JURNALUL UNUI SCRIITOR DEBUTANT

9.XI.1970

Deasupra patului meu atârnă poza cu o secvență din spectacolul „Eminescu” după Mircea Ștefănescu. În poză, actorul Valeriu Cupcea (Eminescu) îmbrățișat cu Chiril Știrbu (Creangă). Când Nic. Roș. intră cu cele două sufletele naive, și nu prea, Vt. mă întrebă cine sunt cei doi din fotografie. Mai mult în glumă, zic: „Tatăl și cu bunicul”. O! și unde prinseră delicatele ființe a-mi găsi trăsături comune cu Cupcea-Eminescu – nasul, gura, ochii! Pentru ca, după ce isprăviră cu „tata”, să treacă la bunicu’ și nepotu’! N. R. prinse firul și confirma tot ce auzea. La rândul meu, văzând că totuși, e de glumit cu musafirele, n-am mai intervenit ca să divulg „falsul”. Unde mai pui că, inventiv și cam farsor cum este, R. reușise să le descrie extrem de captivant, cu elemente-trăsnet, biografia mea, legată, bineînțeles, de biografiile celor doi, îmbrățișați în spectacol.

Dar să trecem la o geantă mereu... gravidă. Demult îmi tot ziceam să găsesc timp pentru a „inventaria” conținutul genții mele de student. Iată, acum, o deschid, întrebându-mă de ce mi-ar părea rău, dacă ar fi să pierd gentoiul.

Conținut-geantă: manualul de economie politică, un volum de Mezelaitis („Liriceskie etiudî” / „Crochiuri lirice”), conspect după Hippolyte Taine și Diderot. Alte fragmente de conspecte, în câteva blocnotesuri. Un volumaș de Machado (tip caiet, colecția «Izbrannaia lirica»). Caietul de poezii. Mapa de la conferința tinerilor scriitori, cu 1001 de flecuștețe în ca. Carnetul de note, carnetul de cititor la b-ca „Jdanov”, permisul de conducere, portmoneul voluminos (dar cam... găunos), pașaportul, chitanța pentru căciulă și – niciun ban! Celelalte lucruri nu prezintă prea mare interes. Așadar, dacă ar fi să pierd geanta, după ce mi-ar părea rău cel mai tare? Firește, după caietul cu versuri. Cu toate că recuperarea celorlalte, în special a actelor, m-ar costa mult mai mult timp și bani: în special, neplăceri. N-o spun prea tare?

19.XI.1970

Imprevizibilă situație! Și poate e bine că a fost să fie. După ora a treia de curs, dă peste mine Clava, secretara catedrei de jurnalistică. Mă întreabă cine e șeful cenaclului „Jurnalistul”.

– Ghiță Gorincioi.

– Nu l-am găsit. Se vede că lipsește... Dar cine sunt membrii cenaclului?

– Mulți. Și eu printre ei.

– Hai la Ion Filipovici. Vrea să știe ce întruniri mai proiectați.

Bu-un, mergem la Ion F. Mocreac, decanul facultății de filologie, în cadrul căreia respiră, cum poate, și secția noastră.

– Cum îți zice? se interesează șeful.

– Butnaru.

– Leo Butnaru?

– Exact.

– Apoi, onomastica noastră a evoluat... Mata știi de unde provine numele de Leo?

– Din latină.

– Care-i declinarea? Leo, leonis?

– Nu țin minte.

– Poate știe Clava? se întoarce decanul spre secretară.

– Nu știu nici eu, recunoaște Clava.

(Firește, pe undeva pe sus, de-acu s-a și vorbit. Ia saltimbanci!) Referitor la cenaclu,  mi s-a spus că ședințele sale trebuie să decurgă sub nemijlocita supraveghere a profesorilor. Tot tov. Mocreac ne-a evacuat/ confiscat de pe peretele holului facultății ziarul de perete „Ion Creangă”, pe când eram încă la anul întâi universitar. Întrebase: „A cui organ este?” Cum al cui? Grupa a 3-a jurnalistică! Nu, nu era voie, trebuind să fie organul comsomolului, al sindicatului, al… A  dracului viață, tovarăși studenți! O să vă meargă fumul.  

23.XI.1970

Astăzi, am citit un volum de versuri de Salvatore Quasimodo. Probabil, din cauza că e o traducere în limba rusă, fără vibrație „latină”, unele poeme nu mi-au plăcut.

Mâine e marți, afurisită zi a milităriei. Astăzi le-am trimis părinților o scrisoare, în vederea ameliorării situației mele financiare.

24.XI.1970

(La acea vreme studiam limba italiană, benevol, astfel că unele note le scriam în limba lui Dante. – L. B., 2017.)

Îmi amintesc de Volga. Apă răcoroasă, prielnică sănătății. A fi mereu sănătos, e un vis al meu.

Mio didascalia nella lingua italiana sono molto sombri e oscuri e sesse dubio, poveri. (Și... aveam dreptate! — L. B., 2017.)

Oggi io riceverò (acogeiero) di Mosca por posta dei libri, tuti nella una edizione bilingua: Ungaretti, Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard. (Este vorba de binecunoscutul set din cinci poeți, apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona presa și procura cartea românească, numai la noi – niet! – L. B., 2017.)

25.XI.1970

Citesc Ungaretti. Emblematice, pentru mai multe înecuri (urbane, dar și sentimental-umane) versurile:

Ascolto il canto delle sirene

del lago dov’era la città.

Dacă  l-aș întâlni pe Ungaretti, l-aș întreba de ce a preferat „il canto” lui „il lamento” care mie mi se pare oarecum mai sugestiv.  (Dar, să-1 întâlnești pe... Ungaretti?!... Te poți scrânti...).

MĂRTURII DIMPREUNĂ CU UN MARE POET ȘI PRIETEN

10-15.XII.1990

Zile la București. Rotonda Muzeului Literaturii Româna...  

Trei seri la muzeu: prima dedicată lui Nichita Stănescu, a doua – nouă, pruto-nistrenilor, a treia – lui Perpessicius. La ultima din ele a participat și Fănuș Neagu.

La USR, îi revăd pe Laurențiu Unici și Nicolae Manolescu.

Tratative sumare cu Mircea Dinescu și Eugen Uricaru (vizită la redacția „Luceafărul”).  Mircea Dinescu mă invită la seara-recepție dată în onoarea scriitorilor de limbă germană care au plecat, pe vremuri, din România, acum reveniți în vizită.

La revista „Luceafărul” – Eugen Uricaru, Gheorghe Pituț (acesta într-o stare depresivă de blând boem căzut la mare ananghie).

Tot pe la Casa Scriitorilor îi cunosc pe Adi Cusin și Stelian Gruia. Ultimul se frăsuia că este trimis ambasador în Ucraina, de parcă, de fapt, în SUA.

La recepție îi cunosc personal pe Octavian Paler, Ana Blandiana, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Gheorghe Istrate (ce om minunat!) și pe atâți alții. Firește, mereu în compania lui Petre Stoica, „vechea” mea cunoștință.

Dat fiind că ai mei au plecat mai devreme spre Știrbei, rămân la București, grație generozității lui Gheorghe Istrate, spre casa căruia are amabilitatea de a ne duce cu „Mercedesul” său luxos Mircea Dinescu, adus din Germania. Zice: „Îmi place cum mănâncă spațiul”.

10.XII.1992

Pe 4-6 decembrie, deplasare la Focșani, participând la Salonul Literar Dragosloveni. Cimpoi, Spinei. Peste ceva timp, a venit și Vatamanu, dar numai pentru a cădea în uitare de sine și a tot întreba plângăreț de ce nu-l iubește nimeni.

Alți participanți, oameni cu nume mult-spunătoare, aproape pornite a se… înlegenda pe la Focșani: Mircea Dinescu, Al. Piru, Eugen Simion, Gheorghe Istrate. Apoi Sterian Vicol, Dumitru Pricop, Ion Panait, Florin Muscalu, Cornel Fotea, Gheorghe Neagu…

Impresionantă seara de la Dumbrăveni și Gugești. Pelerinajul la Casa memorială Vlahuță, unde ne plimbăm cu șareta – hățuiește Fănuș Neagu, iar ceilalți cântăm: „Mână, birjar, și du-mă-n noapte…”

Moment. Gh. Istrate, nostalgicul, sensibilul, ușor înduioșătorul, se vâră printre hamurile căluțului de la șareta lui Vlahuță, trăgând alături de patruped la trăsura istoriei literare a Dragoslovenilor!

Pe aici veneau des Caragiale, Grigorescu…

Ca totdeauna, voia bună a întreținut-o duetul de poeți-guriști Panait-Pricop. Apoi formidabilii Pricop și Istrate care pot spune la infinit versuri de alți poeți,

La o librărie din Focșani se aflau 4 exemplare din cartea mea „Umbra ca martor”; autografe pentru Muscalu, Panait și Olteanu.

Orașul e simpatic, mai curățel ca altele.

Intenția de a dialoga cu Eugen Simion – amânată până la o eventuală vizită a mea la București. Se pare că aș putea alege ceva de pe bandă din cele discutate cu dl Piru.

POETUL, PRIETENUL, OMUL ÎNTRERUPT...

DIN SCRISOAREA CĂTRE UN TRADUCĂTOR:

21.X.2008

Prietenul nostru bucureștean, Gheorghe Istrate, intenționează să-și editeze cartea unui singur poem dramatic, OMUL ÎNTRERUPT, în mai multe limbi. Până în prezent, are traducerile în vreo 15 limbi, am înțeles eu, și, bineînțeles, fiind prietenul nostru, ține mult să insereze și varianta în rusă. La o adică, este gata să plătească și un anume onorariu. E drept, nu l-am întrebat cât. Astfel că, daca ție îți place textul și dorești să-l traduci, ar fi excelent! în caz că ești prea ocupată, poate îmi dai adresa unui alt coleg rus, care ar cunoaște româna, să-i propunem lui.  Pe de altă parte, nu e o graba, astfel că poate aștepta până îți faci tu timp. Ce zici?

    Cu gânduri luminoase...

Între doi mari poeți, doi mari prieteni – Dumitru Pricop (21.V.1943 – 29.VII.2007) și Gheorghe Istrate (11.V.1940 – 2.IX.2017). Cândva, la Focșani. 

*        *       *

Trup trăitor prin cuvinte
cărțile mele-s morminte
alb ridicate peste rambleu
ele sunt micul meu mausoleu


Gheorghe Istratem,4 apr.2003

CÂNDVA, CU IOANID ROMANESCU...

DIN REVISTA „SCRIPTOR”, 8/2017

1992

10-11-12.VI.Călătorie la Galați; manifestări legate de decernarea premiilor editurii „Porto-Franco” și ale societății scriitorilor „C. Negri”.  

Achiziția etică și estetică cea mai importantă: interviurile pe care le-am realizat cu sexagenarul Fănuș Neagu și cu Gheorghe Tomozei. Primul apare joia viitoare în „LA”.

Prezențe diverse, dintre care mi s-au întipărit în sentimente colegii din Focșani – Florin Muscalu (sorocean) și Traian Olteanu, vârfuitori ai „Revistei V”. Gălățenii – generoși, puși pe cheltuieli culturale serioase.

L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu.

3-4-5.X.Cu Cimpoi și Suceveanu, prezenți la Târgu Bujor, apoi la Galați la Festivalul Grigore Hagiu. Prima ediție, cea din an, a fost oarecum mai animată. Gina, sora poetului, nu a venit.  

Prezenți: F. Neagu, G. Tomozei, I. Romanescu, N. Oancea, Al. Condeescu, L. Chișu, S. Adam, iar de la Focșani – neastâmpărații poeți  ce au ținut-o într-un cântec, D. Pricop și I. Panait. Cei de pe loc: C. Vremuleț, T. Parapiru, L. Rugină, St. Vicol, H. Mazilu, I. Chiric, R. Mihăiescu… Cazați tot la „Faleza”.

Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu. S-a dovedit a fi chiar în ziua lui de naștere, când își aștepta foarte tânăra soție cu fiul Liberto (născută în zilele revoluției din decembrie 1989, plăpânda ființă se alege cu acest nume simbolic). Și ce mai e cu Liberto? La doi ani și jumătate cunoaște alfabetul, joacă șah, vorbește ceva engleză și e împătimit de claviatura pianului. Arc. Suceveanu, bine dispus, în așteptarea prânzului îl antrenează pe Liberto într-o maimuțăreală veselă: odată ce mușcă farfuria nenea, face același lucru și piciul; bate nenea cu furculița și cuțitul în masă – Liberto nu rămâne nicio iotă mai prejos, ș.a.m.d.

Un detaliu: pe fundalul discuției cu Ioanid Romanescu, banda magnetică a mai captat țipăt de pescăruși, sirene de vapoare și interminabila, animata spunere de sine a lui Fănuș Neagu, din când în când acostându-l cu vorbă piperată pe ziaristul Modorcea pentru atacurile acestuia asupra unor basarabeni: Gr. Vieru, L. Lari…

9.XI. Bacău, Premiile revistei „Ateneu”. Prezenți: Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu, Alexandru Condeescu, gazdele.  

20.XI. Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simți cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloș din Suedia și Ioanid Romanescu de la Iași. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreținut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chișinău” (Romanescu) etc.

24.XI. Am transcris/ cules de pe bandă și dialogul cu C. D. Zeletin. În genere, ultimele 4-5 zile am fost „un culegător” harnic: am mai transcris și convorbirile cu Ioanid Romanescu (prezentatată la „LA”) și Mircea Petean (i-am propus-o lui A. Burac pentru „Columna”), în total peste 50 de pagini.

26.XI.Azi, la Biblioteca Națională, manifestări dedicate Zile Unirii din 1 decembrie 1918. La invitația ambasadei României, participăm la vernisajul unei expoziții de carte, apoi la ședința cenaclului „Miorița”: Suceveanu, Vodă, Matcovschi. În sală – vreo 50 de bibliotecari.

În timpul ședinței, vin și soli de la Iași, Dan Baghiu și un coleg de-al său. Mie îmi oferă un mesaj de la Ioanid Romanescu, plus fotografia pe care acesta mi-o expediază pentru dialog.

27.XI.Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura și arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!), să-mi parvină și mie revistele cu interviul și versurile apărute! Domnii Baghiu și Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu (poeți care merită să fie cunoscuți și în dreapta Prutului), vor să discute cu matale și Arcadie. Totodată, dacă voi vreți, ajutați-i în privința hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii și asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» și «Antares» (colecția B.P.T. a Editurii «Minerva» din București).

Iubiți-vă, fraților, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puțin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulțumiri din suflet. Sănătate și cărți! Te îmbrățișez fratern, Ioanid Romanescu. Iași – 24 noiembrie ’92”.

10.XII. Telefon de la Ioanid Romanescu, inclusiv în legătură cu editura „Princeps” din Iași, unde, printre altele, îmi propune să editez o carte de versuri, el, Ioanid, fiind coordonator de colecție.

DIN JURNALUL „STUDENT PE TIMPUL RINOCERILOR”

Pluralia tantum

JURNAL ÎN MARGINILE ISTORIEI LITERARE (II)

7.X.1970

Un caz „profesional”, legat de interviul meu cu actrița Baikova de la teatrul din Krasnodar. Jumătate de zi căutai telefonul – de la hotel, de la teatru. O altă jumătate de zi – studiază-i fizionomia din pliantele teatrale, în care pozele o înfățișează în diverse roluri. Alte griji și emoții de intervievator neofit, pentru ca, până la urmă, ajungând la teatru, să întreb de cineva: „Fiți amabilă, n-o cunoașteți cumva pe Raisa Ivanovna Baikova?” „Sunt chiar eu. Însă acesta nu e un detaliu pentru presă”, îmi spuse acea „cineva”. E primul interviu din „cariera” mea. (De câteva luni, studentul ce mai sunt a fost angajat pe o jumătate de salariu la „Tinerimea Moldovei”.)

În jurnalul său intim, tânărul Tolstoi își schița sumedenii de proiecte. Nemodest vorbind, sunt și eu... Lev-Leu-Leo. Argument, nu-i așa? Și, dacă și acest jurnal îmi este intim, de ce n-aș face proiecții ironice în amestec cu speranța și încrederea în propriile-mi forțe? Am aproape 22 de ani și trebuie să scriu atâtea cărți! Trebuie să le scriu, în caz contrar, revenirea mea, peste ani, la rândurile de pe această pagină, nu-mi va trezi decât dispreț față de propria-mi persoană.

O teamă de reproșuri care ar putea să-mi rănească amorul propriu? Încercarea de a-mi transpune sentimentele, de cât sunt eu în stare. Elucidarea lor rămâne totuși, culmea enigmei.

29.X.1970

O zi parșivă. Senzație de murdar. La sala de lectură (B-ca „Krup”.), în timp ce ieșisem la o pauză de țigară, cineva mi-a furat de pe masă un volum de Pasternak. Va trebui să plătesc de cinci ori prețul nominal. Asta-i regula...

Apoi cenaclul literar la „Tinerimea Moldovei”. Un imbecil, tatăl prostiei, porno-idiotul de Es.! Cel mai trândav tip, arogant de bani mărunți, cârpa US. Să-și permită să vorbească astfel despre Universitate, despre studenți și studenție? Din câte se știe, dânsul n-a dus la bun sfârșit vreun fel sau altul de studii, ca să nu vorbim de cele universitare. Cretin pretențios, minte prostituată. E în stare să spună orice îi vine la gură. Sumarul său vocabular pângărit. Dar cine ne poate asigura că, și pe viitor, nu vom întâlni asemenea caricaturi animate și animalice? Știu și eu, știu și alții: ne așteaptă și alte piedici.

În replica dată lui Gh. Chira am fost cam repezit. E bun și el... N-au intervenit nici Cimpoi, nici Saka. Cine-i știe... Însă nu sunt eu chiar atât de timid, ca să închin steagul. (O rimă ieftină: „Spiritul răzbunător/ Caută loc pentru izvor”.) Un tip dezmățat pornit contra unui tânăr este un criminal.

Toți cei mari te consolează. Mă simt și eu „vizat” de spusele lui Tolstoi (în noiembrie 1870, câte Strahov): „Mă aflu într-o chinuitoare stare de incertitudine (…) și de neîncredere față de mine însumi, și cu toate astea sunt prins de o îndârjită muncă interioară”. Dar trebuie să ajung să pot spune: „M-am străduit să mă perfecționez ca spirit – am învățat de toate, ce am putut și spre ce m-a împins viața; m-am străduit să-mi fortific voința, să-mi impun reguli, pe care să le urmez”.

30.X.1970

Eveniment: o scrisoare din Franța. De la o familie cu care am îndrăznit să fac, foarte întâmplător, cunoștință. Pur și simplu, ieșeam din Casa Presei și, la intrare, văzui trei persoane care discutau ceva în franceză. Eu, pe nepregătite, mă cer în vorbă... Doamna și domnul veniseră în ospeție la fratele ei, locuitor al Chișinăului. Iată ce-mi scrie doamna Tyrislou: „Cher Monsieur, nous vous remercions pour les photos que vous avez fait parvenir. C'est pour nous un agréable souvenir de Kichinev.

L'interet que vous portez a notre langue fait bien plaisir et nous vous souhaitons beaucoup de succes dans vos enterprises futures”. Și, dat fiind faptul că doamna, ovreică de origine, însă născută cetățeancă română, a plecat când a fost să plece spre Franța, încheie în română: „Vă trimit prin poștă două cărți de Diderot care eu cred că vă vor interesa.

Avec notre meilleur souvenir...”

Citind despre volumele lui Diderot, am început să am emoții deosebite. Oare vor trece frontiera? Cum aș mai vrea s-o treacă! Aș fi fericit sau, cum ar fi zis Camus, „persoana mi s-ar acorda cu existența pe care o duc”. Firește, ar fi o fericire de moment.

Pare-se, le voi trimite o nouă scrisoare, rugându-i să-mi recomande vreo cunoștință cu care aș putea întreține corespondență. Diferența de vârstă ca imposibilitate a întemeierii unei prietenii de lungă durată?

Cu soții Tyrislou din Franța (1970)

1.XI.1970

Aceste însemnări ar fi fost cazul să le fac acum două zile.

Ziua Poeziei. Caricatură. Deja au început să se teamă chiar și de Aleea Clasicilor. Autograful pentru Zi. Cafeneaua „Știuletele de aur”, împreuna cu Gh. Mazilu. Ne-am întâlnit cu Simion Ghimpu.

Fac un curs de ars poetica intens, după Pasternak, Apollinaire, Mieželaitis.

Am scris foarte puțin din câte ar fi trebuit.

3.XI.1970

Nu-mi prea pot ordona gândurile. Texte dezlânate. Nu le am la inimă. Păcat. Unele sunt  duse  până spre final, însă finalul se lasă așteptat. Înainte, o porneam  „il sccopio” (exploziv).

Vorba Iui Călinescu: „Jurnalul intim nu se scrie niciodată pentru o singură persoană”. (Cu alter ego, nu se fac două?)

A FOST DEZVELIT MONUMENTUL CELEBRULUI REGIZOR DE FILM

Andrei Tarkovskiy, cunoscut în special pentru filmele „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Călăuza” și „Sacrificiul”, ar fi împlinit 85 de ani. S-a stins în 1986, în Franța.
Azi, în orașul rus Suzdal, a fost dezvelit monumentul celebrului regizor.

Placă memorială în Florența

OPORTUNISMUL OCCIDENTULUI ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ

Anni

OCCIDENTUL ȘI LIMBA... MOLDOVENEASCĂ. DRAMATIC, DESPRE UN ONORARIU PENTRU TRADUCERE

Din Jurnal

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Lutherane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.

Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe facebook.

Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...

Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.

Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...

Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le ...

Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba "moldovenească" nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe facebook...

Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin sa-si plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului Lu. V. de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele a făcut-o pre Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:

„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam "perlele" de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.

Eu: „Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul "material" pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...”

Lorei: „Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parca o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit "să îți aducă aminte de mine", îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce a, dori ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...”

Eu: „Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment excelent, foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...”

DESPRE MONUMENTELE LUI BRÂNCUȘI - ALTFEL

 Pe 2 aprilie 2008, primeam de la un prieten din Ploiești un mesaj (readresat) despre o altfel de citire a unor monumente ale lui Constantin Brâncuși. Îmi amintește despre asta filele de jurnal, pe care le voi reproduce mai jos. Acum doi ani, când vizitam și eu Târgul Jiu, nu-mi reveniseră în memorie lucrurile de care e vorba aici. Astăzi, unesc textul din 2008 cu imaginile din 2015, cu gândul că pentru cineva dintre vizitatorii acestui blog îi vor fi interesante. 

"Despre Brâncuși. Fascinant..!!! ... am aflat de la un doctor de aici, care acum este mort (a murit in 1999) și care a locuit lângă Tg. Jiu. Părinții săi au fost directori la școlile din Tg Jiu: cea de băieți si cea de fete. Tatăl sau, Matei Stoicoiu, a cumpărat o casa chiar în Tg. Jiu ca să fie aproape de școala. Într-o vara, când se plimba prin parcul de la Tg. Jiu l-a întâlnit pe Brâncuși. Ei se cunoșteau, caci fuseseră colegi în clasele primare. L-a întrebat de ce a venit, iar el a spus că a venit ca să cerceteze locul în parc, unde să amplaseze niște monumente, care au fost comandate în memoria eroilor din primul război mondial. Apoi Matei i-a spus că o sa-i facă cunoștință cu fiul său, doctorul de care v-am spus, Traian Stoicoiu.
Astfel că atunci când Traian l-a cunoscut pe Brâncuși, a rămas impresionat. Traian era supărat când îmi povestea că comuniștii au schimbat adevăratele nume ale operelor lui Brâncuși și anume:
            – Nu se chema "Coloana infinitului", ci "Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii noștri. Pe de alta parte, dacă numărați modulele din care este alcătuită coloana, veți obține un număr care reprezintă anul când a fost primul război mondial și se termină cu o jumătate din modul, adică reprezintă jumătatea anului respectiv.

– Al doilea monument, așa cum l-a conceput Brâncuși, este o masă înconjurată de 12 scaune. Deci nu "Masa tăcerii", ci "Masa apostolilor neamului", iar in mijloc s-ar afla Iisus Christos.

– Al treilea monument, arată ca o poarta, dar nici pe departe nu este poartă. Deci, nu se numește "Poarta sărutului", caci nu are legătură cu memoria eroilor, ci monumentul "Întregirii neamului", deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniți sus cu o grindă. Sărutul mai înseamnă și unitate. Deci acestea reprezintă 8 regiuni care trebuiau sa se alipească patriei mame, România. Trebuie sa știe lumea ca Brâncuși a fost un sculptor simbolist. Comuniștilor nu le-au plăcut numele date de Brâncuși, operelor lui. De atunci a rămas așa, iar romanii parca sunt drogați, nu vor să schimbe nimic. Doctorul înainte de a muri, mi-a spus să transmit în țară aceste lucruri pe care el le știa perfect. Cu stima, Liviu Popp”.

ÎN „REVISTA LITERARĂ”, NR.6 A.C., AM INAUGURAT O NOUĂ RUBRICĂ. Poate interesează pe cineva...

12.XII.1969

 

Ieri, la Cenaclul literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!

– analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul poetic.

– cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu, în următoarea strofă:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

 

29.XII.1969

 

Unele idei de la cenaclul literar al Universității:

– critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și reformează valoric (M.I. Ciub.);

– unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;

– și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.

 

3.IV.1970

 

Am selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea despre poezia lui P. Boțu.

Unii dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”. Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte, ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi, însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui – una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce cam plângăreață:  „Pe cuvântul meu de onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)

 

Ghinion: am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”), dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?) mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret de…  snobuleț).

 

4.IV.1970

 

L. mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun reviriment, vreo ieșire din inerție.

Seara, am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt studenți de la litere. Mai foarte rar.

 

12.IV.1970

 

Citesc Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor), Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii diplomat și în poezie).

„Din voievozii țarinilor dace,

Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,

De-s împărat din viță de plebeu –

E vinovat un demon care tace.

 

Un fluier alb și o legendă dacă”.

 

14.IV.1970

 

În sala de festivități a facultății,  întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă (născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia, Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu: „Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”