseismului, – prezentările succinte, însă foarte „miezoase”.

•Epopeea lui Ghilgameș, capodoperă mesopotamiană mitografică, de o perpetuă actualitate a ideației, care își confirmă cu prisosință validitatea universală, având mereu ceva de comunicat, de dezvăluit, de sugerat, de „provocat”, ca filozofie și artă. O construcție-arhetip implicată intrinsec în sistemul dinamic al creației umane propriu-zise, ca rețea în continuă desfășurare/amplificare de opere interdependente.

•Contele de Lautréamont. Citind Cânturile lui Maldoror, trăiești o experiență psihopoetică ce poate fi dată o dată la mia de cărți-capodopere-unicat. După lectură, încercând să-ți explici linii de ițe (și de forță!) întrețesute atât de neobișnuit în poetica de aur ceresc în amestec cu tina sau smoala infernului, te surprinzi copleșit de întrebări mereu reluate: Ce s-a întâmplat cu mine? Ce fel de lectură ciudată – poate că magică – să-mi fi prilejuit acest Maldoror, pe cât de dumnezeiesc ca făptuire artistică, pe atât de satanic ca mesaj? Răspunsul ar putea veni, parțial, de la Maurice Blanchot: „Cititorul are impresia că însăși pagina lecturii îl împinge spre o anume transformare radicală, spre o astfel de situație, care ar preschimba cititul într-un act absolut nou, ce nu prea are  multe în comun cu pretenția de a înțelege”.

•Arthur Rimbaud. Poetul adolescent cu o biografie aproape... lipsă, atipică, chiar... exotică, se poate spune, rarisim întâlnită în istoria literaturii. Fascinantul Arthur Rimbaud, a cărui – deplină! – carieră literară n-a durat decât 4–5 ani, însă, în pofida vârstei incredibil de primăvăratice, anticipează vizionar tendințele esențiale ale viitorului, încât junele care a fost ajunge în rândul... „străbunilor” ermetismului, în special, și ai poemului modern, în general.

•Charles Baudelaire. Autor genial, irezistibil de influent în poezia lumii, despre care Marcel Raymond a spus multe în faimoasa-i lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Un volum de recitit. De studiat cap-coadă. Și de la capăt...

•Velimir Hlebnikov. Творения / Creații. Poetul-fenomen, geniu incontestabil nu doar în poezie, ci în întreg arealul/arsenalul genurilor literare. Supranumit „Un Lobacevski al limbajului”.  Personalitatea sa e una de-a dreptul excepțională, impetuoasă și polivalentă, conjugând în mod original imaginația poetului, deducțiile omului de știință și viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideație de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spiritual-entropice.

•Federico García Lorca. Când invoci corifeii poeziei, cel mai cuminte e să o începi în mod aproape comun, dar conform cu adevărul, în măsura în care acesta e atestat într-un domeniu atât de subiectiv, cum este poezia, arta în general. În ce-l privește pe Lorca, obiectivitatea a fost verificată în timp, în nenumărate scrieri despre viața și opera sa, în baza cărora concluzia corolară ar fi că acesta este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX, adevăr crono-transfrontalier, valabil și în acest prim pătrar al secolului curent, și nici nu există semne că încă mult timp de azi înainte ar putea fi altfel.

•Vladimir Maiakovski. E din spița nu prea numeroșilor poeți, cărora li se potrivește calificativul de URIAȘ. Chiar dacă unora, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creație, 1920-1930), el se pare asemeni fantasticului șarpe  Uroboros care, făcându-se inel, mușcă din propriul trup (creație, destin, șansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuțina, dar, în esență, rămâne integru, cu toate ale sale, bune și rele. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptățit din anumite considerente. El ar ieși ca și „disculpat”, dacă, pur și simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăților, uneori de-a dreptul frivole. Maiakovski e cel din portretul pe care i l-a conturat marea poetă Marina Țvetaeva: Mai presus de cruci și goarne,/ Botezat în foc și fumu-n răsfir,/ Arhanghel cu pasul de tone și toane – Fulminant, în veci Vladimir! (Trad. L.B.)

•Paul Valéry. A convertit artistic preponderența rațiunii față de afectivitate (rigoarea supraveghează fervoarea), ceea ce presupune și o conștiință critică de veghe a poetului. Nu este exclusă, bineînțeles, nici emoția, însă trecută prin filtrul dens al inteligenței. În toate, pare a fi poetul balanțelor calme, care se situează pe o poziție mediană (juste milieu) între clasicism și modernism. Versurile sale, tradiționale ca formă, sunt inovatoare, moderne ca fond și par suduri între trecut, prezent și viitor; între idee și metaforă.

•Nichita Stănescu. Ar fi fost suficient să scrie doar cele 11 elegii, pentru a trasa atâtea drumuri și poteci, terestre sau pentru zbor, pe care le-au urmat, unii destul de inspirat, mulți poeți români din timpul lui și de după el.