BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ

 

Leo BUTNARU

BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ. 10 POEȚI

(Chestionar „Luceafărul de dimineață”)

•Încep... pluralist, cu un superb locaș, chiar cu o catedrală a poeților: Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky, ce întrunește zeci de autori celebri. E o ctitorie a virtuții și talentului, sensibilității și erudiției unui relativ tânăr monarh înțelept în regatul capodoperelor. Baconsky a fost poetul și traducătorul care a trăit și a valorificat magistral momentele de vârf ale stării emoțional-estetice, împământenind poezia lumii între Nistru și Dunăre. Pentru mulți scriitori români contemporani Panorama a fost Alma mater a poeziei. Dar și a eseisticii, eseismului, – prezentările succinte, însă foarte „miezoase”.

•Epopeea lui Ghilgameș, capodoperă mesopotamiană mitografică, de o perpetuă actualitate a ideației, care își confirmă cu prisosință validitatea universală, având mereu ceva de comunicat, de dezvăluit, de sugerat, de „provocat”, ca filozofie și artă. O construcție-arhetip implicată intrinsec în sistemul dinamic al creației umane propriu-zise, ca rețea în continuă desfășurare/amplificare de opere interdependente.

•Contele de Lautréamont. Citind Cânturile lui Maldoror, trăiești o experiență psihopoetică ce poate fi dată o dată la mia de cărți-capodopere-unicat. După lectură, încercând să-ți explici linii de ițe (și de forță!) întrețesute atât de neobișnuit în poetica de aur ceresc în amestec cu tina sau smoala infernului, te surprinzi copleșit de întrebări mereu reluate: Ce s-a întâmplat cu mine? Ce fel de lectură ciudată – poate că magică – să-mi fi prilejuit acest Maldoror, pe cât de dumnezeiesc ca făptuire artistică, pe atât de satanic ca mesaj? Răspunsul ar putea veni, parțial, de la Maurice Blanchot: „Cititorul are impresia că însăși pagina lecturii îl împinge spre o anume transformare radicală, spre o astfel de situație, care ar preschimba cititul într-un act absolut nou, ce nu prea are  multe în comun cu pretenția de a înțelege”.

•Arthur Rimbaud. Poetul adolescent cu o biografie aproape... lipsă, atipică, chiar... exotică, se poate spune, rarisim întâlnită în istoria literaturii. Fascinantul Arthur Rimbaud, a cărui – deplină! – carieră literară n-a durat decât 4–5 ani, însă, în pofida vârstei incredibil de primăvăratice, anticipează vizionar tendințele esențiale ale viitorului, încât junele care a fost ajunge în rândul... „străbunilor” ermetismului, în special, și ai poemului modern, în general.

•Charles Baudelaire. Autor genial, irezistibil de influent în poezia lumii, despre care Marcel Raymond a spus multe în faimoasa-i lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Un volum de recitit. De studiat cap-coadă. Și de la capăt...

•Velimir Hlebnikov. Творения / Creații. Poetul-fenomen, geniu incontestabil nu doar în poezie, ci în întreg arealul/arsenalul genurilor literare. Supranumit „Un Lobacevski al limbajului”.  Personalitatea sa e una de-a dreptul excepțională, impetuoasă și polivalentă, conjugând în mod original imaginația poetului, deducțiile omului de știință și viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideație de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spiritual-entropice.

•Federico García Lorca. Când invoci corifeii poeziei, cel mai cuminte e să o începi în mod aproape comun, dar conform cu adevărul, în măsura în care acesta e atestat într-un domeniu atât de subiectiv, cum este poezia, arta în general. În ce-l privește pe Lorca, obiectivitatea a fost verificată în timp, în nenumărate scrieri despre viața și opera sa, în baza cărora concluzia corolară ar fi că acesta este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX, adevăr crono-transfrontalier, valabil și în acest prim pătrar al secolului curent, și nici nu există semne că încă mult timp de azi înainte ar putea fi altfel.

•Vladimir Maiakovski. E din spița nu prea numeroșilor poeți, cărora li se potrivește calificativul de URIAȘ. Chiar dacă unora, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creație, 1920-1930), el se pare asemeni fantasticului șarpe  Uroboros care, făcându-se inel, mușcă din propriul trup (creație, destin, șansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuțina, dar, în esență, rămâne integru, cu toate ale sale, bune și rele. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptățit din anumite considerente. El ar ieși ca și „disculpat”, dacă, pur și simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăților, uneori de-a dreptul frivole. Maiakovski e cel din portretul pe care i l-a conturat marea poetă Marina Țvetaeva: Mai presus de cruci și goarne,/ Botezat în foc și fumu-n răsfir,/ Arhanghel cu pasul de tone și toane – Fulminant, în veci Vladimir! (Trad. L.B.)

•Paul Valéry. A convertit artistic preponderența rațiunii față de afectivitate (rigoarea supraveghează fervoarea), ceea ce presupune și o conștiință critică de veghe a poetului. Nu este exclusă, bineînțeles, nici emoția, însă trecută prin filtrul dens al inteligenței. În toate, pare a fi poetul balanțelor calme, care se situează pe o poziție mediană (juste milieu) între clasicism și modernism. Versurile sale, tradiționale ca formă, sunt inovatoare, moderne ca fond și par suduri între trecut, prezent și viitor; între idee și metaforă.

•Nichita Stănescu. Ar fi fost suficient să scrie doar cele 11 elegii, pentru a trasa atâtea drumuri și poteci, terestre sau pentru zbor, pe care le-au urmat, unii destul de inspirat, mulți poeți români din timpul lui și de după el.