luni, 9 februarie 2009

Chestionar Kafka





Leo BUTNARU

KAFKA SAPIENS

1.Ce este Kafka pentru dvs.? Este el pentru dvs. o prezenţă interioară, un partener de dialog, o referinţă pur livrescă, poate un frate (chiar un geamăn)? Despre ce vă vorbeşte Kafka în prozele sale?

– În retro(per)spectiva tinereţii mele, Franz Kafka se (mai) asociază cu impulsul şi efortul conştientizat(e) de a mă distanţa cât mai repede de textele şi, mai ales, „exemplele” din becisnicele manuale şi crestomaţii pe care le-am utilizat în sistemul de învăţământ sovietic şi de a cuteza să înţeleg şi ALTCEVA; chiar CU TOTUL ALTCEVA, uneori. La un moment dat (ce ţinu cât o perioadă, momentul), Kafka fusese profesorul, îndrumătorul meu în studiul autodidact al unei altfel de literaturi, precum cea inserată, în bună parte, în selecta, celebra revistă „Secolul 20”, pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem student la Chişinău şi o citeam, asiduu, la Biblioteca Naţională (...,,N. Krupskaia”...). Nu ştiu dacă îmi poate fi un frate; un confrate – da, dacă nu iese că sunt oarecum lipsit de modestie (vorba aia: a se trage de brăcinar cu... – întru mare familiaritate).
Iar celelalte elemente din iterogaţia „Apostrofului” – şi prezenţă interioară, şi partener de dialog, şi referinţă livrescă – sunt fireşti pentru unul care simte necesitatea de a reciti şi... reînţelege Kafka.

2.Pentru dvs., „kafkian” se referă la oameni sau la instituţii, la realităţi sau la proiecţii? Cît de des folosiţi acest epitet şi pentru ce fel de situaţii?

– Din nedorinţa de a participa la tot mai grava banalizare a respectivului epitet, nu mai încerc şi eu să fiu... original, invocându-l. Epitetul nu atât se referă, cât ar fi chiar el însuşi – o stare de referinţă existenţial-generalizată, încât, dacă vrei, poţi spune: Kafka sapiens sau Homo kafkiens. Este bun la toate tristeţile, prezenţele şi absenţele unei vieţi de om, ca realitate şi proiecţii în irealitate, suprarealitate şi chiar – suprairealitate.

3. Este Kafka un înalt funcţionar nevrotic din domeniul finanţelor care încearcă să evadeze din lumea birocraţilor prin scris sau un scriitor perfecţionist pînă la mânie care încearcă să se ascundă îndărătul unei poziţii funcţionăreşti acceptabile în ochii establishmentului, sperînd că astfel îşi va păstra neatins spaţiul de libertate intimă şi onirică?

– De ce nu am putea spune că Franz Kafka este cel care a anticipat perfect imeprfecţiunea ce înseamnă anume nevrotismul timpurilor noastre, până în pânza albă a zilei de azi şi, posibil, pânza neagră a zilei de mâine? Ştiind că, din păcate, nicidecum nu îşi va putea păstra „imaculată” libertatea intimă şi onirică. Agresiunile mutuale oameni–om, om–oameni (societate) sunt de neevitat în această lume care se pretează atât de lesne la absurdizare (ca percepţie şi... decepţie).

4. În ce dimensiune a operei sale este Kafka cel mai apropiat de dvs.?

– Uneori, în umbroasa ei poetică. În acel sfumato amar, trist până la tragic. Iar în proza pe care o scriu, în cutezanţa de a filia subiectele în – şi din vastele planuri ale propriei mele experienţe existenţiale: în câteva pagini de text, întâmplările, acţiunea pot avea loc în arii fabuloase: Chişinău, Moscova, vama Ungheni, Bucureşti, via Iaşi, Könegsberg (atăzi – Kaliningrad), Ermitj, un tramvai din Petersburg sau „Săgeata albastră” românească, munţii Bucegi... Sunt spaţiile pe care le cunosc, cât de cât, în unele din care am vieţuit sau vieţuiesc şi pe care le pot duce în ireal, spre a le coborî în absurd, ca prezenţă umană in actus, ca ideaţie ce nu recunoaşte constrângerile unei înţelegeri de ţafandache sau mic-burghez băţos. Aici, deopotrivă cu Kafka, mă ajută şi principiile din manifestul avangardiştilor ruşi „O palmă dată gustului public” (1913) – foarte actuale şi astăzi.

5. Dacă v-aţi hotărî să pătrundeţi în „Castelul” lui Kafka, cum aţi proceda, ce cale de acces aţi alege? Credeţi că aţi reuşi să forţaţi accesul?

– În genere, accesul spre Kafka (virgulă) ca operă şi spre operă ca (bis-virgulă) Kafka trebuie mereu forţat, pentru a înţelege şi altceva din câte s-a înţeles, în mare parte – la nivel (sau: subnivel) de presupunere, ce poate fi numită şi subiectivism inerent fiecărui om-cititor luat în parte. Totdeauna, subiectivismul, în diferenţe de nuanţe sau chiar şi vectorii săi de bază.
În această situaţie, cititorul, interpretul, exegetul trebuie să fie foarte inventiv, iar cine este în stare – şi co-creativ. Kafka-operă, opera-Kafka sunt din aceeaşi „plămadă” superfluă ca şi răspunsul Sfinxului, ca şi mesajul Pytiei, pe care cei mai mulţi sau nu-l aud, sau, de-l aud, nu-l înţeleg. De aia şi este necesar de forţat accesul, dar – apoi – şi retragerea din „Castel” trebuind forţată. Pentru a nu uita că astea ar fi relaţiile cu un întemeietor al absurdului în literatură.

6. Ce-aţi scrie dacă cineva v-ar închide pentru o noapte în căsuţa albastră de pe Uliţa Aurarilor, zisă şi „Uliţa Alchimiştilor”, în care Kafka obişnuia la un moment dat să se refugieze nopţile ca să scrie?

– Aş fi răspuns, în scris, fireşte, la acest chestionar al „Apostrofului” sau aş fi inventat, la rându-mi, un chestionar-Kafka (vezi răspunsul 8). Ambele îndeletniciri mi s-ar fi părut captivante, ca acea plăcută zăbavă, de care vorbea încă bătrânul cronicar.

7. A făcut oare bine Max Brod că nu i-a ars manuscrisele? A fost acesta un legatar testamentar şi un prieten moral, nepunîndu-i lui Kafka manuscrisele pe foc, sau a fost un prieten şi moral, şi clarvăzător? Oare despre ce vorbesc ei, Kafka şi Max Brod, acum, Acolo?

– Sigur că Max Brod ar merita Premiul Nobel pentru ne-distrugere de manuscrise, în pofida dispoziţiei auctoriale. Pe ambele extreme decizionale, el avu în faţă şi în spate câte un ilustru exemplu: legatarii testamentari ai lui Vergilius – Varius şi Tucca –, la ordinul special al lui Augustus, nu au pus pe foc manuscrisul „Eneidei”, pe care Vergilius îl considera nedesăvârşit şi ceruse să fie nimicit. Şi e bine că Brod nu luă exemplu de la Nikolai Vasilievici Gogol care, precum spune google, şi-a ars partea a doua a „Sufletelor moarte”, după care, dacă autorul rămânea, totuşi, în viaţă, ar fi putut urma şi partea a 3-a a captivantei naraţiuni. (Eu, răspunzându-vă de la Chişinău, vreau să vă amintesc că „Sufletele moarte” au fost ticluite după o temă aflată pe undeva prin Tighina, prin Basarabia colonzată de ţarism.)
Şi tot în acest context mă gândesc că, dacă Max Brod respecta doleanţa pre-letală a autorului, – cum ar fi arătat literatura lumii fără opera lui Kafka? (Aceasta fiind şi una din întrebările chestionaruli de care vorbeam în răspunsul 6.)

8. V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi în pielea lui Kafka?

– Când poetul scrisese: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”, am îndrăznit să merg şi mai îndărăt, îndărătnicul de mine, – scriind: „Când eram mai copil şi la suflet curat”. Astfel că, şi în acest caz, aş fi dorit să fiu mai mult în sufletul, decât în pielea lui Kafka. Pentru că, din câte pricep eu, Kafka nu excludea ludicul; nu l-ar fi obstrucţionat.


"Apostrof", nr. 12, 2008

sâmbătă, 7 februarie 2009

Un coleg despre alt coleg

Dumitru Augustin DOMAN
Un om luminos din Negureni

Cred că starea de fericire este una de calm şi seninătate firească, de meditaţie şi reverie. Această revelaţie am avut-o stând câteva ore cu Leo Butnaru în grădina Corso de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, traversând de sub copertină mai multe reprize de ploaie şi soare. Leo Butnaru îmi pare un om fericit... A trăi, a citi, a scrie – sunt totuna pentru el. Le face firesc, fără fasoane de mare intelectual, deşi e unul rafinat, fără snobism, fără înfumurare, ci normal, cum albina face miere.
Născut în Basarabia, la Negureni, omul e un luminos. Stând cu el la o tacla câteva ore, pleci cu bateriile încărcate; îţi dă energie pozitivă pentru multă vreme.

„Lumea e atât de veche, încât
Dumnezeu ar putea începe
Să-şi scrie memoriile”.

Aşa sună un poem de Butnaru. Luându-l în răspăr, am puntea spune că Leo e atât de tânăr, că ar trebui să mai amâne scrierea memoriilor.

„Argeş”, 2009, Nr. 1, pag 1.

marți, 3 februarie 2009

Interviu din "Sud-Est", 2008, Nr. 4




Leo BUTNARU

LIBERTATEA SCRISULUI O TRĂIESC CA PE O REVANŞĂ

Dragă Leo Butnaru, de mai mulţi ani nu ai altă îndeletnicire decât scrisul. În timpuri în care literatura este poate cea mai nesigură sursă de existenţă, obstinaţia ta de a rămâne un liber profesionist şi de a scoate cel puţin câte o carte pe an este, în condiţiile noastre, vizibil ieşită din comun. Cum reuşeşti această performanţă?

– Am renunţat, la timp, probabil, să cred, precum o fac unii „colegi”, că aş putea… guverna lumea, sau doar societatea basarabeană, sau doar(-bis) literatura, cultura acesteia, încercând, pur şi simplu, să mă... autoguvernez, în libertate, cât mai eficient, în măsura în care sunt în stare. Scriitorul din mine – în posibila dedublare a fiinţei – se pomeni asistat, ajutat de un suportabil... scriptolog cu ceva calităţi... autoadministrative: mă cârmuiesc, să zic, încercând să rămân cât mai mult – timp şi saţiu – în sferele în care îmi place să mă aflu, într-o perioadă deja destul de vastă – de la călimară, via pix, spre... maşina de scris şi, iată, astăzi, magnificul computer; să rămân în sfera scrisului beletristic, eseistic, publicistic; în literatură... Numai astfel îmi pot obţine şi apăra libertatea, fără de care un scriitor nu se poate împlini. Apoi, se ştie, ceea ce numeşti, dragă Valentina Tăzlăuanu, performanţă nu se poate atinge fără conştiinţa de sine că eşti menit anume unui atare canon şi ar fi păcat să nu munceşti pentru onorarea lui şi a libertăţii tale de om angajat benevol în salinele – uneori, seninele! – scrisului. Plus solicitudinea unor edituri, care te observă, te acceptă, te solicită în libera izvodire şi mişcare a cărţii în cultura, în istoria prezentă general-românească. Dar aceasta ar fi deja o altă pistă a răspunsului... ... Numai în libertate artistul poate încerca să-şi dea adevărata măsură de care este în stare.

În ce măsură te identifici cu literatura care se face astăzi la Chişinău, având în vedere că o mare parte a cărţilor tale au apărut la edituri din România?

– Păi, „dincolo”, la edituri prestigioase, au publicat cărţi şi alţi colegi de-ai noştri, la care ţin cu adevărat şi pe care îi văd numai şi numai în contextul literaturii române, printre ei – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Ion Hadârcă, Irina Nechit... Iar dacă s-ar fi întâmplat ca, deocamdată, să nu fi apărut la edituri serioase de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj alţi colegi de-ai noştri, precum ar fi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Nicolae Esinencu, Vasile Romanciuc, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Ghenadie Nicu, ei nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români autentici, ceea ce e de remarcat în mai multe studii critice, apărute în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Evident, unele nume mi-au scăpat, dar mai sunt, mai sunt câteva demne de atenţie transbasarabeană...Sigur că am trăit şi trăiesc anumite sentimente mai speciale, când un volum sau altul mi-au apărut sau îmi apar la edituri precum „Cartea Românească”, „Eminescu”, „Dacia”, „Junimea”, „Anthropos”, Fundaţia Culturală „Poezia”, Editura Muzeului Literaturii Române sau cea a Institutului Cultural Român, „Vinea”... Nu pot să nu mă bucur, când traducerile mele sunt solicitate la „Humanitas”, spre exemplu, „Ideea Europeană”, „I. Krasko”, chiar şi la Madrid, unde Editura „Hebreo erante” mi-a publicat o selecţie din poezia unuia din ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev...Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „literatura care se face la Chişinău”. Literatura e una, română, în caz contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromânească, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obişnuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...De altfel, atitudinea mea e uşor polemică nu numai într-un caz, ci şi în celălalt, ceea ce se înţelege, sper, şi din următorul poem: „Maică Literatură Română / iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de-a se fi născut în Basarabia / şi nu la Bucureşti…” Însă într-un alt text, de acum vreo cincisprezece ani, eram (am şi rămas) în aceeaşi ideaţie oarecum paradoxală, specifică situaţiei noastre, însă ceva mai dramatică, dar, de asemenea, neeludând subtextul de bonomie ironică şi autoironică – ce ne caracterizează, nu, ca popor? În „Poemul de identificare a propriului protrector” îl declaram pe Sfântul Terapont „ocrotitor al / poeziei terra-pontico-euxine a poeţilor români”, pe care, concomitent, îl imploram să nu o facă de oaie, „precum Sfântul Ermolaie / care a uitat că i s-a dat în cerească grijă / politica aceasta carpatină ce miroase a / laptele caprelor din Bucegi după care / căprarul aleargă forfotind de înjurături...”Prin urmare, raportul, raporturile de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi stimulative pentru crearea literaturii. Române, fireşte.

– Care este din punctul tău de vedere cea mai sensibilă problemă a literaturii basarabene de azi?

– Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma de „literatură basarabeană”... Iar problema sensibilă ţine de... inerţie: mai mulţi reprezentanţi ai acesteia, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, totuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti sau mai ştiu eu ce, – ele, modificările, se întâmplă mereu în societate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate. Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, imperios, altfel de accente, de dislocări semantico-receptive. Asta e, precum spunea şi Andrei Codrescu într-un dialog cu Vitalie Ciobanu: s-a încheiat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Oricum, chiar şi la noi, cei care suntem ceva mai indolenţi, e pe cale a se întâmpla acelaşi fenomen, ca parte componentă a procesului de modificare a conştiinţei în plan universal. De nu eşti în stare să faci faţă unor atare imperative, te arunci în capul altora, blamezi, fără a-ţi da seama că eşti un blazat. Ca să nu mai reluăm dezbaterile (şi bătăile de cap...) despre ceea ce Eugen Lungu numea lumi paralele (în strâmtişoara lumişoară/ lumiţă prutonistreană... ).Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a înţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite fundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţimea ce reacţionează mai curând instinctual, şi nicidecum exegetic, valorizant. Dacă pricepem, cum s-ar spune, să nu-l amestecăm pe Beethoven cu „amore, amore” din cântecelele – multe, deja, chiar dacă suntem în secolul XXI, – atât de gustate de textieri, compozitori şi interpreţi de estradă „moldovenească”. Acest „amore” poluant, ce ajunge deja ca şi un barbarism sadea (şi... sadic!), confirmă că unii de pe aici au rămas încă în final de secol XIX şi prima jumătate a secolului următor, dominate de suspinele înfocate, gen Conachi: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”. Dar, revin şi zic: să nu-l amestecăm pe Enescu cu – pardon! – hip-hop-ul. Da, este valabilă comparaţia, deoarece conţine şi... hopul... atât de frecvent în cultura şi literatura provincială, localistă...

Cum pot influenţa cărţile viaţa oamenilor? Sau, ca să reformulez: în ce măsură contează în general produsul scriitoricesc într-o societate ca a noastră?

– Într-o cvasisocietate ca a noastră, est-transpruteană, foarte pestriţă şi dezbinată – de asta o şi numesc cvasisocietate, – cartea contează puţin, foarte puţin, iar pe alocuri – deloc... Pe când într-o societate avansată, deplină, să zicem, cartea e printre elementele primordiale care stau la fundaţia respectivei societăţi.La noi, însă, cartea nu că e doar ignorată, ci, nu o dată, şi... fentată, obstrucţionată, dacă ne gândim că şi constituţia e tot carte... Pentru că se ştie, se vede ce expresie aculturală cam generală au cei care umblă la constituţie – parlamentarii, politicienii de orice rang...Asta e: scriitorul român de valoare din Basarabia, editurile importante din Interriverania se gândesc, în mare, la impactul pe care îl pot avea în societatea românească din dreapta Prutului.Iar aici, „la noi”, nu are rost să investeşti masiv în optimism, sau chiar să contezi pe minuni. Pentru că aici încă mulţi ani înainte 99 la sută din populaţie nu va trece niciodată pragul librăriei, în vecii vecilor nu va procura vreo carte. Iar tristeţea creşte şi mai mult, când te gândeşti că mai nimeni dintre profesorii de limba şi literatura română nu ştiu a valoriza critic vreo carte oarecare. Ei merg pe scheme, clişee, banalităţi. Limbajul conceptualizat pentru ei este ca o limbă moartă.Iar cărţile – cum pot acţiona, ce te pot învăţa ele, aici?... – Cum să ajungi şi să te menţii inspirat-lucid, şi să acţionezi în consecinţă...

Se pare că Dan C. Mihăilescu scria într-un eseu despre o „asumare a halucinaţiei culturale” de care nu sânt capabili foarte mulţi. Pentru basarabeni această halucinaţie culturală ar trebui, la modul teoretic, să aibă o motivaţie şi mai clară, deşi, în aceşti ani ce au urmat schimbării de după nouăzeci, am văzut-o degradând adesea în retorică pură. Ce-ţi spun azi fraze precum „a-ţi asuma destinul comunităţii căreia îi aparţii”?

– Greu de spus, când mass-media proclamă fel de fel de figurine bicisnice la spirit drept (strâmb!) VIP-uri. Chiar ăştia, astea sa fie „Very Important Person”?! – figuri puţin spus hazlii, involuate, de-a dreptul blazate, fie că au 30 sau 60 de ani... Incultura le îmbătrâneşte prematur. Însă gloata se mulţumeşte „cu puţinul” şi imediat accesibilul. Pe aici nu e în vogă efortul întru a pricepe adevărata cultură, literatură, muzică, pictură... Pretutindeni, se împeliţează scene pentru cântăreţi de două parale, daţi drept „staruri”... Am fost şi, cu atare apetit pentru fleacuri şi inconsistent, mai avem încă a fi, pur şi simplu, păguboşi. Neluaţi în seamă. De unde mă întorc şi zic: salvarea, şansa de afirmare a adevăratului scriitor român din Interriverania e doar în contextul panromânesc. „Numai aici”, între Nistru şi Prut, nu-i poate fi dat decât un destin derutat, de cvasiratat; un destin chircit, de mic monstru al imposibilităţii de a evolua...Astfel că, după părerea mea, destinul acestei comunităţi nu trebuie asumat, ci – subminat, demolat, – reformulat, reorientat, întru a-l obişnui cu libertatea, munca şi valoarea. Cu toate că şi acest mod de a înţelege şi acţiona înseamnă de asemenea „a-ţi asuma destinul comunităţii”. Numai că o altfel de asumare. Mult mai onestă, mai temerară, mai eficientă.

Crezi că modul în care intelectualii noştri au gestionat situaţia culturală în care s-au pomenit a fost unul adecvat?
– Sunt tentat să iau răspunsul de mai departe, de la o experienţă a noastră, istorică şi culturală... Să iau, adică, răspunsul de la nişte... întrebări.Şi noi suntem dintre cei care ştiu prea bine că, vieţuind, trăind, istorisind (de la a trăi în istorie, nu – a istorisi, ca literatură) împreună cu inteleghenţia rusă, fireşte că am preluat şi obsedantele şi nicicând rezolvatele, prin răspunsuri adecvate, întrebări ale ei: cine e vinovatul? şi – ce-i de făcut? Dar, de regulă, a doua interogaţie, totdeauna iese în faţă, împingând-o pe prima pe planul doi. Astfel că, încercând zadarnic a da un răspuns la prima – etern de negăsit acest, acel răspuns, – nu mai ajungem să încercăm să răspundem şi la cea dintâi, devenită, între timp şi istorie, cea de-a doua, adică – secunda, ca şi cum neimportantă, deja. Este blestemul de-a pune necurmat întrebări şi, mereu... sugrumător, cu nodul în gât, de a nu găsi răspunsuri la ele. De ce? – s-ar cere o a treia întrebare, drept consecinţă dureroasă a primelor două (iată, deja nu mai e prima şi a doua, ci – primele două, la fel de importante! – cine e vinovatul? ce-i de făcut?). De ce nu găsim nici vinovatul şi nici cauza stării de fapt, deplorabile, fireşte? Acesta ar fi, prin contaminare, perpetuumul mobile al nerezolvatelor probleme ale intelectualităţii basarabene. Iar dacă avem ceva curaj şi suntem în stare a mai surdiniza din prejudecăţi, putem recunoaşte că problemele au un caracter transnaţional, fiind şi panromâneşti, în general, cum sunt ruseşti, în particular.Apoi, se creează impresia că, în Moldova Estică, se simte încă în largul său demonul inacţiunii, cum i-ar fi spus Noica. A ideii ca acţiune, ar mai trebui, probabil, precizat. Acţiunii întru bine social şi creaţie ca emanaţie a spiritului în esenţa şi nobleţea sa sui generis.Iată de ce concluzia ar fi, implicit, una deloc măgulitoare: nu, intelectualii nu au gestionat, adecvat şi eficient, situaţia culturală în care s-au pomenit.

Dincolo de prejudecăţile din interiorul breslei sau de atitudinile maniheiste care tulbură viaţa noastră literară şi extraliterară, crezi că în ultimii 20 de ani de libertate de creaţie literatura de la noi a reuşit să facă faţă aşteptărilor optimiste de la începutul acestui interval sau e un termen prea scurt pentru a putea vorbi despre nişte realizări consistente?

– Ca să răspund, iată, vine gândul – şi se sparie gândul... Pentru că aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Drept (strâmb!) rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi basarabeni, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.Sau, poate, cei mai mulţi sunt doar (încă) derutaţi... Însă durează prea de tot această dezorientare...Apoi, libertatea şi economia de piaţă şi în editarea de carte, fireşte, au dovedit că nu chiar toate sutele de persoane cu carnete de scriitor, care la noi, în Basarabia, se obţin ridicol de uşor, – nici pe departe toate aceste persoane ar fi „confiscate” de pasiunea fundamentală şi irevocabilă a scrisului. Prin aranjamente şi orgoliu, poate că doar din simplu moft garnisit cu câteva damigene, unii ajung în Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, astăzi tot mai „diluată” de vărsarea în ea a neaveniţilor. Aceştia sunt nişte diletanţi doar... votanţi, odată la patru ani. Doar atâta li-i dat lor „de scriitor” – votul întru perpetuarea blazării... Astfel că uniunea („scriitorilor”) cade, cu siguranţă, sub „incidenţa” vitriolului lui Petru Poantă: o comunitate care îşi exhibă „graţioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”, satisfăcându-şi iluzia unui oarecare nonconformism cu care speră să-şi acopere anume lipsa de calităţi de – cu adevărat – buni scriitori şi intelectuali virtuoşi. Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare, a 10-15-20 individualităţi, scriitori adevăraţi; excepţii ce sunt, totuşi, cu mult mai puţine, decât ar retro-îndreptăţi acele „aşteptări optimiste”... Însă aici trebuie să menţionez că problema unde se încadrează, cât contează, sub aspect axiologic, un scriitor sau altul (cu sau fără ghilimele), este chiar problema personală a fiecăruia şi nicidecum o cotaţie colectivă, la hurtă. Cine ar avea dreptul să-l „admonesteze” pe X că, vezi, amigo, nu te încadrezi în literatura română, ci rămâi doar?... ( Unde?...)Însă pretenţii faţă de deplorabila prestaţie a Uniunii Scriitorilor trebuie să avem fie şi din motivul că ea nu este ce ar trebui să fie, azi: un sindicat al breslei, nu al găştii...

Dacă, în ceea ce te priveşte, nu este şi o atitudine indusă de critică, am observat că, dintr-un motiv sau altul, ai tendinţa de a te poziţiona oarecum între generaţiile literare. Deşi, strict vorbind, faci parte din contingentul şaptezecist, care are totuşi un profil al său, un tip de formaţie culturală, nişte similarităţi de educaţie, purtând amprenta unui timp specific. Cum ai caracteriza acest profil?

– Uneori îmi zic, – dar – convingător – doar pentru o vreme, că a încerca să mă dumeresc-„beton” din ce generaţie fac parte şi dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima, deoarece – deloc nu e. Însă, vede-se, la noi nu se poate aşa ceva. Pentru că, să zicem, e curios cum te poziţionează sau te repoziţionează cineva dintre colegi, cineva dintre exegeţi. Ultima întâmplare de acest fel a cauzat-o criticul literar Mihai Cimpoi care nu mă mai vede în generaţia „ochiului al treilea”, ci, zice-scrie, că sunt, de fapt, un – integeneraţionist. Ca şi Arcadie Suceveanu. Şi înclin să-i dau dreptate, deoarece, sub aspect estetic, canonic, programatic (exceptându-l, fireşte, pe cel... inevitabil, – biologic), încă de la debutul nostru „comun”, cred că am propus ceva care mă caracterizează doar pe mine, ce îmi trasa ca şi cum altfel de vectorialităţi, decât mi le-ar fi impus starea de fapt, mai bine zis – starea de societate cu căluşul în creier, cu drasticul său sistem de interdicţii. Şi la acest capitol, al diferenţei, m-a prins cel mai adecvat, încă pe atunci, la debut, un alt coleg de generaţie, însă care nu locuia şi scria la Chişinău, ci la Cernăuţi – unde se citea mai mult, se ştia mai multă literatură română şi universală. Este vorba de Ştefan Hostiuc, actualmente – bucureştean care, în revista „Nistru”, la început de 1977, scria despre cartea mea de debut, apărută în anul precedent, că autorul ei – îmi permit să citez: „este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”. Prin urmare, Ştefan Hostiuc opera, încă acum treizeci de ani, cu unele noţiuni atât de familiare, astăzi, criticii postmodernismului... Iar ca acoladă de etapă, să zic, Cernăuţiul, ca... exeget al scrisului meu, „mă urmăreşte” benefic şi astăzi, făcându-se că unul din cele mai sagace eseuri de studiu despre poezia mea l-a scris Arcadie Suceveanu. Se intitulează „L. B. poet al „texistenţei” şi l-am pus drept postfaţă la recenta mea carte de poeme „Din sens opus”... De altfel, articolul a fost publicat mai întâi în revista „Sud-Est”, apoi – preluat, în două numere, de revista bucureşteană „Luceafărul”.

Oricât de mult s-ar miza pe sinceritatea discursului, ar trebui, din punctul tău de vedere, să existe limite pentru spunerea-de-sine a unui autor?

– Propun să restrângem foarte cuprinzătoarea, la modul general, noţiune de discurs, în caz contrar am risca să ajungem la un amplu tratat, cu capitole, subcapitole, note bibliografice şi celelalte. Aşadar, să ne limităm doar la câteva aspecte ale sale, la un gen sau două din câte presupune el.Astfel, pentru mine, această temă – cum e: delicată, spinoasă? – deveni... obiect de interes, să zic, – pentru că nu era, la acea etapă, şi unul de „cercetare”, – încă din adânca-mi tinereţe (dacă perioada „clasică” de studenţie poate fi numită aşa; la 18-19 ani), şi anume – după ce am citit „Confesiunile” lui Jean-Jacques Rousseau, ce apăruseră la sfârşitul anilor ’60 la Bucureşti. Acest text excepţional mă intrigase chiar din prima frază, în care autorul spune că alcătuieşte o lucrare cum nu a mai fost o alta, în care ţine să înfăţişeze cititorilor „un om în tot adevărul firii lui; şi omul acesta sunt eu”. Deci, mă acaparase în mod deosebit această promisiune de completă sinceritate şi anume sub atare aspect citii acele trei volume din „Biblioteca pentru toţi”. Eram intrigat de promisa modalitate de spunere-de-sine şi din motivul că, pe zi ce trecea, noi, ţărănaşii de ieri, ajunşi studenţi la Chişinău, ne dădeam seama de tot mai marea falsitate care impregna mediul în care vieţuiam şi studiam, societatea ideologizată excesiv de asemenea în baza deturnării adevărurilor supreme... Unii dintre noi simţeau deja impulsul care să declanşeze efortul conştientizat de a ne distanţa, disocia cât mai repede de textele şi, mai ales, exemplele din deplorabilele manuale şi crestomaţii pe care le utilizasem în obedienta, derutata, hăţuita şcoală medie.Apoi, pe parcursul anilor, eu, ca devorator de jurnale, citii şi alte opere de acest gen anume în axa directivei de „deplină sinceritate” anunţată în acea primă frază a lui Rousseau. Căutam francheţea sui generis (pentru a fi, în fine, „dezamăgit”, fireşte) în jurnalele, confesiunile sau memoriile (unele dintre acestea intitulate... cochet-ispititor, ca în cazul lui Carlo Gozzi, „Memorii inutile”) lui Jules Renard, W. Somerset Maugham, Papini („Un om sfârşit”), Stefan Zweig, Italo Svevo, Lev Tolstoi, Kafka, Jules Renard, Marchizul de Sade, Casanova, Virginia Woolf, Mircea Eliade, Jeni Acterian, Ernest Junger, Eugen Ionescu, Salvador Dali, mai multe fragmente din jurnalele publicate în celebra revistă „Secolul 20”, etcetera, etcetera, până, să zicem, mai spre zilele noastre, la Witold Gombrowicz, despre care chiar am scris, „incluzându-l” până şi într-un titlu de carte, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, de la una din editurile ieşene. Sigur, am dat doar o parte din numele celebrităţilor ale căror jurnale sau memorii le-am citit, pentru a constata că, bineînţeles, sinceritate deplină nu există! Limitele, impuse de diverse considerente ce ţin fie de... autoapărare, fie de bun-simţ (pentru că o sinceritate debordantă nu ar trebui să ocolească – nu? – şi trivialitatea, abjectul, mizerabilul, care, oricum, într-o doză mai mare sau mai mică, există în viaţa, intimă sau publică, a fiecărui om). E drept, în urma acestor lecturi marele meu câştig s-a tezaurizat în mii de fişe care mi-au fost utile la scrierea eseurilor ce aveau să intre în volumul „Şlefuitorul de lentile” – cartea la care am lucrat pe parcursul a circa trei decenii, din studenţie până acum trei-patru ani, când a fost editată. Dar să revin şi să istorisesc cel mai „recent” exemplu despre jurnal şi sinceritate, care mi s-a întâmplat chiar mie. Un prieten de juneţe, astăzi locuind în unul din oraşele din dreapta Prutului, mă surprinde, spunându-mi că a scris o carte de eseu-confesiune şi mă roagă să-i ofer câteva gânduri pentru „coperta a IV-a”. Primesc, via internet, manuscrisul, computerograma, citesc şi rămân surprins până la... entuziasm! Şi chiar scriind, în acel cuvânt ce mi se solicita, că respectiva carte ar fi una dintre cele mai sincere, poate că cea mai „neapărat-dezgolită” (în nervii săi şi ai autorului) naraţiune memorialistică din cele scrise la noi. E o analiză acut-„deconspiratoare”, fără concesii, în primul rând ale autorului faţă de sine – copil, student, fost ofiţer sovietic, angajat în domeniul culturii, scutierul lui Casanova, ziarist, soţ trecut prin divorţ, astăzi – profesor de liceu, cu viaţa în refacere, cum se spune...– ; de o francheţe... incomodă faţă de cei apropiaţi (părinţi – tatăl, în special, – rude, prieteni, colegi de serviciu, politicieni pseudopatrioţi din pretutindenea românească, arivişti...)… Sigur că în sinea mea mă gândeam la impactul pe care îl va avea respectivul text, necruţător în sinceritatea lui, asupra celor vizaţi în el – pentru unii, eram convins, impactul ar fi fost unul de şoc... Numai că, peste un timp, autorul-prieten îmi re-aduce cartea deja într-o formă... revăzută... Acuitatea sincerităţii s-a cam volatilizat din cele mai multe pagini... Iar eu nu aveam dreptul să-i imput: bine, amice, dar deja cam escamotezi... Nu puteam să-i pretind lui, autor fără mari pretenţii în afirmarea ca scriitor, în baza experienţei proprii de cititor ştiind prea bine că puseseră surdină deplinei sincerităţi şi multe din marile spirite ale lumii...

Ca scriitor mai vârstnic, te irită presiunea „noilor valuri”, ostentaţia cu care intră în literatură „ai noştri tineri”?

– Din contră, mă bucură prestaţia tinerilor. A unora – de-a dreptul excelentă. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale. Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, consideraţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „clasicei” telefonii sau aproape anticei... poşte, prin care primesc cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre ei mi-au solicitat interviuri, pe care le-au publicat la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Braşov, Botoşani, Piteşti, Galaţi... Mi-au dedicat spaţii considerabile în reviste electronice... Apoi, constat că, înde ei, mai mulţi juni colegi îşi recomandă adresa blogului meu literar de pe internet, o includ, de asemenea cu titlu de propunere, în blogurile lor.Fie-mi iertată involuntara nemodestie, dar, pentru a rotunji răspunsul, voi apela la o consideraţie a unuia dintre tineri sau – mai tineri, Vitalie Ciobanu care, încă acum peste un deceniu, scria că generaţia tânără mă „consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de sincronizare cu „suflul” literaturii române de ultimă oră”.
Faptul că frecventezi aproape concomitent mai multe genuri literare nu te fac să le „trădezi” câte puţin pe fiecare dintre ele?

– Ca si Poe ori Baudelaire, Coleridge ori Matthew Arnold, Eliot dispunea de cele doua voci: de cea a poetului, ca si de cea a criticului. Unii dintre ei, precum Poe, aveau şi o a treia voce, inconfundabilă, – a prozatorului. Astfel că „e vechi păcatul”, vorba poetului... Să nu uităm că au scris eseu, proză şi Eminescu, Arghezi, Voiculescu, Blaga... Ca să mă rezum la clasicii noştri, pentru că, dacă ar fi, din acest unghi de apreciere, să invocăm numele contemporanilor, textul interviului ar spori considerabil... Nu este deloc ciudat că, de la o etapă încolo a creaţiei sale, poetul conştientizează că literatura e mult mai solicitantă pentru cel care are vocaţie, chemare pentru ea, „propunându-i” să abordeze şi proza – oricât ar fi de geloasă poezia! Proza care înseamnă şi înzestrarea lumii exterioare (dar şi a celei interioare!) cu calităţi, semnificaţii, inclusiv peisaje ce se plăsmuiesc în conştiinţa autorului, în subiectivitatea acesteia... inventivă. E ceva ce stă obligatoriu în balanţa sensibilă a inteligenţei (şi necesităţii) artistice, în strădania sa de a releva un maxim de expresivitate a ideii, cuvântului, metaforei, frazei, respectivului text în toate ale sale.Iar eseul intercomunică pregnant – astăzi, tot mai mult – cu toate genurile literare, în primul rând cu proza şi poezia. Apoi, filosofia, istoria culturii, filosofia civică, sociologia... Eu unul prefer eseul de indubitabilă orientare estetică şi filosofică, precum se vede, cred, din mai recentele mele cărţi, „Şelefuitorul de lentile” şi „A opta zi / Cosmograme”, aceasta apărută chiar anul acesta la Editura Institutului Cultural Român. O particularitate a eseisticii inserate aici ar fi „conectarea” ei, dar şi a prezentului nostru, ca sensibilitate, modalitate de percepţie, la contextele ideatice, atitudinile filosofico-existenţiale, a celor estetice, a dispoziţiilor intelectuale, stărilor de spirit ale diverselor epoci, cu inconfundabilele lor personalităţi, genii, spiritus rector transseculare, toate astea – cu inevitabila apariţie a elementelor mitologizării experienţelor reale de cândva. În esenţa lor, multe din respectivele eseuri sunt şi metodă, dar şi modalitate de popularizare a culturii scrise, a artei şi filosofiei în general. E în aceste texte o tentativă de analiză a literaturii, culturii, analiză pe care, bineînţeles, ca oricare alt autor, mi-aş dori-o originală şi cât mai profundă, inclusiv în presupunerile ce merg spre subliminal, acolo, unde se nasc multe din imprevizibilele iluminări tematice şi ideatice.

Traducerile din poeţii ruşi ca şi comentarea lor cu multă acribie au devenit în ultimii ani un fel de specializare a ta. Crezi că această preocupare a influenţat sau a adăugat valenţe necunoscute propriei tale poezii?

– Înainte de toate, pentru mine personal, românizarea autorilor avangardişti – pe ei îi am mai mult în atenţia şi făptuirea mea de traducător – ar fi ca şi cum o revanşă pe care mi-am tot râvnit-o din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcură epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea comunist-sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans.La orice vârstă, prin avangardă, avangardişti înveţi mai eficient ceea ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau celui botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”? (La noi, dar nu numai, e şi mai grav: sunt suficienţi scriitori care ar trebui să recurgă la aceeaşi deparatizare cerebrală, a circumvoluţiilor...)Eu unul îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului (aproape... colective), cârtesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de revigorare în literatură, estetică, cultură, gândire în general. Da, la avangardă generaţiile prezente, dar şi cele viitoare, mai au a face şcoală. Întru – de ce nu? – mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”. Cutezanţa avangardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdităţii născute din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...

Eşti unul dintre autorii permanenţi şi de nădejde ai revistei noastre, iar eseurile cu cea mai diversă tematică pe care le-ai publicat în paginile ei sânt citite cu mult interes. Anul trecut ai publicat însă o amplă proză autobiografică în care îţi rememorezi copilăria petrecută într-un sat moldovenesc din anii cincizeci-şaizeci. Ce crezi că se întâmplă în şi cu satul nostru de astăzi? Mai reprezintă el o temă pentru literatură sau aceasta a fost acaparată cu desăvârşire de urban?
– Acum câţiva ani, îndrăznii să mă adresez, colocvial, dar şi oarecum polemic, unor mari scriitori care, fiecare în parte, a fost şi a rămas un spiritus rector în cultura, ba chiar în destinul lumii. Astfel, într-un diptic, intitulat „Scrisoare în zona liberă dintre Rai şi Iad”, mă adresam măriei sale Dostoievski cam aşa: Frate Fiodor Mihailovici, deja nimeni nu mai crede că frumuseţea va salva lumea, dar câte cineva, naivul, se gândeşte că lumea ar trebui să salveze frumuseţea...Al doilea meu adresat a fost autorul celebrei cărţi de poeme „Paşii profetului” căruia, cu înaltă deferenţă, mă confesam – în spiritul întrebării pe care o am în faţă: Domnule Lucian Blaga, vă rog să nu vă supăraţi, însă, în ultima vreme (sper, nu cea de pe urmă...), de cum merg la ţară, constat că veşnicia a murit la sat...Nu voi da explicaţii speciale: vedeţi ştirile TV, internet, despre migraţia fostului ţăran în întreaga lume, despre copii abandonaţi, despre lipsa gâgâlicilor pentru clasele întâi din zeci de localităţi rurale, despre taţi ce au dreptul la port-armă şi, din eroare, îşi împuşcă fiul...În fine, satul e într-un proces de reformulare dramatică. E ca şi cum un foc continuu. Încă nepregătit, parcă, satul basarabean, şi nu numai, este supus unui inevitabil proces de urbanizare, cosmopolitizare... Ceea ce au scris poeţii şi prozatorii noştri despre satul din comunism, de acum 15-20 şi mai bine (spre... rău) de ani – nu mai ţine de realitate, în mare, deja nu mai este valabil sub aspect ideatic, deopotrivă – şi estetic, eminamente artistic, literar... În toţi parametrii săi, reali sau imaginari, de perspectivă, satul trebuie re-gândit, re-definit... E cu totul altceva, acolo, la sat, decât văzusem eu, copilul, adolescentul, – perioadă pe care o oglindesc în romanul memorialistic, autobiografic „Copil la ruşi”, publicat de editura „Ideea europeană”... Acolo, aici ar fi – relicvele, chiar... moaştele satului de acum un sfert de veac, pe când astăzi e timpul – fracturilor, surpărilor, dărâmării de sat-relicvă întru altfel de reîntemeiere a lui... Ar fi multe de spus, astfel că ar trebui să ne oprim la timp...

În fine, mă simt obligată să deschid nişte paranteze. Acest interviu are un subtext. Împlineşti în curând 60 de ani. Nu ţi se pare ciudată această vârstă, n-ai impresia că timpul a trecut peste măsură de repede, că poate undeva, sus, s-a făcut o eroare de calcul?

– Uşor... consolându-mă, trebuie să constat că, perioada între 40 şi 60 de ani, mi-a fost – cel puţin, aşa am receptat-o, o mai receptez, – drept cea mai fascinantă din viaţa-mi de scriitor, conştientizată în datele ei „stabile”, ontologice, din care să se ramifice şi vectorialităţile propriilor perspective de perpetuă devenire, împlinire, afirmare. Sigur, sentimentul respectiv e generat şi propulsat de faptul că această perioadă am trăit-o şi... scris-o în libertate panromânească, europeană (pentru că am putut să şi călătoresc prin unele ţări de pe continentul nostru, dar şi de pe cel asiat). Astăzi, libertatea scrisului o trăiesc cât se poate de intens, ca pe o revanşă, spuneam, ca pe o recuperare şi manifestare de sine cât mai firească şi conformă cu ceea ce a investit în firea mea providenţa.Iar partea a doua, cea... ispititoare, a întrebării conţine, in nuce, şi unul din posibilele răspunsuri ale mele. „Ciudatul”, „eroarea de calcul” ţin de metaforele etern... tinere, în aceste cazuri, împrejurări, când se cere, parcă, atenţie, delicateţe în abordarea temei, subtextului, precum zici.Ştii la ce mă gândesc eu, de fapt? Ca senectutea, – inevitabilă, fără doar şi poate, – să nu te umilească prin decrepitudine, ci să te lase să-ţi continui calea destinului de om căruia îi place munca, în cazul nostru – cea a scrisului. Această muncă, precum oricare, probabil, are misterioasa calitate de a atenua dramatismul înaintării în vârstă, şi spre... neant. Plus că e cea mai demnă formă de-a învinge disperarea. Şi, în final, o mărturisire ad hoc: pot spune că, în mod aproape conştient-programatic, „m-am pregătit” pentru înaintatele praguri de vârstă (ce duc... în jos, totuşi), scriind seria de eseuri publicate în „Contrafort” la rubrica... multianuală „Cosmograme”, care au şi intrat în volumul „A opta zi”. Sunt în ele şi multe reflecţii-compendiu despre existenţă ca filosofie, izvodite în şiruri de întâmplări din intimitatea, conştiinţa mea, când, ca orice alt om, eram şi eu atras de vertijurile raţionale/ relaţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă, iar şi iar, despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Iar în cărţile mele sigur că m-am referit la destinul uman, – toate astea, se ştie, predispunând la frământări, nelinişti, angoasă şi, nu o dată, la suferinţă. Însă aceasta ar fi o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă, în cazul scriitorului – şi creativă (dacă nu invoc o chestie cam retorică...). Astea fiind spuse nu obligatoriu în deplin acord, – dar, parţial, da, fiind, totuşi, – cu părerea Sfântului Augustin, conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire a spiritului capabilă să-i aducă omului adevărata fericire. În toate sunt nuanţe, pe alocuri – chiar disonanţe, însă, în mare, asta e: o viaţă de om... S-ar putea spune...

Sf. de septembrie, înc. de octombrie 2008
Pentru conformitate: Valentina TĂZLĂUANU

vineri, 16 ianuarie 2009

Un interviu din "Jurnal de Chişinău"



„SUNT DINTRE CEI CARE CRED ÎN INSPIRAŢIE CA LEGE A ACŢIUNII”

autor: Irina NECHIT

Dragă Leo Butnaru, felicitări cu ocazia aniversării a 60-a! Câţi din cei 60 de ani ai tăi i-ai consacrat literaturii?

– Dacă îi iau în consideraţie şi pe cei de... pre-scriitor, adică doar de cititor, ar fi cam 55. Unul din aceşti doi de 5 gemeni jalona vârsta la care am mers la şcoală. Dar a fost un fel de... cvasifiasco, trebuind să mă retrag şi să amân plecarea adevărată pentru anul următor, 1955 (iarăşi dubletul-cinque), când împlinisem şase şi prinsei a înţelege, destul de vag, ce ar fi aia literatură. Peste decenii, am publicat un „Reportaj din Abecedar”; da, reportaj din prima mea carte din care am învăţat literele, scriscetitul cuvintelor, frazelor.

Ai fost un copil răsfăţat? Ce daruri îţi făceau cei apropiaţi în copilărie?

– Anul trecut, am editat romanul memorialistic „Copil la ruşi”. În el scriu anume despre părinţi, apropiaţi, învăţători, despre răsfăţ (sigur, nu m-a ocolit oarecum alintul, ca unic copil în familie) uman, dar şi despre răsfăţul naturii, în special cel al Răutului de altădată. Am fost iubit şi la şcoală. Sau – la şcoli, pentru că am învăţat în mai multe. Iar dacă cineva ar dori să cunoască romanul „Copil la ruşi”, amintesc că, mai întâi, el a fost publicat în revista „Sud-Est” (Nr. 4 – 2006; Nr. 1, 2, 3, 4 – 2007). Poate fi accesat şi prin internet.

Despre ce erau primele tale poezii?

– Despre frumuseţi şi... naivităţi! Îmi amintesc că, la un moment dat, mă fascinase un cuvânt ce mi se părea mai special: urdiniş. Bineînţeles că am scris despre albine. Şi atunci, şi după. Regretatul poet Ion Vatamanu îşi intitulase articolul despre prima mea carte, „Aripă în lumină”, chiar aşa: „Unde să duci o albină?”.

Până în prezent ai publicat 60 de cărţi de poezie, eseuri, publicistică, traduceri, pagini de jurnal etc. E un număr-record de titluri, pentru multe din cărţile tale ai obţinut premii. Cum arată masa de scris a unui campion în domeniul literelor?

– Nu cred că aici e firesc calificativul de „campion”. În caz contrar, cine ar fi fost Arghezi, ale cărui zeci de volume din „Scrieri” stau sus, în raft, pe stânga biroului meu? Iar pe dreapta, alte zeci de volume ale lui Dostoievski, Tolstoi... Dar suta de romane a lui Balzac?... Să nu ne facem iluzii: nu suntem noi din cei care scriu atât de mult, încât nici Dumnezeu să nu reuşească a citi tot, precum se spunea despre un important scriitor scandinav. Iar masa mea de scris, cu vecinătăţile ei imediate, alcătuieşte o privelişte în care mă descurc doar eu unul. Paradoxal, însă doar „abisul, neantul” computerului mă ajută să ordonez cât de cât cele ce nu încap pe masă. Fişiere, fişiere... care îmi amitesc că, pe timpuri, eram fanul lui Robert (zis Bobby) Fischer, campionul lumii la şah. Şi până astăzi mai sunt nedumerit, de ce în „Dicţionarul enciclopedic” român nu i s-a pus şi poza yankeului care bătuse marele maiestru sovietic...

Am impresia că scrii non-stop. Există totuşi momente în care simţi că nu ai putea să aşterni pe hârtie nici un rând? Exemplifică, te rog.

– Da, când sunt acaparat de pictură sau muzică. Dar, în primul rând, când sunt solicitat, de repetate ori, de recitirea Celor Mari. Gogol, Cehov, spre exemplu. Sau mulţi din autorii pe care A. E. Baconsky i-a inclus în „Panorama poeziei universale contemporane”. Din alt punct de apreciere, toate astea ar fi ca o re-pregătire (un nou cantonament!) pentru... scris, rescris... Iar dacă am crize, deja ştiu că, după două-trei luni, sau după o jumătate de an, ele trec. Pentru că sunt crize personale şi nu... mondiale, ca cea care, astăzi, ne încearcă atât de dur.

Cum ajungi în starea de transă, cum provoci delirul verbal?

– Sunt dintre cei care cred în inspiraţie ca lege a acţiunii în domeniile care, de fapt, nu recunosc nici un fel de legităţi! Mai multe am încercat să le desluşesc, pornind de la viaţa şi creaţia Celor Mari, în volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile”. Iar „stării de transă” i-aş spune, simplu, starea de fascinaţie, pe care, uneori, o pot provoca prin... luciditate!

Unii critici au observat că scrii „o poezie fără complexe” şi că ironia, dezinvoltura sunt caracteristice poemelor tale. Cum te-ai debarasat de complexe?

– Cred că nici nu le-am prea avut. Posibil, şi din această cauză criticul Mihai Cimpoi a ajuns să mă „revoce” din generaţia în care tot domnia sa mă plasase, declarându-mă deja intergeneraţionist. E aici un bob de adevăr. Apoi, m-au încurajat să nu am complexe doi critici literari eminenţi – Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici care, începând cu anul 1990, mi-au publicat relativ frecvent versurile, proza, eseurile în prestigioasele reviste „România literară” şi „Luceafărul”.
Dar, bineînţeles, nu m-am împăcat cu gândul că aş fi un... apatrid literar şi mi-am zis că aş face parte din generaţia iluziei necesare – cea mai generoasă, care adună într-un dimpreună-a-fi spiritual autori de diferite vârste şi chiar din diferite epoci.

Fănuş Neagu te-a numit „diavol cu barbă, într-o lume din scoarţă de lemn domnesc”. Ţi-au plăcut cuvintele lui Fănuş Neagu?

– Cine nu şi-ar dori pensulaţiile portretistice scăpărătoare ale lui Fănuş Neagu? Le ţinem minte din splendidele sale „Cărţi cu prieteni”... Iar din alte portrete-scrise cred că „m-au prins”, în esenţe, Ioanid Romanescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Grăsoiu, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Vitalie Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Adi Cusin, Em. Galaicu-Păun... La rândul meu, am schiţat mai multe portrete ale personalităţilor literare contemporane.

– Cum a apărut poemul „Hypatia”, apreciat foarte înalt de Cezar Ivănescu?

– Mă scuteşte de un răspuns mai sofisticat chiar începutul poemului: „Probabil, numele tău deja îşi pierduse speranţa/ de a mai reveni cândva din adolescentinele peşteri/ ale memoriei mele. Şi, la drept vorbind/ nu prea ai când medita în sudicul oraş Odessa…//…cum nu m-aş fi bucurat că în lume mai sunt încă/ atâtea tinere care au în văz mirare potolit-licăritoare/ în căpruiul ochilor ce aduceau a tămâie topită?/ Le priveam cum trec (era prin 1974, aveam 25 de ani)/ ducând în plase zemoşi arămii ce ai fi pariat că şi ei/ au fost modelaţi pe roata olarilor antici, mai apoi –/ scoşi în năvoadele pescarilor odată cu/ amforele eline din/ subsolurile mării doldora de scoici...”
Cam aşa a fost, la Odessa, sus, la capătul Scărilor Potiomkin, de unde priveam portul, marea şi imaginarele zări din Egiptul roman, pe fundalul cărora se profila chipul Hypatiei, grecoaică celebră în matematică, filosofie şi astronomie, linşată de un grup de fanatici în anul 415. Dar, implicit, mă gândeam şi la unul din bunicii mei, pre nume Hypatie.

Precum menţionai, sintagma „Iluzia necesară” e definitorie pentru creaţia ta. Trăieşti şi azi din iluzii? Ai renunţat la ele?

– Trăiesc şi din iluzii, fireşte. Pentru că, precum le-am definit în poemul respectiv, ele sunt: „nerăbdare şi fugă de grabă, dovadă şi taină amară”, „psalm biblic şi sens din tratate, descântec şi scriere clară, înţeleaptă naivitate”, „speranţă ajunsă credinţă, cărbune şi floare de pară, evadare din umilinţă”, „otravă şi leac ce întreamă”, „abis şi amiază solară, visare visând că visez”... Din toate ale noastre, făcute sau doar năzuite, din modesta izbândă dulce-amară – „şi ţie ceva-ţi aparţine – iluzia mea necesară”...

– Dintre poeţii de avangardă ruşi pe care i-ai tradus în ultimii ani, care este cel mai aproape de poetica ta?

– Cel care îşi imagina universul ca pe o carte unitară şi unică, poetul pe mormântul căruia fusese scris: „preşedintele globului pământesc” – Velimir Hlebnikov. Apoi să nu uităm că, în diverse perioade, au fost avangardişti şi Mandelştam, Ahmatova (akmeişti), Pasternak (futurist), Esenin (imaginist), Ţvetaeva, care a reformat/ reformulat prozodia rusă în esenţe, nu în forme. Dar Maiakovski? Dincolo de prejudecăţi, creaţia lui de juneţe este a unui poet uriaş. Şi atâţia alţii din fascinanta fenomenologie a avangardei...

Ai realizat şi ai publicat foarte multe interviuri cu personalităţi ale culturii române. Ai o simpatie aparte pentru genul interviului?

– Să zic că „am avut”?... Vorba e că, anul trecut, am editat cel de-al cincilea volum de dialoguri, „Răspund, deci exist”, spunându-mi că – basta! – nu mai revin la acest gen, pe care l-am practicat încă de student, de prin 1969... Şi-apoi, când mă uit la cuprinsurile respectivelor cărţi, îmi dau seama că deja am conversat cu majoritatea personalităţilor literaturii panromâneşti – cei mai mari poeţi, prozatori, exegeţi. Plus că au apărut colegi mai tineri, care fac respectiva meserie cu destulă artă.

Ai condus câţiva ani Ffiliala din Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Cum pot fi dinamizate relaţiile dintre scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului?

– Din păcate, relaţiile instituţionale între malurile Prutului sunt anevoioase, uneori – formale, verboase, puţin eficiente. Dincolo de ele, contează comunicare personală, directă, asistată de francheţe, dar şi de acuitatea abordării şi elucidării problemelor – comunicarea cu colegii, redacţiile revistelor, editurilor etc. Prin racordarea nivelurilor de inteligenţă, la care noi, prutonistrenii, nu trebuie să fim deficitari. Scriitorul din Moldova Estică are o experienţă unică, inegalabilă. Prin urmare, este important să ştie a o mobiliza pentru scrisul său.

– O să mai faci şi altceva, în afară de literatură, de-acum încolo?

– Sper că, înainte de toate şi – precum înainte! – tot recrutul literaturii să râmân. Însă nu este exclus să revin şi la vechea mea pasiune pentru grafică, desen. Oricum, omul nu poate să nu se arate „deschis” posibilelor surprize pe care i le pregăteşte destinul.

Jurnal de Chişinău,
16 ianuarie 2008
http://www.jurnal.md/article/10819/

duminică, 11 ianuarie 2009

PREZENTĂRI ÎN PRESA RUSĂ

AVANT-KNIZHNOSTI

http://drugpolushar.narod.ru/07_Avant_Knizhnosti.htm


2008-й год у нас все-таки год столетия русского авангарда.
Русский авангард начинался скромно, без манифестов, просто публикацией Велимира Хлебникова в журнальчике ''Весна'' осенью 1908 года.
Ну и вот в 2008 году тоже произошли некоторые события, связанные с авангардом, иногда даже и без особой акцентировки, так подоспело, так совпало.
Например, вышел целый ряд книг, на которые следует обратить внимание заинтересованных.
В этих изданиях принимают участие в том числе авторы нашего журнала, мы также укажем и на собственно авторские книги. Особо следует сказать, что этот год оказался весьма урожайным на более объемное представление ряда имен, имеющих важное значение в русском и мировом искусстве. Это значительные шаги к восстановлению подлинной картины русского авангарда.

Итак:

Leo Butnaru. 100 De poeţi ai Avangardei Ruse /Antologie, traducere, prefaţă, note/ Ed. "Ex Ponto", Constanţa, 2008, 366 pag.
Новая масштабная работа известного поэта, писателя и переводчика Лео Бутнару, в течение уже длительного времени воссоздающего на румынском языке произведения русского авангарда. В Переводах Лео Бутнару уже вышел целый ряд книг выдающихся русских авнагардных авторов, несколько антологий. В новой антологии Бутнару представляет румынскому читателю панораму русского поэтического авангарда.

* * *

Vladimir Maiakovski. Eu si Napoleon. Traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU Editura "Ideea Europeană", Bucureşti, 2008.
Новая книга Владимира Маяковского на румынском языке в переводе Лео Бутнару озаглавлена названием стихотворения поэта „Я и Наполеон“. Хотя Маяковский, конечно, переводился на румынский, новые переводы такого знатока русского авангарда, каким является Лео Бутнару, безусловно вызовут интерес литературного сообщества (весьма развитого в Румынии) и читающей публики.

Сергей Бирюков

miercuri, 24 decembrie 2008

MAIAKOVSKI ÎN ROMÂNEŞTE



Traducere, prefaţă şi note de

Leo BUTNARU

Editura "Ideea Europeană", Bucureşti, 2008.


„IATĂ – EU, PE DE-A-NTREGUL, SUNT DURERE, CONTUZIE ŞI URLET”
/fragment/

Încă de la fulminantul său debut, ca poet şi teoretician al futurismului, Vladimir Maiakovski s-a dovedit a fi un năvalnic emanator de energii artistice, ideatice, un generos, potopitor izvoditor de metafore surprinzătoare, încât, prin atare nemaiîntâlnită capacitate de furnizare de fluizi ai spiritului în mare diversitate, copleşea, de-a dreptul... hipnotiza o parte a publicului; el, genuinul sui generis, lăsa cu gura căscată sute şi sute de ingenui ce veneau la serile de poezie ale celor care le promitea cea palmă – dintr-o dată ajunsă... celebră, pe buzele mutrora – cea palmă menită gustului public. Era un adevărat retor (cu „glas de arhidiacon”, cum scria Pasternak) al noii literaturi, al futurismului rus; retor clamând „În gura mare!” (acest poem pe care de asemenea Pasternak l-a definit ca: „nemuritor document din preclipele morţii”), spre deosebire de un alt poet şi el atins – incontestabil – de geniu, Velimir Hlebnikov, a cărui voce abia de plusa, colea, o zecime de decibel peste surdina şoaptei. Maiakovski fascina chiar şi atunci, când – frumos, dezinvolt, ingenios, în sfidătoarea sa vestă glabenă, absolut conştient de ce pune la cale – debita-săpa „prăpăstii” în şiruri de secole, peste veacuri, spaţii, continente, susţinând, spre exemplu (după cum îşi amintea Benedikt Livşiţ), că – în contextul genealogiei futurismului! – egiptenii şi elinii care mângâiaseră, în adânci antichităţi, pisicile negre fuseseră, de fapt (şi – pur şi simplu), primii pământeni care au descoperit... electricitatea, de unde superb-agresivul întru jocul spiritului poet Maiakovski trăgea concluzia despre multimilenara, deja, tradiţie urbanistică a... futurismului! Iar poemul lui „Dar voi aţi putea?”, care se încheie, interogator: „Dar voi / nocturne aţi putea cânta / la flautul / înaltelor burlane?” sugera că l-ar filia încă din jgheaburile grădinilor suspendate ale Semiramidei, care îl şi interpretau berceuse (legănat). Astfel, budetleanismul (futurismul) apăruse aproape concomitent cu crearea generală a lumii... Acest lucru, acest mod de a ieşi şi a combate, spiritualiceşte, în lume – în gura mare, ar fi putut să-l încânte-mulţumească nespus pe David Burliuk care, nu chiar cu mult timp înainte, întâlnise un june abia sosit de pe tărâmurile transcaucaziene, văzând în el o variantă fiziologică şi spirituală a tânărului Jack London. La o întâlnire, Maiakovski-London cuteză să-i citeasă lui Burliuk nişte versuri, ţinând să sublinieze că „le-a comis” un cunscut de-al său. Cu intuiţia lui extrem de sensibilă, Burliuk trage imediat lozul câştigător, râzând, bătându-l pe umăr pe declamator şi exclamând: „Las-o naibii cu explicaţiile. Recunoaşte că tu însuţi ai scris aceste versuri. Şi, zău, eşti un poet genial!” A doua zi, întâlnindu-se cu un vechi cunoscut, Burliuk aşa i-l şi prezentă pe noul său amic: „Nu-l cunoaşteţi? E genialul meu prieten, celebrul poet Maiakovski!” Fireşte, junele nu putu reacţiona altcum, decât printr-o evidentă intimidare, numai că Burliuk ţinu una şi bună: „Ei, Voldecika, de-acu înainte scrie, în caz contrar mă pui într-o situaţie idioată de tot. Nu ai frică de nimic. O să-ţi dau câte 50 de copeici pe zi. De azi înainte eşti un om asigurat”. Da, Burliuk se putea bucura că prietenul său confirma. Pentru că, de la acele prime întlniri şi 50 de copeici, Maikovski începu să scrie cu adevărat, având o extraordinară capacitate de muncă şi inventivitate metaforică. Şi dacă „sosia” sa americană, Jack London, povesteşte despre căutarea şi extragerea aurului, Maiakovski avea să scrie despre acele miligrame de uraniu poetic, obţinute cu mare trudă din zecile de tone de rocă lingvistică. („Bogăţia lexicului poetului înseamnă omologarea acestuia”, precum se accentua în unul din manifestele futuriştilor, „Juvelnicul juzilor, II (1913)”, al cărui coautor a fost şi V. Maiakovski.)

* * *

Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930), el ni se pare asemeni fantasticului şarpe Uroboros care, făcându-se inel, cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel că Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente. El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole, ce îl încurajează pe oricine-fiticine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul „V. I. Lenin”, cel depre paşaportul sovietic ş. a. m. d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău; în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă (sau să fie... sinucis!) mai înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la sfârşitul anilor 20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul avu cohorte întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabo-tonice, instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. (Precum se spunea în sus-citatul manifest „Juvelnicul juzilor, II (1913): „Am distrus ritmurile… Hlebnikov a promovat o metrică prozodică a limbii orale, vii. Am încetat de a mai căuta cadenţe prin manuale – orice mişcare îi naşte poetului un nou ritm liber”.) Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului poetic. (Punctul 9 din acelaşi manifest menţionează: „Rima de la începutul versurilor (David Burliuk), cea medie, rima inversă (Vladimir Maiakovski)”.) Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei, dându-le glas, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii, ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski. Şi din nou, acel ecou maiakovskian, deja prin intermediari, ca şi cum, parcă încuraja tot alţi şi alţi prozeliţi în insignifiantă postură de epigoni care, de cum apar în număr covârşitor, compromit ceea ce părea să fie fascinant, autentic, irepetabil, chiar... inimitabil. Pentru că, deja în 1914, în una din declaraţiile programatice ale budetlenilor, „Duceţi-vă dracului!”, se atrăgea atenţia la dintâile impulsuri epigonice:
„Ca de obicei, Vasili Briusov rumega dimpreună cu paginile ziarului Russkaia mâsl’ poezia lui Maiakovski.
Las-o baltă, Vasia, asta nu ţi-i plută!...
Oare bătrâneii nu ne-au mângâiat pe căpşor din motivul, ca din scânteia poeziei noastre sfidătoare să-şi croiască în grabă un electro-brâu pentru a comunica cu muzele?...
Aceste subiecte au provocat o întreagă herghelie de tineri, ca mai ieri fără ocupaţii concrete, să se arunce asupra literaturii şi să-şi arate chipul schimonosit de grimase: şuieratele de vânt „Mezaninul poeziei”, „Vestitorul petersburghez” ş. a.”
(E drept, în perioada interbelică şi nu numai, Maiakovski avu şi „discipoli” demni de tot respectul – Johannes Becher, Louis Aragon, Pablo Neruda, Nazim Hikmet şi, poate, Iannis Ritsos – poeţi importanţi, nu numai ai secoluli XX.) Maiakovski a lărgit mult registrul ideatic şi cel tematic, precum se înţelege, implicit, şi din poemul „Fraţilor scriitori” (1917):

Domnilor poeţi,
oare chiar să nu vă fi plictisit deja
pajii,
palatele,
amorul,
boschetul de liliac
înflorind ca altădată?
Dacă
cei ca voi
sunt creatori –
eu scuip pe oricare artă.

În exegetica românească, repunerea în „drepturi depline” ale Poetului Maiakovski, prin dezavuarea unor prejudecăţi şi clişee pseudoaxiologice, porni de la A. E. Bakonsky, acum 35 de ani, în inegalabilul volum „Panorama poeziei universale contemporane”, apărut la editura „Albatros” (cu părere de rău, nici până astăzi reeditat...): „Dacă în mod obişnuit poeţii pot fi multă vreme vitregiţi prin uitare, soarta lui Vladimir Maiakovski l-a nedreptăţit oarecum tocmai prin gloria lui, îndeosebi postumă, care l-a redus la una singură din multiplele-i înfăţişări, exacerbând-o la proxim şi multiplicând astfel portretul stereotip, menit în cele din urmă să obosească şi să deconcerteze. Complexitatea fenomenului Maiakovski s-a estompat astfel în faţa cititorului din noile generaţii, ispitit adesea, din necunoaştere, să vadă în figura marelui poet un posibil emul al lui Demian Bednîi sau al lui Bezîmenski. Adevărul e însă cu totul altul: poezia rusă contemporană, mergând de la Blok şi Hlebnikov la Esenin, Pasternak sau Mandelyştam, nu poate fi imaginată fără prezenţa acelui personaj halucinant şi frenetic care a fost Vladimir Maiakovski. Mai mult chiar, însuşi limbajul de azi al poeziei, arsenalul expresiei moderne, nu e de conceput fără altoiul său. E suficient să ne gândim la spaţiul imens pe care îl închid cei doi poli ai existenţei sale, atât de tragic opuşi: viaţa şi moartea poetului, pentru a realiza dimensiunile personalităţii lui”.
Cred că unul din cele mai convingătoare argumente pentru renunţarea la „portretul stereotip”, la prejudecăţi, clişee de către unii potenţiali cititori (neofiţi, să zicem, în ale creaţiei acestui mare autor) este aflarea (!), că Vladimir Maiakovski se înfăţişează şi ca unul din excepţionalii poeţi ai dragostei: Iată poemul „programatic”, „Concluzie” (1922):

Iubirea nu o vor ruina
nici certurile şi
nici orice depărtări.
Ea e împlinită
cumpănită
verificată.
Rostind solemn versu-ntraripat
jur –
iubesc neabătut
şi cu adevărat!

Da, acesta e un cu totul altfel de poet al erosului. E cu adevărat şi convingător cel anume de la rupturi-sfâşieri de epoci, de la răscrucile filozofiei şi eticii, de la neliniştitoarea, înviforata, tranşanta schimbare de registru şi game ale modernităţii începutului de secol XX. („Cunoaştem sentimente care nu au existat până la noi”, se spunea în „Juvenicul juzilor, II”.) Ceea ce-l făcu pe Pasternak (care se aflase pe un alt versant al reformelor prozodice) să mărturisească: „Eu iubesc foarte mult lirica de tinereţe a lui Maiakovski. Pe fundalul dezmăţului de atunci, seriozitatea ei, grea, tânguitoare, era atât de neobişnuită. E o poezie modelată măiestrit, demnă, demonică şi, concomitent, infinit condamnată, pierind, aproape că implorând ajutor”.
Leo Butnaru
**************************
*****************************
*******************
Vladimir MAIAKOVSKI
EU ŞI NAPOLEON

Eu locuiesc pe strada Presnia Mare,
36, 24.
Loc destul de liniştit.
De-a dreptul netulburat.
Ei şi?
Se pare – ce mi-ar fi mie
că undeva
în lumea-furtună
ca din senin unii războiul l-au inventat?

Se lăsă noaptea.
Bună.
Insinuantă.
Şi din ce motiv oare domnişoarele
tremură înfrigurate, sperios
întorcându-şi ochii enormi, cât proiectoarele?
Gloatele stradale şi-au afundat
buzele-ncinse-n apele cereştilor uluce,
iar oraşul, scămoşindu-şi mânuţele-drapele,
se roagă şi se macină cu roşia cruce.
O bisericuţă simplă la ale sale căzu la căpătâiul bulevardului
ca un sac de rogojină plin cu lacrimi, –
răzoarele florale ale bulevardelor sângerează
precum inima sfâşiată de degetele gloanţelor
şuierând în lugubru extaz.
Alarma se îngraşă şi se tot îngraşă,
mănâncă din mintea tot mai aspră azi.
Cei de lângă oranjeria lui Noe deja
au fost acoperiţi de un palid-mortificator gaz!

Spuneţi-i Moscovei –
să reziste cât poate!
Nu trebuie!
Nu care cuma să cadă în panică!
Vedeţi!
În cer steagurile şi le clăteşte.
Iată-l pe el,
gras şi roşcovan.
Cu copitele-i roşii bubuind pe caldarâmul pieţelor,
intră peste cadavrele acoperişurilor,
nimeni nu-l opreşte.

Ţie,
urlătorului:
„Distruge-voi,
distruge!”,
ce-ai decupat noaptea din însângerate pervazuri
care înrămau fereastra, uşa,
eu,
păstrându-mi sufletul neînfricat,
îţi arunc mănuşa!

Plecaţi, voi, devoraţilor de insomnie,
puneţi-vă feţele pe foc!
Nu contează!
Acesta e ultimul nostru soare –
soarele de la Austerlitz1
în cea din urmă amiază!

Duceţi-vă, demenţilor, din Rusia, Polonia.
Astăzi eu însumi – sunt Napoleon, rebel!
Sunt conducătorul, ba ceva mai mult.
Haideţi, comparaţi:
eu – şi el.

Odată ce dânsul de ciumă şi-a apropiat tronul,
cu vitejia pre moarte călcând, –
când te gândeşti
că eu zi de zi mă tot duc
la mii de chinuite Jaffe2 ruseşti!

Dânsul o dată, curajos, se ridică sub gloanţe
şi iată-l slăvit peste sute de secole, –
pe când eu numai în acest iulie trecui
peste o sută de poduri de Arcole3.
Strigătul meu în granit e-ncrustat
şi detuna-va, precum detună şi desfide,
pentru că în inima arsă
ca marele Egipt
există o sută de piramide!
Desfiguraţilor de insomnie, – după mine!
Mai sus!
Feţele – în foc!
Salut,
soarele meu premortal,
soare de Austerlitz, – noroc!

Lume!
Ajunge!
Spre soare!
Înainte!
Soarele chiar se va ghemui, arămiu.
Mai tare, mai tare din biserica cea
cu nodul în gât
hârcâie răguşit, marşule de doliu!
Lume!
Când sunt canonizate numele
celor răpuşi,
mie cunoscuţi, –
e cazul aminte a lua, se pare:
încă pe unul l-a omorât războiul –
pe poetul de pe Presnia Mare.

(1915)
­­­­­­­­­­­_______
1. Austerlitz – numele german al localităţii Slavkov, Cehia, unde, la 2 dec. 1805, armata franceză condusă de Napoleon I a zdrobit oştirile ruseşti şi austriece.
2. Jaffa – oraş inclus (1950) în aglomeraţia urbană Tel Aviv. Ocupat de Napoleon I în 1799. 3. Arcole – localiate în nordul Italiei unde, în noiembrie 1796, armata condusă de Napoleon I a învins oştirea austriacă.
Trad. de Leo Butnaru

marți, 23 decembrie 2008

ANTOLOGIA MAGNA



Leo BUTNARU

1oo DE POEŢI AI AVANGARDEI RUSE
/antologie, traducere, prefaţă, note/

Ed. "Ex Ponto", Constanţa, 2008, 366 pag.

AVANGARDĂ – VERSUS POSTMODERNISM
/fragment din prefaţă/

Motto:
„Deja se poate vorbi despre o perioadă clasică a avangardei poetice ruse, cuprinsă între anii 1908–1930. Astfel că, luând în consideraţie perspectiva ei (ceea ce se resimte până în zilele noastre), este posibil a o aborda şi sub aspectul vectorial al retrospecţiei istorice. Întâi de toate, comparând avangarda rusă cu fenomenele afine din cultura europeană a acelor timpuri”.
Ghennadi Ayghi

Astăzi, se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani trecuţi, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării neconstrânse, necenzurate şi istoricizării serioase a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii, ca civilizaţie.
Astfel, în ce priveşte futurismul rus, acea „palmă dată gustului public”, la 1912, astăzi ar fi ca şi cum cvasiautonomizată de contextul său general de proclamaţie pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică şi de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneităţii” pe marii înaintaşi (Puşkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Implicit, acelaşi lucru îl presupuneau şi radicalismul avangardiştilor români: Ion Vinea – „Jos Arta,/ căci s-a prostituat!” (Contimporanul; Nr. 49, 1924) sau jubilaţia lui Saşa Pană – „uraa uraaa uraaaa/ arde maculatura bibliotecilor” („unu”, Nr. 1, 1928). Apoi, în linii mari, „Proclamaţia Preşedinţilor Globului Pământesc” (1917) a lui Velimir Hlebnikov poate fi pusă (sau: adusă) în raport cu ideaţia unuia din manifestele dada (7 de toate), cel vizat aici lansat la Zürich, în martie 1918, şi în care era exprimat regretul că încă nu se cunoaşte o „bază psihică comună întregii umanităţi”, pentru a se pune în aplicare deplină programul... destructiv-reînnoitor dada.
Prin urmare, dincolo de experimentul radical, de renunţări la forme, stiluri, metode sau de căutarea cu orice preţ a elementului novator, avangarda, în constantele sale deja „clasicizate”, rămâne a fi arta propriu-zisă, care confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste şi chiar e creată în afara lor de însăşi semnatarii respectivelor proclamaţii. În poezia adevărată totdeauna a existat ceva care nu se lasă supus analizelor literaturologice de un raţionalism sui generis. Plus faptul că cititorul, de multe ori chiar şi cel mai avizat, citeşte literatura fără a cunoaşte principiile care, chipurile, ar fi stat la baza ei; principii declarate de autori şi nicidecum respectate orbeşte de ei înşişi.
Astăzi nu mai e general-necesar ca literatura sau muzica simfonică, filosofia sau teoria relativităţii să fie (deschise) vraişte ca semnificaţie. Unde mai punem că, presupunând tripla natură a cuvântului – sonoră, raţională şi – atenţie! – cea a căii destinului, modernistul (ca şi postmodernistul cult, inteligent, doct) le-ar asemăna (şi) unor defileuri ale imposibilului în care genialul avangardist Velimir Hlebnikov se considera „un alergător neobosit”, nerenunţând la fascinaţia ineditului, indicibilului (deocamdată), pentru care, de altfel, purcese la fermecătoarea, hipnotizanta şi, concomitent, delicioasa creare de cuvinte. Verbocreaţia (slovotvorcestvo) ca o logotehnie debordantă. Spre exemplu, din verbul liubit’ = a iubi prolificul verbocreator a derivat circa 500 (!) de noţiuni afine. De aici şi explorarea în profunzime a rădăcinilor, a surselor vocabulei; un fel de „descoperire a stării lichide a limbii” (B. Livşiţ) în foarte multe zone ale creaţiei sale, în care protagonistul autoritar şi autotelic este însuşi limbajul. Tangenţial, o atare ideaţie şi preocupare le sunt caracteristice şi anumitor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui V. Hlebnikov care, la rândul său, nu era străin de suflul general-continental de frământări estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul ce plecă din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymon, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursuli său, ca şi a nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie ce „schiţează mereu o alchimie verbală întemeiată parţial pe modulaţii subtile sau brutale discordanţe vocalice şi consonantice.” (Marcel Raymiond). Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, mă făcu să citesc-recitesc cu atenţie sporită chiar dintâia şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii, care s-a declanşat cu atâta fervoare în Europa primordiului de secol trecut. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi constituientele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.
Din alt unghi de cercetare şi apreciere, ar fi îndreptăţit să ne întrebăm dacă nu care cumva procedeul expresiv-asociativ piatră-cuvânt să fi fost unul predilect (şi) în primele decenii ale secolului XX, familiar mai multor poeţi, indiferent de şcoala şi orientarea lor. Deoarece să vedeţi unde ajungem: la... Alexei Mateevici, la imnicul său „şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată”, distih plăsmuit exact în aceeaşi perioadă (anul 1917) cu „cuibul de cuvinte” ce s-ar afla sub fiece piatră al lui Tzara şi cu cuvântul hlebnikovian care poate plodi „o întreagă druză de pietre sonore”. Nu trebuie să ni se pară incompatible sau, mai mult, hazardate atare apropieri, analogii, afinităţi, deoarece avangarda nu detesta spaţiul mitologic, folcloric (din care venea şi A. Mateevici). În acest caz, pentru a înţelege mai explicit unele idei şi principii ale lui V. Hlebnikov care, precum în vrăji şi descântece, uneori utiliza (şi) cele mai ciudate „combinaţii libere, ca un joc al vocii dincolo de cuvintele propriu-zis” („Io ia ţolk, / Kopoţamo, minogamo, pinţo, pinţo, pinţo!”; „Şagadam, magadam, vâkadam. / Ciuh, ciuh, ciuh” etc.), să apelăm la eseul lui A. E. Baconsky Schiţă de fenomenologie poetică (1968) ce se referea la exemple general-similare şi relaţii de reductibilitate specifică unidirecţională, când „Poetul situează limbajul într-un orizont ontologic şi opereză o reducţie a funcţiei sale revelatoare în direcţia graiului (şi gradului! – L.B.) primitiv originar (Ursprache), pentru că numai astfel el poate deveni o „materie” pentru poezie. Cuvântul trebuie să-şi piardă într-o măsură cât mai mare valoarea lui curentă de semn convenţional pentru indicarea elementelor realului şi să revină la menirea lui primordială de a întemeia realitatea, descoperind-o şi transpunând-o în plan existenţial. Acest cuvânt primordial este deci anterior limbajului care devine posibil, după cum remarca Heidegger, numai datorită preexistenţei poeziei”. Iar mostrele reproduse mai sus, extrase din poemul lui Hlebnikov O noapte în Galiţia, sunt din acelaşi spaţiu prozodic în care se situează, să zicem, versurile din Marele tilipic ale lui Christian Morgernstern: „Culitarcă? Palagună... / Cheremie – ţiricuc: / Machi, lachi; ţârnăcună: / Apud, hapud, ţuc” (trad. de Nina Cassian), text care, după remarca lui Umberto Eco (eseul Lector in fabula), „se prezintă drept manifestare lineară, căreia nu-i poate corespunde nici un conţinut actualizabil, întrucât autorul nu s-a referit la nici un cod existent (excludem din motive de simplitate haloul evident de „literaritate” pe care o contează aceste versuri şi pe care conta autorul; o excludem nu pentru că ea nu ar fi un conţinut posibil, ci pentru că nebuloasa imprecisă de conţinut nu ne permite în acest caz să vorbim de text, deşi se poate vorbi într-un fel de mesaj emis în scopuri comunicative). Sau un alt text al lui Morgernstern, „românizat” de regretatul Mihai Ursachi – „Marele Lalula”: „Kroklokwefzi? Lememeni!/ Lelokrontro-profriplo:/ Bifzi, bofzi, hulalemi:/ Quasti besti bo.../ Lalu lalu lalu lalu la!// Hontraruru miromente/ Zesku zes ru ru?/ Entepente, leolente/ Klekwaputzi lu?/ Lalu lalu lalu lalu la!// Limarer kos malzipemptu/ Silzuzankumkrei (:)!/ Morgomar dos: Quemplu Lempu/ Liri Luri Lei [ ]!/ Lalu lalu lalu lau la!” – iată, aşadar, una din mostrele relevante ale „regelui grotescului”, precum a fost numit Morgenstern, care crea concomitent, dar paralel cu transraţionaliştii ruşi Hlebnikov, Krucionîh, Tufanov, Zdanevici ş. a. (poetul neamţ muri în 1914). Aici şi în alte texte, zaum’-ul german scoate în evidenţă laturile monstruoase, absurde, caricaturale ale existenţei, precum sugerează chiar titlul unui volum al lui Morgenstern – „Toate cântecele spânzurătorilor”. Pe când transraţionalismul lui Aleksei Krucionâh, să zicem, pare a fi mult mai... luminos, iar hlebnikovianul „O, râdeţi râzătorilor” e de-a dreptul reconfortant.
În ce priveşte modernismul şi folclorul (ca să revenim), să invocăm şi un alt text din Toto-Vaca de Tristan Tzara: „ka tangi te kivi / kivi / ka rangi te moho / moho...” este doar aparent asemănător cu cele reproduse mai sus. Teoretic vorbind, ar putea sau ar trebui să aibă un conţinut, pentru că se pare că la origine ar fi o poezie maori. În orice caz, a fost probabil emis cu aceleaşi intenţii ca şi mai multe texte ale cubofuturiştilor ruşi ce râvneau un limbaj universal. Doar dacă nu cumva revelarea extratextuală a lui Tzara face parte, în mod fraudulos, din textul global (aşa cum un titlu poate fi considerat parte a operei): în acest caz, conotaţiei de literaritate i s-ar adăuga alte condiţii de exotism.
Este sigur că şi textele de acest gen, ca şi textele glosolalice, al căror conţinut îl ignoră chiar emitentul însuşi, pot fi supuse interpretării fonetice (pot fi recitate), fiind în stare să dezlănţuie multiple asociaţii elementare şi de natură fono-simbolică. Prin urmare, principiul simbolist La musique avant toutes les choses (muzica înainte de toate), lansat de Verlaine, avangardiştii l-au înlocuit, implicit, cu „limbajul înainte de toate”, prin care s-ar exprima generala intuiţie metafizică, în accepţia căreia nu noi dominăm/ posedăm limbajul, ci limbajul ne domină/ posedă pe noi.
(Să ne înţelegem cu suficientă luciditate: subsemnatul nu pune la cale o exaltată apologie a transraţionalismului, ci doar încearcă să înţeleagă cu anumită claritate motivaţiile care au predispus avangardiştii la astfel de demersuri radicale, ciudate, exotice, să mai zic, nici pe departe agreate de o „bună” parte a celor preocupaţi de artă. Precum scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – la alchimie, spre exemplu, – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, oricare ar fi mijloacele lor de expresie: mituri, simboluri, ritualuri, comportamente sociale...” Dar în textele zaum’ (transraţionale) parcă ar fi anume încifrate unele simbolisme iniţiatice care, ca şi în cazul şamanismului, „acţionează direct asupra psiché-ului auditoriului, chiar dacă la modul conştient acesta nu-şi dă seama de semnificaţia primară a unui simbol sau altul”, mai remarca Eliade în eseul amintit. În ce priveşte textele celor 100 de poeţi ruşi incluşi în prezenta antologie, ele foarte rar sunt cele care au atingere cu zaumy-ul/ transraţionalismul, de regulă comportând mesaje mai mult sau mai puţin explicite.)
Susţinând că verbocreaţia înseamnă detonarea tăcerii straturilor surdomute ale limbajului, Hlebnikov tinde să-i re-dea vocabulei nu doar graiul şi... auzul, ci şi... văzul! Explicaţia o formulase plastic Jerzy Faryno, pornind de la repetatele paralele între Ra – zeul soarelui la egiptenii antici şi Ra – numele arhaic al fluviului Volga. („Ra văzându-şi ochii în ruginiu-sângeria apă (...)/ O Volgă de ochi,/ Puzderie de ochi privesc spre el, mii de zări şi sori: Ra şi Razin”.) Să amintim că reprezentarea simbolică a lui Ra-zeul era cea a unei guri ce avea în ea un ochi – ochiul vorbitor, mărturisitor, creator de limbaj ca sinteză a văzului cu rostirea în procesul plăsmuirii inteligenţei umane. („Există cuvinte cu care se poate vedea, cuvinte-ochi”, Ka-1.) De unde şi excepţionala metaforă Ra văzându-şi ochii, dar văzând şi „lumea ca vers” prin care şi pentru care creează (luminează). Nu e deloc întâmplătoare nici obsesia pentru ochii pictorului, cum e în poemul Burliuk, acesta, artist plastic şi poet, „văzător doar cu un singur ochi,/ Ochiul celălalt – de sticlă, apos-întunecat –/ Ştergându-l cu batista”, apoi reaşezând „în orbita goală nevăzătorul ochi, ochiul lui lucios”; „Desperecheatul tău ochi sănătos/ Îţi oferea impetuoasă energie. Însă tu/ Nu-ţi divulgai secretul că bila cea de sticlă îţi era/ Tovarăş bun de viaţă, complice în tainică solomonie/ În mrejele căreia, înfermecaţi, cădeau/ Oricare adversari, seduşi irezistibil/ De-o tulbure, prăpăstioasă adâncime“. (De altfel, şi în literatura română s-au scris „Tratate despre ochiul orb“, ca să ne amintim barem de Zahei Orbul al lui Vasile Voiculescu.) Deci ni-l putem imagina pe Zeul Ra având în gură nu numai ochiul vorbitor/verbocreator al poetului, ci şi ochiul alchimistului culorilor, al pictorului, căruia îi oferă „impetuoasă energie”.
Fireşte că nu doar de mit şi folclor erau preocupaţi novatorii artei poetice. Unii, precum acelaşi V. Hlebnikov, se credeau a fi, împlicit, emulii lui Aristotel, la rândul lor considerându-l, fiecare, pe Pitagora „discipolul meu” (dinspre viitor spre trecut sau, viceversa, ca în extraordinarul vers al lui Nichita Stănescu: Draga mea antichitate dintr-un secol viitor). Aidoma primului, împărtăşeau convingerea că, în principiu, ideile au o structură matematică şi pot fi asemănate numerelor sau chiar sunt numere prin care este exprimată în mod ideal activitatea sintetică a spiritului ce ne deschide accesul spre un univers pitagoreic; astea cu „ascunsul” gând că există, de fapt, o matematică transcendentă celei a numerelor ca atare; o matematică a calităţii. Şi graţie sugestiilor matematice, în alternanţa binelui sau răului, alias – superiorului sau josnicului, Hlebnikov vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită/ ba omului/ ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze o vectorialitate negativ-emblematică, să zic aşa, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dali care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul lui Hlebnikov Menajeria, prima variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor dramaturgului româno-francez! Ar veni oarecum în context şi următoarele versuri ale transraţionalistului I. Terentyev: „Răul de bine se deosebeşte foarte puţin/ Nu-i a mirării că uneori totul pare limpede”, deoarece „în jurul baghetei dirijorului plutesc hipopotamii”...)
Precum se va înţelege şi din cele mai reprezentative texte ale unora din cei 100 de autori incluşi în prezenta selecţie, în pluralitatea-i de opţiuni şi nuanţe avangardismul rus se înscrie perfect în albia mişcării artistice radical-înnoitoare europene, chiar dacă unii din protagoniştii săi avuseseră polemici aprinse cu Filippo Tommaso Marinetti, când italianul le vizitase ţara (1914). În fine, verbocreatorul Velimir Hlebnikov a propus şi o denumire autohtonă pentru futurism: budetleanstvo (de la buduşcee = viitor, aidcă – viitoriştii, cum ar ieşi). Patria creaţiei este viitorul, zic cubofuturiştii. „Dintr-acolo adie vântul zeilor cuvântului”. În atare mod, budetlenii purceseră la sintezele (şi alchimiile!) dintre spiritul/ specificul autohton rusesc şi spiritul timpului general-european convertit artisticeşte. Ei se racordau la şi deja făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneităţii transfrontaliere din primele decenii ale secolului trecut, creează în conformitate cu paradigma acelor vremi, ceea ce învederează, spre exemplu, şi următoarelor versuri ale lui Mihail Semenko: „S-a dizolvat ecuatorul artificial, / La pragul meu deja creşte bambus. /...Orice îngrădituri doborâţi-le sonor – / Internaţionalizaţi stepele”. Plus faptul că însuşi Semenko-autorul e un reprezentat „pur-sânge” (şi cerneală!) al spititului transfrontalier al avangardei, scriind atât în limba rusă, cât şi în cea ucraineană. În acelaşi context, dar deja românesc, remarca şi Corneliu Ungureanu în poemele tânătului Tristan Tzara dintâiele „tipare ale globalizării din literatura română”. (Vitraliu, 2006, Nr. 1-2, p. 5.)
Dar, în principiu, ca şi focarele sale europene de rezonanţă, avangarda nordică (re)structură câmpul literar, proclamând victoria prezentului asupra trecutului şi propunând noi programe sau metafore canonice expresive, caracteristice modernităţii. În mare, budetleanismul cade sub incidenţa remarcei lui George Uscătescu, conform căreia „prin complicatele şi consumatele experienţe renovatoare ale secolului a existat, poate, o singură permanenţă: acea a futurismului”. Pentru că, dacă tot restul experienţelor şi tendinţelor avangardismului din acea perioadă „s-a consumat sau dăinuieşte în activităţile epigonice ale unor imitatori sau în revenirile fără profiluri proprii, futurismul constituie, în schimb... poate că unica permanenţă, firul roşu, subţire şi rezistent în acelaşi timp, în largă proliferare avangardistă”. Ceea ce se referă perfect şi la prolificul avangardism românesc, destul de prezent, consider eu, şi în substraturile postmodernismului de la noi care trece de la limbajul iconic, liricoidal sau politizat-versificat-trâmbiţat – la expresia „cinetică” (iconoclastă!) a dinamicii spirituale panromâneştiti (ca nivel elevat de cultură şi estetică), europene, universale.
Leo BUTNARU