Din "Salonul literar", 2009, Nr. 66

„DE CE – ABC?”

(Dialog cu Leo Butnaru)

– Observând palmaresul creaţiei tale cu peste 50 de volume, cu înscrierea ta în multe antologii, cu traduceri în aproape douăzeci de limbi şi cu premii de la US din Moldova dar şi de la US din România, nu crezi că autorităţile ar trebui să-ţi fie recunoscătoare şi să-ţi dea mai multe drepturi?…Chiar ce drepturi au scriitorii moldoveni?

– Care autorităţi?... În ultimii ani, cele mai multe cărţi le-am editat în dreapta Prutului, astfel că nu prea ştiu ce să punctez la „Drepturile scriitorilor moldoveni”. Mă interesează, eminescian opinând, doar ceea ce s-ar numi: scriitor român şi punctum. Nu obişnuiesc să mă refer la pluralul... singular al colectivităţii scriitoriceşti. Munca noastră e una personală, a creatorului „într-un singur exemplar”. Colectivitatea scriitoricească te sustrage de la Cuvânt (Logos), cel care a fost la Început şi cel care va fi la Sfârşit. Probabil, unul şi acelaşi.

– Urmărind capitolele din volumul ,,Lampa şi oglinda” în legătură cu orgoliul şi harul scriitorului, te întreb dacă găştile literare există şi în Moldova? Eu am sesizat două… tabere…

– Comunic în special cu colegii din dreapta Prutului şi cu cei din Interriverania Prutonistreană care, în concepţia mea, sunt scriitori români autentici. Mă gândesc la colegii şi prietenii grupaţi în jurul revistelor de la Chişinău „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (Bălţi), „Stare de urgenţă” (Chişinău-Bucureşti) şi chiar la cei de la revista tinerilor autori „Clipa”. Indiferent de vârstă, ei alcătuiesc o stare de creaţie. Iar despre Uniunea Scriitorilor din Moldva nu mă simt tentat să (mai) vorbesc. Ca şi cum ar fi, pentru mine, un capitol închis. E multă tristeţe şi anchilozare acolo... E chiar şi ceva „ieri brejnevist”, statutul ei fiind unul din cele mai nedemocratice (spre exemplu, a fost exclusă, tacit, urzupator, clauza că preşedintele nu poate fi ales decât pe două termene, ca în lumea civilizată). Şi totuşi, dacă e să ne referim la ceea ce numeşti găşti, mă ajută să răspund un confrate, Eugen Lungu, sagace critic literar, care scria în replică celor de pe versantul opus: „Apariţia antologiei „Literaratura din Basarabia în sec. XX” a probat şi altceva decât un secol de literatură – ea a adâncit şi mai mult clivajul dintre cultură şi subcultură. Zarva cea mai mare împotriva celor 12 volume a venit de la liziera literaturii, de la condeierii cu mormane de opuri dar fără operă. Agitaţia lor concertată, un fel de paradă a mediocrităţilor, a accentuat, dacă mai era nevoie, statutul lor de marginali. Luat aparte fiecare dintre ei era un ins cu o anume bibliografie; adunaţi împreună ei materializează un fenomen. Al lumii paralele cu literatura. Cu cât vâlva e mai mare, cu atât mai mult iese în relief esenţa acestei mase gri care interesează prezentul doar statistic, iar viitorul… mai vede el!” Iar „lumea paralelă” de la Uniunea Scriitorilor din Moldova cuprinde cam trei sferturi din membrii ei... Iar eu, ca să revin cu unele accente, pot trage concluzia-răspuns (şi... răspundere) că nu am făcut parte din găşti, dar, uneori, ca şi acum de altfel, am resimţit, resimt efectul de grup. În sens benefic, deoarece accept apropierea de un grup, mai mult convenţional, ceea ce, mai direct vorbind, ar însemna cei care plăsmuiesc nişte reviste care îmi plac, pentru care scriu, de care aminteam mai sus.

– Într-o carte de-a mea, subliniam marea importanţă a caracterului, mai ales la scriitori. Sunt vremurile noastre compatibile cu caracterul ? De fapt, ce primează la omul literelor? Caracterul sau opera?

– Nu cred că există scriitor valoros fără caracter. Greu să-ţi imaginezi vreo personalitate în dispensă de caracter forte. Caracterul înseamnă distincţie – de a simţi, reacţiona, de a scrie, de a crea (inclusiv alte caractere), de a aborda şi rezolva probleme socio-existenţiale, de a te poziţiona şi reacţiona faţă de puterea politică. În subtextele operei unui scriitor există, obligatoriu, şi amprentele caracterului său. Citisem undeva că numărul de adjective sau substantive utilizate, în engleză, pentru descrierea caracterelor ar fi de circa 18 mii. E drept, esenţiale sunt cam 49 de trăsături. Dar, oricum, uite aici litreratură, domnii mei! Atâtea nuanţe, atâtea posibilităţi de accentuare, reliefare, manifestare... Chiar şi în vremurile noastre corupătoare, ruinătoare de caractere...

– Hemingway afirma că un scriitor, după terminarea textului, este şi trist, şi fericit. Cum se simte Leo Butnaru în faţa foii albe ? Dar după finalizarea textului ?

– În faţa filei albe vin deja oarecum pregătit, „instigat”, provocat de o metaforă, de o idee. Când nu am ceva din cele amintite, trăiesc deplina fericire a libertăţii, bucuria de a citi şi reciti, de a umplea, în timpul lecturii, zeci de fişe cu note. Încă din studenţie, de prin 1968, sunt un împătimit al fişierului. Pentru că scrisul are şi partea lui regizorală, să zic, tehnică – nu? Scrisul e inspiraţie, dar şi combinaţie. Pentru că nu (doar) inspiraţia provoacă proverbialele 99% de transpiraţie. Iar după terminarea textului trăiesc o stare de continuitate spre alt text. Permanent, am o întreagă proiecţie de teme in nuce, dar şi teama că nu voi reuşi să ajung la toate.

– Ce-a reprezentat femeia în viaţa, în creaţia ta?

– Uneori – Muza, alteori – …Hurmuza, adică nu doar inspiratoarea, ci şi creatoare de proză a vieţii (şi viitoarei morţi...). Uneori – luciditatea, alteori – absurditatea, şi aceasta – de asemenea inspiratoare, emulativă. Este Femeia-Poezie care, precum cea din textul Ea şi coperta a IV-a: „Din cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ ,Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice/ scoţând degetul printre file/ şi arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Femeia este interlocutorul în eterna problemă a dragostei, când „Între inimile noastre/ doar un fir de nisip/ poate să încapă/ – din el/ perlă ar putea să nască/ dar şi pustiul cu el poate-ncepe”, ca să mai amintesc şi de acest poem, pe care l-am scris acum treizeci şi ceva de ani. În fine, nu ştiu dacă Henrik Ibsen, aflându-se singur în faţa unei femei irezistibile, ar fi rostit ceea ce avea să scrie: „Cel mai puternic om din lume e cel cu desăvârşire singur”...

– Ai fost primit în US din Uniunea Sovietică, în US din România, în US din Moldova, eşti membru al Academiei Avangardei Ruse, al PEN – Centrului Moldova…O experienţă de excepţie…Cum le-ai putea descrie pe fiecare din aceste instituţii ? Întâmplări, oameni, evenimente…

– Probabil, e aici şi o umbră de glumă – cum să acuprinzi, descriptiv... neantul atâtor instituţii?... Dar, dacă e să întrebăm şi să răspundem serios, referinţele, directe sau implicite, apar în jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor”, „Perimetrul cuştii”, „Drumul cu hieroglife”, în cele cinci cărţi de dialoguri (interviuri) cu zeci şi zeci de personalităţi ale scrisului panromânesc, în cărţile mele de eseuri, în care am inclus texte sugerate de diverse probleme şi manifestări ce ţineau de instituţiile amintite. Este anume ceea ce exprimă unele titluri ale volumelor mele de dialoguri – „Prezenţa celuilalt”, „Spunerea de sine”, „Micşorarea distanţei”, iar primul din serie se numea „Răspuns şi răspundere”; ba chiar şi titlul celui mai recent volum de interviuri: „Răspund, deci exist”... Este norocul de a fi cunoscut mari personalităţi ale diverselor culturi. Colaborări, colegialitate, prietenii... Traduceri reciproce. Deschideri spre lume. Şi prezenţa ta în lume. Şi acut-jubilativa conştientizare a faptului a ceea ce a însemnat să cadă un imperiu, un lagăr politic, să cadă comunismul: suntem liberi şi trebuie să învăţăm a folosi la maximum această libertate.

– Te pasionează Avangarda Rusă. Dar avangarda românească este oare cunoscută în lume ?

– Înainte de a-ţi răspunde, am făcut o mică operaţiune de căutare pe web a referinţelor despre „romanian avangarde” şi „russian avangarde”. Rezultatele sunt, respectiv: 120 000 (pentru noi) şi 2 170 000 (pentru ei). Sau să cătăm în limba în care a fost scrisă respectiva literatură: „avangarda română” – 110 000 (fără ghilimele) şi 4 866 (cu ghilimele); la „русский авангард” (avangarda rusă) – respectiv, 3 118 513 şi 81 307. Chiar şi cu iminentul factor aleatoriu inclus, şi aceste constatări spun ceva, – nu? De ani de zile, întreţin o corespondenţă implicată în actul traducerii, întru elucidări de teze şi antinteze, subtexte şi nuanţe, cu colegi din Rusia, însă care predau cursuri de avangardă rusă în Germania sau Spania. Să fim siguri că sunt şi prin SUA, Marea Britanie etc. Ca să nu mai vorbim de cei de la Moscova, Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Tambov, unde există catedre specializate în avangardă etc. Avangarda rusă e o fenomenologie uluitoare, avându-i de protagonişti, la diverse etape ale ei, pe Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Burliuk, Şklovski, Jakobson (futurişti, cubofuturişti), Mandelştam, Ahmatova, Gumiliov, Odoevţeva (akmeişti), Esenin, Şerşenevici, Mariengof (imaginişti), Severeanin (egofuturist), Bagriţki, Selvinski (constructivişti), Harms, Vvedenski, Zaboloţki (OBERIU – arta reală)... În afara grupărilor, dar implicaţi în avangardă au fost şi Pasternak, Ţvetaeva... Nu găsiţi aici autori atinşi de geniu sau chiar geniali? Plus faptul că începuturile avangardei ruse sunt fixate în anul 1908, când studentul V. Hlebnikov publică în revista petersburgheză „Vesna” (Primăvara) proza ritmică „Ispitirea celui păcătos”, iar secretarul de redacţie al acestei publicaţii, V. Kamenski, constată că: „Pictura şi poezia au conştientizat libertatea lor” (ca motto al cubofuturismului). Iar avangarda românească are un anume ecart faţă de respectiva mişcare literară europeană... Unde mai punem că unii din protagoniştii avangardei de la noi au ajuns în... avangărzi „străine”, au scris în alte limbi, pe când avangarda rusă nu se concepe în afara limbii ruse, în care au muncit cu ingeniozitate şi tenacitate, în care au verbocreat cu pasiune şi debordantă inventivitate chiar şi unii dintre autorii care au emigrat. Ar fi multe de discutat, de specificat la acest capitol. De altfel, am făcut-o nu o singură dată în mai multe eseuri.

– Am citit ,,leologismele’’ tale…Sunt extraordinare…Cât datorezi înţelepciunii lui Cioran, înţelepciunii antice?...

– În tinereţe, citeam şi reciteam cugetările lui Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld. Apoi cărţile din celebra colecţie „Cogito” a editurii „Albatros”. Ceea ce, însă, nicidecum nu înseamnă că îmi pusesem gând special să învăţ a scrie eu însumi maxime, aforisme. Mai curând, pentru mine adagiul a venit ca un... adagio, prin intermediul poeziei şi nu al raţionării la rece. Încă din perioada uceniciei literare, am avut o predilecţie nedisimulată pentru poemul laconic şi foarte laconic. Iată un distih din 1976: „Cu faţa ta crispată de ură/ nu păta lumina”. Sau un final de poem scurtisim din prima mea carte: „Cum e, trac-to-ris-te,/ – toată ziua să vezi ciocârlia,/ dar să n-o auzi?” Astfel că adagiul, fost adagio poetic, pur şi simpul nu era decât o metaforă ce „evada” din genul ei, pomenindu-se în spaţiile ceva mai „reci” ale lucidăţii, ale ludicului. Am tot lăsat prin fişier, prin caiete multe gânduri aruncate aşa, la întâmplare, iar acum vreo 15 ani, mi se pare, când mergeam spre Botoşani cu prietenii mei ieşeni, ne-am oprit la Hârlău, unde, de obicei, ne beam „tradiţionala” cafea în preajma minunatei Biserici Domneşti. La un moment dat, în vitrina unei librării... Trebuie să spun că jumătate din spaţiul fostei „librării întregi” era deja alocat pentru sediul filialei nu mai ştiu cărui partid... Aşadar, în vitrină văd „Dicţionarul de neologisme” şi, brusc, mă întreb: de ce nu aş aduna eu notele, gândurile de care pomeneam mai sus într-un „Dicţionar de leologisme”? Mai în glumă, mai în serios, le-am spus despre aceasta prietenilor Lucian Vasiliu şi Cassian Maria Spiridon, ei... au căzut de acord, şi... – cam asta e. Mă bucur că ţi-a atras atenţia trecerea de la adago la adagiu...
Dar, la capitolul datorii, ar trebui specificat ceva important: fiecare dintre noi, autorii de azi, trebuie să recunoaştem cu... recunoştinţă că în constituirea noastră profesională, ca destin, se află, implicit, şi munca multor mari autori ai lumii şi, noi, prin ce facem, trebuie să reîntoarcem ceea ce am primit şi mai primim ca dar ales.

– Având o operă şi, prin ea, un mare prestigiu, nu te-a tentat politica ? N-ai fi putut face mai mult pentru cultură ca deputat sau ca senator ?

– Probabil, literatura este cea mai geloasă, cea mai posesivă preocupare umană, te vrea integral, cu tot timpul şi spaţiul sufletului tău. Dar nu numai atât: mi se pare a fi şi cea mai captivantă. De ce ţi-ai trăi viaţa în amuzantul, ilarul, guralivul plictis al „profesionismului” politic? Apoi, de regulă, omul de artă implicat în politică eşuează. Să ne amintim de Dante. El a fost primul nenorocit de politică. Dar parcă am putea aduce puţine exemple din eşecurile scriitorilor implicaţi în politica din România sau Republica Moldova? Grav e că, de cum sunt catapultaţi din politică, scriitorilor prind a li se vedea certe semnalmente de ratare sau retardare în creaţie.

– Nu te-a bătut gândul să fii, pe vremea opresiunii sovietice asupra ţării tale, un alt Octavian Goga, care să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România ?

– Pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem la facultate şi, îndârjit şi fascinat, am purces a mă autoinstrui, a face studii de literatură universală, dar, mai ales, încercând să înţeleg contemporaneitatea scrisului lumii, la Bucureşti se întâmpla o mare descătuşare spirituală, inclusiv poetică, publicându-se minunata colecţie „Luceafărul”. Debutau, se afirmau Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Gabriela Melinescu, Mihai Ursachi, alţii. Aveam acces la primele lor cărţi, vreo doi ani procurându-le şi la Chişinău (curând, autorităţile comuniste au închis raionul de carte românescă), apoi la Odessa, Cernăuţi, Moscova, Leningrad... Prin urmare, nu mai puteam merge pe urmele lui Octavian Goga, chiar dacă îl citeam, îl cântam, îl comentam, însă de modele îmi etrau alţi poeţi. „Devoram” minunatele colecţii, perfect valabile şi azi, „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”... Ceea ce, însă, nu înseamna că eram rupt de năzuinţele patriotice ale unei părţi a intelectualităţii din Basarabia: în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Un timp, mi s-a ridicat dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime. În ce priveşte ceea ce numeşti cutezanţa de a duce „ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România”… Pare-se, e cunoscut cazul basarabenilor Ghimpu şi Usatiuc, când unul din ei, cerând audienţă la Ceauşescu, a tot fost amânat câteva zile, pentru ca, în fine, să i se spună: „Lăsaţi, tovarăşe, demersul la noi şi veţi primi răspuns”. Demersul era unul despre ce ar trebui să facă România pentru ajutorarea românilor din Basarabia, pentru eventuala reunire, pentru... Şi care credeţi că a fost răspunsul promis de cancelaria lui Ceauşescu? Un răspuns-denunţ la KGB... Ajuns la Prut, petiţionarul basarabean este arestat la vama Ungheni. Urmează un proces de răsunet în Chişinău, Ghimpu şi cu Usatiuc, care alcătuiseră şi un „guvern din umbră”, alegându-se cu grele condamnări în Gulag... Aşadar, îţi imaginezi ce „floare la ureche” era să duci şi să aduci ceva din România?... Prin 1964, studentul Mihai Moroşanu a fost condamnat la închisoare doar pentru faptul că şi-a „dezorientat” colegii, în timp ce profesorii Institutului Politehnic mergeau să depună flori la monumentu lui Lenin, el îndemnându-şi camarazii să depună florile la monumentul lui Ştefan cel Mare... Dar câte alte cazuri de persecuţie, de ingerinţe ameninţătoare din partea KGB-ului!... Cam astfel se încheiau atunci speranţa şi frăţia noastră: prin încătuşare... Dar uite că nici azi încă nu ne-am prea descătuşat, pe ambele maluri... Dar, în acelaşi context, în sens de întâmpinare, e perfect logică şi repoziţionarea întrebării tale, iubite confrate: De ce, exact în aceleaşi vremuri, la Bucureşti sau Iaşi, Craiova sau Cluj, Focşani sau Galaţi, în toată geografia şi... conştiinţa românească, nu au apărut scriitori-patrioţi care „să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria mamă, România” şi din România – în Basarabia?... De ce nu se vorbea în şcoala socialistă românească despre Moldova Estică, de ce nu pomenea de Basarabia presa românească, radioul, televiziunea?... Grele întrebări... Apăsătoare... Şi astăzi când, iată, patria mamă România vrea sî ne reunim prin... regim de vize, întreţinut cu atâta străşnicie... Nu-ţi pare de râsul gâştelor care au salvat Roma?... Dar cine va salva România, dimpreună cu Moldova Estică?...

– Oare pe voi, trăitorii din Moldova, experienţa balaurului totalitarist comunist cu două capete, unul rusesc, celălalt moldovenesc, nu v-a obligat să fiţi duplicitari, nu v-a îndemnat să scrieţi mai încifrat sau să aveţi o mare literatură de sertar?

– În ultimile două decenii de existenţă a Uniunii Sovietice nu te mai obliga nimeni, totul mergând cam spre indiferenţă, apatie, bancuri despre orice ins politic, despre situaţia de facto etc. Dacă nu ţineai să faci carieră, puteai să te manifeşti oarecum liber, ştiind că eşti şi urmărit, şi ascultat, şi îndosariat, însă nu puteai fi arestat. Unii intelectuali, inclusiv scriitori, s-au ţinut departe de colaborarea cu regimul, au evitat oportunismele. Alţii, din contră, pe când bolşevicul suprem al RSSM, Ivan Bodiul, tuna şi fulgera de la tribună contra naţionalismului, românismului, ei parcă l-ar fi susţinut, ticluind texte despre Lenin, partid, calomniind românii şi România. Mai grav, se dedau pedofiliei ideologice, să zic, băgând în căpşoarele copiilor textuleţe, cântecele stupide despre marele cârmaci Vladimir Ilici, despre ce bine e în Uniunea Sovietică, despre... Dar literatura de sertar a fost puţină. Ca şi în România, de altfel. Pe de altă parte, în URSS nu mai erau la modă dezmăţurile encomiastice gen florilegiile dedicate lui Ceauşescu şi PCR. Colaborau, de cele mai multe ori benevol, doar lichelele şi ariviştii. Existau şi încifrări, însă, nu peste mult timp, la sugestia hipervigilenţilor mankurţi, ele erau sancţionate. Au fost retrase din librătii şi topite cărţi de Petru Cărare, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovshi, Ion Vatamanu... Nu a mers deloc uşor nici colecţia tinerilor de atunci „Debut”, cărţile noastre fiind ţinute cu anii în sertarele editurii. Apoi să nu uităm că Republica Populară, apoi – Socialistă România era o ţară independentă, pe când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – o colonie, totuşi, dintr-un dublu imperiu, rus şi sovietic. Plus lichelismul autohton, cozile de topor de diverse calibre. Unele din astea, cozile, sunt bine mersi şi astăzi, vădindu-şi ablităţile de oploşire oportunistă, pe care şi le-au grădinărit pe timpuri, chiar trecând drept (strâmb!) „patrioţi români”...

– Acum însă – cred – totul s-a schimbat…Chiar şi idealul scriitorului din Moldova? Care o mai fi acest ideal?

– Probabil, trebuie întrebaţi diriguitorii Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, dacă cei de pe listă au sau ba idealuri. Când eşti liber, trebuie să încerci a-ţi da cât mai deplin măsura harului tău. Pentru fiece scriitor din Moldova Estică, idealul... ideal ar fi, ar trebui să fie să ajungă un foarte bun scriitor român, recunoscut ca atare în pretutindenea limbii lui Eminescu (dar – de ce nu? – şi a lui Enescu).

– Câţi prieteni adevăraţi ai în acest moment? Prieteni care să se bucure de/pentru CELĂLALT?…

– Nu duc o contabilitate… Pot constata doar că, în casa noastră, la sărbătorile de famile, nu vin obligatoriu doar scriitori. Printre prietenii noştri, vechi, excepţionali, buni, generoşi, avem medici, cineaşti, ingineri, pictori, profesori, oameni simpli, ca ieri, azi angajaţi în activităţi capitaliste, să zicem. Am prieteni buni şi în dreapta Prutului... Iar în ceruri deja dăinuie umbrele de aur ale altor prieteni, cu care ne apropiaserăm sufleteşte pe când, cum scria un coleg, eram tineri şi aveam de unde muri. Apoi, ar fi nedrept să nu spun că am mai mulţi colegi tineri care mi-au devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au prefaţat cărţi, au scris despre ele, sunt primii cititori ai mai multor texe pe care le prezint la revistele pe care le vârfuiesc dânşii cu multă inteligenţă şi profesionalism.

– Cât de mari sunt diferenţele între scrisul tău din tinereţe faţă de cel de astăzi ? Dacă sunt…


– Diferenţa e una sensibilă: scrisului din tinereţe îi lipseşte armătura experienţei, ca esenţă, pe care aveam să o acumulez peste ani. Ca să nu vorbim – vorbind, totuşi! – şi de obligatoria profesionalizare. Dar, în mare, eu, cel ajuns deja la mai multe decenii de existenţă literară, rămân fidelul... discipol al debutantului, tânărului scriitor care am fost... Sper că nu ne-am dezamăgit, mutual...

– Ne amintim că Blaga era foarte meticulos în creaţie, dar şi în păstrarea însemnărilor despre el din ziare, cărţi şi reviste. Îşi pregătea, s-o spunem, posteritatea?… Tu cum scrii şi cum îţi pregăteşti…posteritatea ?

– Nci o posteritate nu va rezista contra încălzirii globale, globalizării uniformizatoare şi, peste câteva milioane de ani, definitivului apus al soarelui. Oricât de orgolioşi am fi, să nu luăm în deşert preceptul ecleziastic: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Sau doar – de curent literar vânare... Unde mai punem că nu sunt excluse, în acea „posteritate”, mutaţii psiho-entropice, să zic, uluitoare, în urma cărora codul-receptor al celor din viitor va fi cu totul altul, incompatibil cu modulaţiile informaţionale, inclusiv cele ale literaturii, pe care le lăsăm noi. Astfel că nu se ştie cam câţi din miile şi miile de autori ai contemporaneităţii noastre vor fi incluşi, ca interes, în ceea ce în teoria informaţiei se numeşte: „Mărime fundamentală care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis”. Şi acest/ acel element, pentru a fi transmis, mă tem că, mai întâi, va trebui să fie tradus sau trecut dintr-un cod în altul. Şi nu e sigur dacă posteritatea va avea timp şi chef să se ocupe şi de ceea ce a rămas de la noi... Dar, probabil, este important să ştim a ne pregăti nu atât posteritatea, cât chiar ziua în care trăim, scriem, citim, conversăm, ne bem paharul bucuriei sau amarului. (Însă văd că de la posteritate ajung la un fel de... post-ereticitate, ca să îndrăznesc a verbocrea ceva extra-DEX...)

– Un scriitor prolific este un grafoman? Punem semnul egal între PROLIFICITATE şi GRAFOMANIE ? Critica, dar şi creatorii, n-ar trebui să clarifice nuanţele ? Tu cum vezi chestiunea?

– Probabil, critica a şi clarificat ceva important, şi mai clarifică, în cazurile zecilor de volume ale lui Balzac sau Proust, Tolstoi, Turgeniev sau Dostoievski. Poate că şi în cazul interminabilului roman al lui Musil „Omul fără însuşiri”… Dar Shakespeare, Goethe?… Sau, dintre contemporani, americanul John Uprike. Dar fulminantul, neobositul Umberto Eco? Concluzia ar fi una: aceştia şi atâţia alţii au fost şi sunt scriitorii marilor însuşiri. În plan autohton, în respectiva ecuaţie s-ar încadra doi scriitori prolifici – Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, „Scrierile” acestuia ajungând, în 2005, la 46 de volume... Prin urmare, să ne referim la... ortomani, nu la grafomani, – ca să zic uşor baladesc pe plaiurile unde a fost izvodotă „Mioriţa”. Dar, în general, în literatură, în artă, acolo unde contează individualitatea creatoare, este spaţiul (sau chiar, se mai zice, universul) în care „semnul egal” nu există, nu e funcţional...

– Marea literatură rusă care, sunt sigur, a fost ţâţa de la care ai supt cultură adevărată, ca şi literatura românească, au stat la temelia formării viitorului scriitor Leo Butnaru? Cine şi cum te-a influenţat?

– Marea literatură, ca asumare conştientă de studiu, cunoaştere, iniţiere profesională, „a venit” abia după ce am citit (după 17 ani) marii autori români, după ce am început a face şcoală serioasă la excepţionala revistă „Secolul 20” (unul din magiştrii mei!), după ce i-am citit pe uimitorii poeţi traduşi în celebrele colecţii „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Şi cele două sau trei volume de „Poezie germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”. Apoi mi-a dat mari bătăi de cap (plăcute...) „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută în 1969 – adică, exact când „îmi trebuia” – eram student la anul doi jurnalism şi filologie. Apoi, lucrurile ce veneau dinspre literatura română şi cele ce adiau dinspre literatura rusă au ajuns la concomitenţă şi coexistenţă, la o conlucrare şi sinteză, atât în conştiinţa şi luciditatea mea, cât şi în subliminal. Pe la 18 ani deja puteam citi coerent şi eficient în ruseşte, mă apropiam de avangardă şi de samizdat. Pe atunci, ca o jalonare de bibliotecă, să zic, apăru şi fenomenala „Panoramă a poeziei universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Iar dacă ar fi să numesc şi ceea ce venea din(spre) literatura rusă şi nu numai, ar trebui să scriu un ego-tratat de recunoştinţă. În fine, alte evenimente ale formării mele mi le-am consolidat ca un autodidact sadea, ca un autoghidat de propria intuiţie, – pentru că la facultate ni se spuneau prăpăstii.

– Datorită situaţiei deosebite a ţării în care te-ai născut, nu s-a putut scrie un roman fluviu despre trăirile de excepţie ale unui intelectual şi ale unui popor care au suportat urmările celui de-al doilea război mondial, luptele interne dintre adepţii stalinismului şi cei ai capitalismului, luptele dintre adepţii unirii cu România şi separatişti, luptele cu?…Dar câte n-ar fi de scris ! Nu s-a încercat măcar o epopee…ştiind că avem doar una în româneşte…,,Ţiganiada”? Ce ştii că s-a făcut în acest sens?

– De multă vreme nu-mi mai pun întrebări şi nu caut răspunsuri doar în context basarabean. Situaţia e, vorba neamţului, spiegel im spiegel (oglindă în oglindă). Cum de s-ar fi putut întâmpla în stânga Prutului ceea ce era imposibil în dreapta acestui râu care încă ne mai temem că ar putea deveni apa sâmbetei? Răspunsurile ar fi cam cele pe care le schiţează şi Eugen Negrici în volumul „Iluziile literaturii române”, în capitole şi subcapitole intitulate: „Faza fundamentalistă. Marele pogrom al cărţii româneşti şi consecinţele lui: distrugerea fundamentelor unei istorii literare”; „faza falsei destalinizări”; „etapa confuză a noii glaciaţiuni”... Unele lucruri, şi nu puţine, cred, le-am spus în cartea publicată anul trecut la Iaşi „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, altele ar putea fi găsite şi în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, apărut de asemenea în 2008 la editura „Ideea Europeană”. Cu alte cuvinte, încercăm să ne dumerim şi să răspundem la obsedantul, ncruţătorul: DE CE? Barem în ceasul al 12-lea...

– Dacă ai face un top al primelor 20 de scriitori ai lumii, ai pune acolo şi un român ? Dar topul primilor zece scriitori români ar cuprinde nume din Moldova ?

– Dintre poeţi – sigur. Iar dintre reprezentanţii celorlalte genuri – scriitori românii afirmaţi în alte ţări: Ionesco, Cioran, Eliade... Din Moldova Estică, în context panromânesc?... De asemenea ar rezista un nume-două.

– În 1993, Nicolae Manolescu afirma că Leo Butnaru are o ,,reputaţie” mai mică decât valoarea lui…Acum, în 2009, a ajuns reputaţia la nivelul valorii sau a depăşit-o?

– Nu sunt eu cel indicat să mă pronunţ în astfel de subtilităţi. Pot constata doar că unele din volumele mele au fost prefaţate cu înţelegere de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu şi Lucian Alexiu. S-au referit la scrisul meu Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu, Constantin Ciopraga şi Adi Cusin, Gheorghe Istrate şi Dan Stanca, Liviu Grăsoiu şi Lucian Vasiliu, Gellu Dorian şi Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu şi Barbu Cioculescu, Octavian Soviany şi Dan Mănucă, Ştefan Borbély şi Mihail Gălăţanu, Ioan T. Morar şi Ioan Groşan, precum şi mai mulţi colegi din stânga Prutului, la opiniile cărora ţin – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Vasile Romanciuc, Em. Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu... Nu ştiu dacă nu e nemodest, însă voi reproduce o apreciere a regretatului Cezar Ivănescu din prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”: „Leo Butnaru i-a dedicat Hypatiei un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”

– Este o întrebare pe care o aşteptai…şi nu a venit…Care?

– Păi, hai să o inventăm ad hoc. Una despre un început oarecare. Spre exemplu, de ce ordinea primelor litere din alfabet e ABC şi nu ACB sau CBA?... Or, la o adică, alfabetul putea începe cu oricare altă vocală sau consoană. Dar Marele Anonim al potrivirii alfabetice anume astfel a decretat: ABC. De unde se şi ajunge la literatură, destin de scriitor, la limba şi patria română, la lumea mare... Pentru că despre ele am discutat, nu?
C. I. Uşurelu

Portret de Octavian Onea

Din "Observatorul cultural" Nr. 467, 2009

Igor MOCANU

AVANGARDA RUSĂ

În Avangardă – versus postmodernism, prefaţa lui Leo Butnaru la propria antologie de 100 de poeţi ai avangardei ruse, ni se spune indirect că această selecţie copleşitoare îşi propune să demonstreze că „adevărata poezie e «dincolo» de principiile declarate în diverse manifeste şi chiar e creată în afara lor de însăşi semnatarii respectivelor proclamaţii”. Dacă Velimir Hlebnikov căuta cîndva „fondurile lingvistice ancestrale, primare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice”, atunci e de presupus că această cercetare a celui care-l va înspăimînta pe Stalin cu „verbocreaţia” lui s-a extins asupra întregii sale creaţii poetice. Hlebnikov, spune Leo Butnaru, era obsedat „să-i re-dea vocabulei nu doar graiul şi... auzul, ci şi... văzul”, de unde şi o preocupare constantă „pentru giratoriu în lingvistică”, „limbajul înainte de toate”.
Însă cel care analizează această antologie nu are, în esenţă, decît două posibilităţi de lectură: fie urmăreşte ideea acelui „dincolo de manifeste” în poeziile tuturor celor o sută de poeţi antologaţi, pentru a verifica judecata critică a antologatorului şi, prin asta, coerenţa antologiei; fie încearcă să înţeleagă ce fel de antologie ne oferă, de fapt, antologatorul. Cît priveşte prima posibilitate, cred că CV-ul de traducător al lui Leo Butnaru poate oferi un răspuns: Avangarda rusă în două volume (1. Poezia, 2. Proză, teatru, 2006), Ian Satunovski, Lupii de-ne-vorbit (poeme, 2007), Velimir Hlebnikov, Joc în iad şi muncă-n rai (poeme, 2007), asta ca să le amintesc doar pe cele citite de mine, acestea îl îndreptăţesc pe Leo Butnaru să afirme, în 2008, că „explozivitatea avangardistă din manifeste nu se regăseşte în «blîndeţea», aproape neoclasică, a mai multor poeme ale lui N. Burliuk sau I. Severianin”, în confluenţă cu acel „dincolo de manifeste” amintit mai sus.
Dar dacă în poemele celor o sută de poeţi antologaţi este de negăsit, parţial sau pe de-a-ntregul, „explozivitatea avangardistă” din manifeste, rezultă că literatura acelor poeţi nu este una de avangardă. Şi prin asta ne apropiem de cea de-a doua posibilitate de analiză a antologiei. Aflat la capătul unui lung travaliu de antologări, să le zicem, canonice, demersul de acum al lui Leo Butnaru este unul de recuperare alternativă. Dacă în primele două antologii era vorba de un canon, o listă cu valori primite de-a gata de la critica şi istoria artei din Rusia, de data asta Leo Butnaru merge pe cont propriu. „100 de poeţi ai avangardei ruse” nu înseamnă că textele din antologie sînt neapărat de factură avangardistă, înseamnă doar că autorii de-acolo sînt / au fost avangardişti, însă au creat şi altfel, şi mai înseamnă că unii artişti ai avangardei neliterare s-au îndeletnicit şi cu poezia, aceştia fiind, de fapt, pictori, regizori, dramaturgi, emigranţi...
Sînt de găsit în antologie cîteva poezii ale lui Vasili Kandinski, capturi cotidiene, reportaje laconice în versuri (Totul încă?, Devreme primăvara), capricii poematice de Kazimir Malevici sau Viktor Şklovski, fantasme picturale în Tabloul de Marc Chagall („Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu / În aşternutul meu din tablouri”). Îl întîlnim pe Iliazd, cel care va publica în 1923 la Paris Ledantu le phare: poème dramatique en Zaoum, cu prefaţă de George Ribemont-Dessaignes, dar care acum se cheamă Ilya Zdanevici şi scrie poeme cu titlul Daunele iubirii sau Galoşul. Avem surpriza să întîlnim şi un poem al lui Dziga Vertov, scris prin 1920 de regizorul Omului cu aparatul de filmat şi care poartă chiar titlul Dziga Vertov. Merită citat în întregime: „Aici mă dezic / de nimic / ce nu-l poţi zări / chiar de pe catalig / şi de nou uz / (d)zic ca / un franţuz - / vérité / fiind cel ce crede că - / în veac / sub tălpig / racla-şi zîngă- / neşte // veriga. / Pur şi simplu verdeş / de vînt vîrtej / veacuri pe vîrtelniţă. / Dar – zîngăt! – în / rotiri de / disc. / Gong în por / şi fior / de-aortă! / I-o-ho-ho! – autozgîit / în tavernă cu / buze crov / Dziga Vertov.”. Prin acest poem, spune Leo Butnaru, Denis Kaufman explică metamorfozele semantice şi conceptuale care l-au îndreptat către pseudonimul „Dziga Vertov”. La fel cum surprinzătoare este şi descoperirea poemului Înmormîntare la Chişinău al necunoscutului, pînă acum, Dovid Knut. Urmează apoi poeziile scrise ocazional de unii din poeţii care s-au intersectat la un moment dat cu avangarda rusă ori numai s-au apropiat de ea asimptotic: Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Marina Ţvetaeva ori Serghei Esenin.
O altă direcţie conceptuală a antologiei este aceea conferită de poemele mai obscure, eterate şi blînde, ale autorilor canonici ai avangardei ruse: Elena Guro, David Burliuk, Velimir Hlebnikov, Nikolai Gumiliov, Aleksei Krucionîh, Igory Severianin, Nicolai D. Burliuk (ajuns în 1917 pe la Botoşani, după care, în 1918, angajat ca funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău), Osip Mandelştam, Ilya Ehremburg/ Ehrenburg, Vladimir Maiakovski, Daniil Harms (cu poemele Lui Viktor Vladimirovici Hlebnikov, Nu acum şi La moartea lui Kazimir Malevici) şi Igory Bahterev. În paralel cu această direcţie, se construieşte şi aceea a dedicaţiilor pentru avangardiştii canonici: Leonid Cernov (Sindicatul demenţilor, „dedicat prietenilor imaginişti: Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov, Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski”), Aleksandr Arhanghelski (Montaj sentimental, un poem dedicat lui Viktor Şklovski şi întregii şcoli formale ruse), Konstantin Olimpov (Litera lui Marinetti), Piotr Neznamov (Maiakov stena, aluzie la Maiakovski), Igory Terentiev (Lui Aleksei Krucionîh), Eduard Bagriţki (Imn lui Maiakovski), Viaceslav Kovalevski (La moartea lui Velimir Hlebnikov), Aleksandr Vvedenski (Filialei leningrădene a uniunii panruseşti a poeţilor). Pe restul poeţilor, pînă la 100, vă las să-i descoperiţi singuri.
În finalul prefeţei, Leo Butnaru întreprinde martirologiul avangardei ruse, numărînd în jur de 30 de artişti lichidaţi de NKVD, decedaţi în Gulag, sinucişi (în ambele sensuri, pasiv şi reflexiv, după caz şi versiune oficială) ori, pur şi simplu, emigraţi în Occident. Proiectul utopic al avangardei ruse trecuse demult de faza lui artistică, iar acum - teorie fundamentală a lui Boris Groys în Stalin. Opera de artă totală – concurau sistemul şi harnaşamentul lui ideologic. Aproape acelaşi tablou îl avem şi în Ungaria unde Republica Sfaturilor a forţat, prin cenzură şi interdicţii, majoritatea artiştilor din jurul revistelor Ma şi A Tett să emigreze. Cînd în 1956, Albert Gyergyai va scrie prefaţa la Poezii alese de Lajos Kassák, text intitulat, simbolic, Kassák şi ismele, acesta îl va caracteriza ca fiind un poet „universal”, „internaţional”. Dar nu cumva „universalitatea” sau „internaţionalitatea” artiştilor avangardişti, din Ungaria sau din Rusia, nu sînt, în acelaşi timp, semn şi indiciu pentru primul şi ultimul act dintr-o dramă simptomatică a proaspetelor state comuniste?


Leo Butnaru, 100 de poeţi ai avangardei ruse, Antologie, versiune românească, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, 365 p., (pe coperta I, Wasily Kandinsky, In Grey, pe coperta IV, Wasily Kandinsky, Arround the Circle).

Despre "Copil la ruşi"

Răzvan VONCU


COPILĂRIA: O RECUPERARE POSTMODERNĂ

Poetul Leo Butnaru, unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai optzecismului din Basarabia, este şi autorul câtorva cărţi de proză, dintre care cel puţin două (Îngerul şi croitoreasa, din 1998, şi Ultima călătorie a lui Ulysses, din 2006), s-au bucurat de atenţia criticii literare. Îndrăznesc să afirm că noul său volum de proză, intitulat Copil la ruşi , merită să fie comentat mult mai insistent, fiind – atât prin formulă, cât şi prin relaţiile pe care le stabileşte cu contextul literar – unul dintre cele mai surprinzătoare ale anului ce se pregăteşte să se încheie.
Nu este vorba, aşa cum am fi, poate, tentaţi să credem, de un volum de antropologie narativă, în genul cărţii În căutarea comunismului pierdut (a universitarilor Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir). Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi de o replică la cunoscutul volum „memorialistic” Născut în URSS, al lui Vasile Ernu, cu toate că şi Leo Butnaru este născut... tot în fosta Uniune Sovietică. Ca să fiu sincer, nici măcar nu m-aş grăbi să spun că este un volum de proză confesivă: este cert că scriitorul cotrobăie prin străfundurile copilăriei sale, în special ale „copilăriei mici”, însă nu spre a(-şi) elucida întâmplări şi înţelesuri, aşa cum fac, de regulă, memorialiştii. Imboldul de a găsi un fir evolutiv, la capătul căruia copilul Lică devine scriitorul Leo Butnaru, nu este deloc evident, după cum lipseşte şi preocuparea pentru regăsirea arheologică a însemnelor mitologiei unei epoci şi a unei societăţi: cea a Moldovei de peste Prut, în perioada sovietică, atât de bine conservată în amintirile lui Vasile Ernu.
Mai mult decât toate acestea, autorului îi place să povestească. Element care îl leagă de Ion Creangă şi, în general, de marea tradiţie a povestitorilor moldoveni, de la Ion Neculce, la Mihail Sadoveanu. Filiaţia crengistă nici măcar nu este ascunsă de Leo Butnaru. Dimpotrivă: printre amintirile care revin la suprafaţă se află şi cele, bogate şi numeroase, legate de marele humuleştean, deopotrivă un reper identitar şi un model prozastic. Proza din Copil la ruşi se naşte, întâi şi-ntâi, din plăcerea de a povesti întâmplări din perioada anilor ’50-’60, petrecute într-un sat din Basarabia, pe fundalul unor încercări extrem de dure pentru românitatea rămasă în provincia pierdută, încercări cauzate, simultan, de agresiunea identitară şi de nedreptatea structurală a orânduirii socialiste.
Aminteam, la începutul acestui text, de apartenenţa lui Leo Butnaru la optzecism, până acum manifestată aproape exclusiv în poezie. Copil la ruşi ne demonstrează că adeziunea scriitorului la formulele literare ale generaţiei optzeci este una substanţială, volumul fiind original atât ca materie, cât şi ca organizare a acesteia. Dacă ar fi să simplificăm nepermis de mult discuţia, ar trebui să spunem că ne aflăm în faţa unor Amintiri din copilărie, în variantă postmodernă. Însă ar fi o simplificare care ne-ar ascunde multe dintre mizele cărţii.
Dacă vorbim de optzecism, trebuie să începem prin a remarca fragmentarismul care domină textul. Un fragmentarism structural, care guvernează nu numai poetica textului, ci şi poetica rememorării copilăriei. Amintirile lui Leo Butnaru nu se aşează, cuminte, pe o aţă, într-o curgere graduală şi ordonată, la ale cărei capete se află copilăria mică şi, respectiv, adolescenţa: exerciţiul de memorie execută o mişcare de „du-te-vino” între diferitele întâmplări, unele mai importante, altele, poate, cu o semnificaţie mai redusă. Ar fi însă o eroare să credem că hazardul este cel care guvernează actul rememorării. Acesta ascultă de starea de spirit actuală a celui care scrie, de curiozitatea lui de a peripatetiza cu sine însuşi printre ruinele propriei memorii, iar mişcarea de „du-te-vino” nu operează numai între întâmplările trecutului, ci şi între trecut şi prezent. Nu acurateţea biografică a reconstituirii întâmplărilor trecute îl preocupă pe Leo Butnaru, ci dialogul său – adesea livresc – cu ele.
Dimensiunea livrescă a cărţii nu trebuie, prin urmare, ignorată, dacă tot vorbim de postmodernism. Fireşte că, fiind în discuţie amintirile unui scriitor, prezenţa cărţilor, a cuvântului scris, în general, nu trebuie să ne mire. În cartea de faţă, totuşi, palierul livresc este mult mai subtil şi mai semnificativ. Leo Butnaru nu este interesat (ca alţi scriitori din Basarabia, de ce să nu recunoaştem) să îşi impresioneze cititorul cu precocitatea, nivelul şi întinderea lecturilor sale. Din contră, nu se ruşinează să salute funcţia enormă pe care au jucat-o în formarea sa scriitori care astăzi sunt mult mai puţin prizaţi dincoace de Prut. De pildă, pe lângă reperul Creangă, care revine adesea, cum spuneam, un nume care lasă urme, între primele lecturi literare româneşti ale copilului Lică, este George Coşbuc (editat, la Chişinău, sub numele, „moldovenizat” şi el, de Gheorghe Coşbuc). Dar rememorarea amintirilor „literare” din copilărie acordă un spaţiu mai amplu Abecedarului şi emoţiei primei întâlniri cu şcoala, cu cuvântul scris şi tipărit, cu primele exerciţii de scriere, cu primele exemple de versificaţie de care ia cunoştinţă. Rememorarea, în fragmente, a şcolarităţii este unul dintre momentele de vârf ale textului lui Leo Butnaru, care reuşeşte peformanţa de a ne face să înţelegem sentimentul complex pe care îl trăieşte copilul român la întâlnirea cu şcoala sovietică. Duplicitatea fundamentală a vieţii spirituale a românilor din Basarabia transpare dureros din rememorarea contactului cu Abecedarul în uz în anul 1955. Un Abecedar redactat de necunoscuţii (astăzi) M. Afteni şi P. Doţenco şi editat de „Şcoala sovietică”, plin de poncife ideologice, în care, cum spune Leo Butnaru, „în vreo zece rânduri [...] apare cam de şapte ori numele lui Stalin.” Căutându-l, în anii noştri, în rafturile Bibliotecii Naţionale din Chişinău, scriitorul redescoperă, în textele şi ilustraţiile cărţii, semnele ideologiei care încerca, în acelaşi timp, să şteargă conştiinţa naţională a românilor din Basarabia şi să îi îndoctrineze în spiritul ideologiei comuniste. Dar, regăsindu-şi abecedarul aproape uitat, Leo Butnaru nu poate trece peste bucuria – universală, am spune noi, dacă tot l-am pomenit pe Creangă – cu care atunci, în anii întunecaţi ai stalinismului, copilul Lică deschidea timid uşa cunoaşterii, învăţând primele litere... O bucurie care transcende epocile şi ideologiile...
E o poveste şi cu aceste litere, căci primul alfabet al lui Leo Butnaru a fost, evident, cel chirilic, impus cu forţa de autorităţile sovietice românilor din stânga Prutului. Un alfabet care, alături de alte invenţii lingvistice, intenţiona să acrediteze ideea că românii basarabeni sunt altceva decât ceea ce sunt. Totodată, însă, alfabetul chirilic este alfabetul primelor şapte cărţi pe care le-a publicat Leo Butnaru, cărţi care, definindu-i profilul literar, nu au fost relegate din biblioteca scriitorului român, revenit, după 1989, la alfabetul natural al limbii sale. Copil la ruşi nu este, cu toate acestea, volumul răfuielii patriotarde cu o istorie vitregă, cu o limbă şi o cultură (cea rusă) care nu pot fi făcute responsabile de utilizarea perfidă pe care le-a dat-o stăpânirea sovietică. Leo Butnaru nu se desparte de trecut nici râzând, nici ricanând, ci meditând. Preocupat de meandrele memoriei, de funcţia arhivistică a literaturii, nu de exploatarea clişeelor patriotice.
Nici măcar ciclul anotimpurilor nu guvernează rememorarea prin naraţiune a copilăriei. Aceasta, în ciuda relaţiei indisolubile dintre anotimpuri şi viaţa la ţară, acolo, în Negurenii Basarabiei. O Basarabie care rămâne, cumva, patriarhală, neatinsă în structura ei profundă de transformările pe care le operează socialismul, unele dintre aceste transformări (alcoolismul indus de consumul de basamac, distrugerea ocupaţiilor tradiţionale ale satului) fiind profund nocive. Spre deosebire de ceea ce se petrece în dreapta Prutului, satul basarabean este mai rezistent decât oraşul. Scepticismul funciar al ţăranului român, conservatorismul său spiritual (înţeles ca încredere într-un set de valori tradiţionale) fac ca locuitorii din Negureni să răspundă cu ostilitate noilor „valori” aduse de ocupanţi. Închiderea bisericii, de exemplu, declanşează un puseu de nemulţumire în rândurile sătenilor, care încep să vorbească deschis despre traiul Basarabiei „la români” (adică înainte de 1944) şi chiar să critice făţiş, în vorbe aspre, noul regim adus de ocupaţia sovietică.
Însă, repet, Leo Butnaru este un scritor şi un intelectual autentic. Rememorarea sa nu poate ocoli relaţiile interetnice bune care se stabilesc, în satul natal ca şi în alte sate, între localnicii români şi coloniştii aduşi de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. După cum fluxul memoriei nu poate ocoli nici alte elemente de noutate, foarte atrăgătoare pentru lumea neştiutoare şi oarecum inocentă a satului românesc, pe care le aduce regimul sovietic în Basarabia: cinematograful sătesc (cu filmele sale de război, evident, tot sovietice), patefonul, radioul, maşinile... Prima vizită „la oraş” – la Chişinău, adică – nu este, totuşi, spectaculoasă şi nu lasă în conştiinţa copilului Lică decât amintirea unei farse copilăreşti făcute de un coleg, care pune capse pe şinele tramvaielor din capitala „republicii”...
Scriitorul este, însă, mai puţin interesat de „scriitura aventurii”, adică de consemnarea fidelă a întâmplărilor edificatoare din perioada copilăriei şi pre-adolescenţei. Leo Butnaru adoptă o conştiinţă poziţional postmodernă. Este un autor care nu vrea să ştie (textual vorbind) ce înseamnă „experienţă edificatoare” şi nu doreşte să impună exigenţe exterioare fluxului imprevizibil al memoriei, ce alimentează funcţia arhivistică a textului. Aminitirile devin ele însele livreşti, căci ceea ce consemnează textul nu este întâmplarea brută, ci umbra ei pe canavaua conştiinţei scriitorului, transformarea ei în obiect de reflecţie şi comentariu. Tocmai biografismul, care defineşte într-o măsură atât de mare proza optzecistă, este cel ce se cere invocat aici, cu observaţia că traseul din Copil la ruşi merge în sens invers faţă de cel din Zmeura de câmpie: nu dinspre existenţă înspre text, ci dinspre text înspre existenţă.
Mă opresc aici cu comentariul pe marginea acestui text meşteşugit şi, într-un anume sens, sucit. Leo Butnaru a reuşit o carte remarcabilă, care cuprinde şi amestecă alchimic, într-o reţetă foarte particulară, experienţa personală a scriitorului şi cea istorică. Tranzitul permenent între cele două creează literatura.

Contemporanul – Ideea Europeană, 2008, Nr. 12

Chestionar Kafka

Leo BUTNARU

KAFKA SAPIENS

1.Ce este Kafka pentru dvs.? Este el pentru dvs. o prezenţă interioară, un partener de dialog, o referinţă pur livrescă, poate un frate (chiar un geamăn)? Despre ce vă vorbeşte Kafka în prozele sale?

– În retro(per)spectiva tinereţii mele, Franz Kafka se (mai) asociază cu impulsul şi efortul conştientizat(e) de a mă distanţa cât mai repede de textele şi, mai ales, „exemplele” din becisnicele manuale şi crestomaţii pe care le-am utilizat în sistemul de învăţământ sovietic şi de a cuteza să înţeleg şi ALTCEVA; chiar CU TOTUL ALTCEVA, uneori. La un moment dat (ce ţinu cât o perioadă, momentul), Kafka fusese profesorul, îndrumătorul meu în studiul autodidact al unei altfel de literaturi, precum cea inserată, în bună parte, în selecta, celebra revistă „Secolul 20”, pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem student la Chişinău şi o citeam, asiduu, la Biblioteca Naţională (...,,N. Krupskaia”...). Nu ştiu dacă îmi poate fi un frate; un confrate – da, dacă nu iese că sunt oarecum lipsit de modestie (vorba aia: a se trage de brăcinar cu... – întru mare familiaritate).
Iar celelalte elemente din iterogaţia „Apostrofului” – şi prezenţă interioară, şi partener de dialog, şi referinţă livrescă – sunt fireşti pentru unul care simte necesitatea de a reciti şi... reînţelege Kafka.

2.Pentru dvs., „kafkian” se referă la oameni sau la instituţii, la realităţi sau la proiecţii? Cît de des folosiţi acest epitet şi pentru ce fel de situaţii?

– Din nedorinţa de a participa la tot mai grava banalizare a respectivului epitet, nu mai încerc şi eu să fiu... original, invocându-l. Epitetul nu atât se referă, cât ar fi chiar el însuşi – o stare de referinţă existenţial-generalizată, încât, dacă vrei, poţi spune: Kafka sapiens sau Homo kafkiens. Este bun la toate tristeţile, prezenţele şi absenţele unei vieţi de om, ca realitate şi proiecţii în irealitate, suprarealitate şi chiar – suprairealitate.

3. Este Kafka un înalt funcţionar nevrotic din domeniul finanţelor care încearcă să evadeze din lumea birocraţilor prin scris sau un scriitor perfecţionist pînă la mânie care încearcă să se ascundă îndărătul unei poziţii funcţionăreşti acceptabile în ochii establishmentului, sperînd că astfel îşi va păstra neatins spaţiul de libertate intimă şi onirică?

– De ce nu am putea spune că Franz Kafka este cel care a anticipat perfect imeprfecţiunea ce înseamnă anume nevrotismul timpurilor noastre, până în pânza albă a zilei de azi şi, posibil, pânza neagră a zilei de mâine? Ştiind că, din păcate, nicidecum nu îşi va putea păstra „imaculată” libertatea intimă şi onirică. Agresiunile mutuale oameni–om, om–oameni (societate) sunt de neevitat în această lume care se pretează atât de lesne la absurdizare (ca percepţie şi... decepţie).

4. În ce dimensiune a operei sale este Kafka cel mai apropiat de dvs.?

– Uneori, în umbroasa ei poetică. În acel sfumato amar, trist până la tragic. Iar în proza pe care o scriu, în cutezanţa de a filia subiectele în – şi din vastele planuri ale propriei mele experienţe existenţiale: în câteva pagini de text, întâmplările, acţiunea pot avea loc în arii fabuloase: Chişinău, Moscova, vama Ungheni, Bucureşti, via Iaşi, Könegsberg (atăzi – Kaliningrad), Ermitj, un tramvai din Petersburg sau „Săgeata albastră” românească, munţii Bucegi... Sunt spaţiile pe care le cunosc, cât de cât, în unele din care am vieţuit sau vieţuiesc şi pe care le pot duce în ireal, spre a le coborî în absurd, ca prezenţă umană in actus, ca ideaţie ce nu recunoaşte constrângerile unei înţelegeri de ţafandache sau mic-burghez băţos. Aici, deopotrivă cu Kafka, mă ajută şi principiile din manifestul avangardiştilor ruşi „O palmă dată gustului public” (1913) – foarte actuale şi astăzi.

5. Dacă v-aţi hotărî să pătrundeţi în „Castelul” lui Kafka, cum aţi proceda, ce cale de acces aţi alege? Credeţi că aţi reuşi să forţaţi accesul?

– În genere, accesul spre Kafka (virgulă) ca operă şi spre operă ca (bis-virgulă) Kafka trebuie mereu forţat, pentru a înţelege şi altceva din câte s-a înţeles, în mare parte – la nivel (sau: subnivel) de presupunere, ce poate fi numită şi subiectivism inerent fiecărui om-cititor luat în parte. Totdeauna, subiectivismul, în diferenţe de nuanţe sau chiar şi vectorii săi de bază.
În această situaţie, cititorul, interpretul, exegetul trebuie să fie foarte inventiv, iar cine este în stare – şi co-creativ. Kafka-operă, opera-Kafka sunt din aceeaşi „plămadă” superfluă ca şi răspunsul Sfinxului, ca şi mesajul Pytiei, pe care cei mai mulţi sau nu-l aud, sau, de-l aud, nu-l înţeleg. De aia şi este necesar de forţat accesul, dar – apoi – şi retragerea din „Castel” trebuind forţată. Pentru a nu uita că astea ar fi relaţiile cu un întemeietor al absurdului în literatură.

6. Ce-aţi scrie dacă cineva v-ar închide pentru o noapte în căsuţa albastră de pe Uliţa Aurarilor, zisă şi „Uliţa Alchimiştilor”, în care Kafka obişnuia la un moment dat să se refugieze nopţile ca să scrie?

– Aş fi răspuns, în scris, fireşte, la acest chestionar al „Apostrofului” sau aş fi inventat, la rându-mi, un chestionar-Kafka (vezi răspunsul 8). Ambele îndeletniciri mi s-ar fi părut captivante, ca acea plăcută zăbavă, de care vorbea încă bătrânul cronicar.

7. A făcut oare bine Max Brod că nu i-a ars manuscrisele? A fost acesta un legatar testamentar şi un prieten moral, nepunîndu-i lui Kafka manuscrisele pe foc, sau a fost un prieten şi moral, şi clarvăzător? Oare despre ce vorbesc ei, Kafka şi Max Brod, acum, Acolo?

– Sigur că Max Brod ar merita Premiul Nobel pentru ne-distrugere de manuscrise, în pofida dispoziţiei auctoriale. Pe ambele extreme decizionale, el avu în faţă şi în spate câte un ilustru exemplu: legatarii testamentari ai lui Vergilius – Varius şi Tucca –, la ordinul special al lui Augustus, nu au pus pe foc manuscrisul „Eneidei”, pe care Vergilius îl considera nedesăvârşit şi ceruse să fie nimicit. Şi e bine că Brod nu luă exemplu de la Nikolai Vasilievici Gogol care, precum spune google, şi-a ars partea a doua a „Sufletelor moarte”, după care, dacă autorul rămânea, totuşi, în viaţă, ar fi putut urma şi partea a 3-a a captivantei naraţiuni. (Eu, răspunzându-vă de la Chişinău, vreau să vă amintesc că „Sufletele moarte” au fost ticluite după o temă aflată pe undeva prin Tighina, prin Basarabia colonzată de ţarism.)
Şi tot în acest context mă gândesc că, dacă Max Brod respecta doleanţa pre-letală a autorului, – cum ar fi arătat literatura lumii fără opera lui Kafka? (Aceasta fiind şi una din întrebările chestionaruli de care vorbeam în răspunsul 6.)

8. V-aţi simţit vreodată ca şi cum aţi fi în pielea lui Kafka?

– Când poetul scrisese: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”, am îndrăznit să merg şi mai îndărăt, îndărătnicul de mine, – scriind: „Când eram mai copil şi la suflet curat”. Astfel că, şi în acest caz, aş fi dorit să fiu mai mult în sufletul, decât în pielea lui Kafka. Pentru că, din câte pricep eu, Kafka nu excludea ludicul; nu l-ar fi obstrucţionat.


"Apostrof", nr. 12, 2008

Un coleg despre alt coleg

Dumitru Augustin DOMAN

Un om luminos din Negureni

Cred că starea de fericire este una de calm şi seninătate firească, de meditaţie şi reverie. Această revelaţie am avut-o stând câteva ore cu Leo Butnaru în grădina Corso de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, traversând de sub copertină mai multe reprize de ploaie şi soare. Leo Butnaru îmi pare un om fericit... A trăi, a citi, a scrie – sunt totuna pentru el. Le face firesc, fără fasoane de mare intelectual, deşi e unul rafinat, fără snobism, fără înfumurare, ci normal, cum albina face miere.
Născut în Basarabia, la Negureni, omul e un luminos. Stând cu el la o tacla câteva ore, pleci cu bateriile încărcate; îţi dă energie pozitivă pentru multă vreme.

„Lumea e atât de veche, încât
Dumnezeu ar putea începe
Să-şi scrie memoriile”.

Aşa sună un poem de Butnaru. Luându-l în răspăr, am puntea spune că Leo e atât de tânăr, că ar trebui să mai amâne scrierea memoriilor.

„Argeş”, 2009, Nr. 1, pag 1.

Interviu din "Sud-Est", 2008, Nr. 4

Leo BUTNARU

LIBERTATEA SCRISULUI O TRĂIESC CA PE O REVANŞĂ

– Dragă Leo Butnaru, de mai mulţi ani nu ai altă îndeletnicire decât scrisul. În timpuri în care literatura este poate cea mai nesigură sursă de existenţă, obstinaţia ta de a rămâne un liber profesionist şi de a scoate cel puţin câte o carte pe an este, în condiţiile noastre, vizibil ieşită din comun. Cum reuşeşti această performanţă?

– Am renunţat, la timp, probabil, să cred, precum o fac unii „colegi”, că aş putea… guverna lumea, sau doar societatea basarabeană, sau doar(-bis) literatura, cultura acesteia, încercând, pur şi simplu, să mă... autoguvernez, în libertate, cât mai eficient, în măsura în care sunt în stare. Scriitorul din mine – în posibila dedublare a fiinţei – se pomeni asistat, ajutat de un suportabil... scriptolog cu ceva calităţi... autoadministrative: mă cârmuiesc, să zic, încercând să rămân cât mai mult – timp şi saţiu – în sferele în care îmi place să mă aflu, într-o perioadă deja destul de vastă – de la călimară, via pix, spre... maşina de scris şi, iată, astăzi, magnificul computer; să rămân în sfera scrisului beletristic, eseistic, publicistic; în literatură... Numai astfel îmi pot obţine şi apăra libertatea, fără de care un scriitor nu se poate împlini. Apoi, se ştie, ceea ce numeşti, dragă Valentina Tăzlăuanu, performanţă nu se poate atinge fără conştiinţa de sine că eşti menit anume unui atare canon şi ar fi păcat să nu munceşti pentru onorarea lui şi a libertăţii tale de om angajat benevol în salinele – uneori, seninele! – scrisului. Plus solicitudinea unor edituri, care te observă, te acceptă, te solicită în libera izvodire şi mişcare a cărţii în cultura, în istoria prezentă general-românească. Dar aceasta ar fi deja o altă pistă a răspunsului... ... Numai în libertate artistul poate încerca să-şi dea adevărata măsură de care este în stare.

– În ce măsură te identifici cu literatura care se face astăzi la Chişinău, având în vedere că o mare parte a cărţilor tale au apărut la edituri din România?

– Păi, „dincolo”, la edituri prestigioase, au publicat cărţi şi alţi colegi de-ai noştri, la care ţin cu adevărat şi pe care îi văd numai şi numai în contextul literaturii române, printre ei – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Ion Hadârcă, Irina Nechit... Iar dacă s-ar fi întâmplat ca, deocamdată, să nu fi apărut la edituri serioase de la Bucureşti, Iaşi sau Cluj alţi colegi de-ai noştri, precum ar fi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Eugen Lungu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Nicolae Esinencu, Vasile Romanciuc, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache, Ghenadie Nicu, ei nu pot fi receptaţi decât ca scriitori români autentici, ceea ce e de remarcat în mai multe studii critice, apărute în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Evident, unele nume mi-au scăpat, dar mai sunt, mai sunt câteva demne de atenţie transbasarabeană...Sigur că am trăit şi trăiesc anumite sentimente mai speciale, când un volum sau altul mi-au apărut sau îmi apar la edituri precum „Cartea Românească”, „Eminescu”, „Dacia”, „Junimea”, „Anthropos”, Fundaţia Culturală „Poezia”, Editura Muzeului Literaturii Române sau cea a Institutului Cultural Român, „Vinea”... Nu pot să nu mă bucur, când traducerile mele sunt solicitate la „Humanitas”, spre exemplu, „Ideea Europeană”, „I. Krasko”, chiar şi la Madrid, unde Editura „Hebreo erante” mi-a publicat o selecţie din poezia unuia din ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev...Astfel că e uşor frivol să vorbim de identificarea cu „literatura care se face la Chişinău”. Literatura e una, română, în caz contrar (sau... colateral) poate fi altceva, chiar... antiromânească, în cazul „localiştilor”, „moldoveniştilor” reducţionişti, obişnuiţi cu ţarcul provincialismului, „belşugului” de la Puţintei...De altfel, atitudinea mea e uşor polemică nu numai într-un caz, ci şi în celălalt, ceea ce se înţelege, sper, şi din următorul poem: „Maică Literatură Română / iartă-i poetului / involuntara-i neascultare / de-a se fi născut în Basarabia / şi nu la Bucureşti…” Însă într-un alt text, de acum vreo cincisprezece ani, eram (am şi rămas) în aceeaşi ideaţie oarecum paradoxală, specifică situaţiei noastre, însă ceva mai dramatică, dar, de asemenea, neeludând subtextul de bonomie ironică şi autoironică – ce ne caracterizează, nu, ca popor? În „Poemul de identificare a propriului protrector” îl declaram pe Sfântul Terapont „ocrotitor al / poeziei terra-pontico-euxine a poeţilor români”, pe care, concomitent, îl imploram să nu o facă de oaie, „precum Sfântul Ermolaie / care a uitat că i s-a dat în cerească grijă / politica aceasta carpatină ce miroase a / laptele caprelor din Bucegi după care / căprarul aleargă forfotind de înjurături...”Prin urmare, raportul, raporturile de aflare şi identificare sunt mult mai complexe, dar şi stimulative pentru crearea literaturii. Române, fireşte.

– Care este din punctul tău de vedere cea mai sensibilă problemă a literaturii basarabene de azi?

– Fie, în sens foarte convenţional, să admitem şi sintagma de „literatură basarabeană”... Iar problema sensibilă ţine de... inerţie: mai mulţi reprezentanţi ai acesteia, printre care şi unii cu adevărat dăruiţi cu har, nu au, totuşi, şi aptitudinea de a se actualiza, de a se contemporaneiza, de a rezona (rezonabil!) cu modificările de sensibilitate care, ne place sau nu prea, de suntem conservatori, tradiţionalişti sau mai ştiu eu ce, – ele, modificările, se întâmplă mereu în societate, în arealul spiritual românesc, cel european, în lume, în condiţia existenţială a omului ca individ sau individualitate. Pentru că e o permanentă schimbare de nuanţe; intervin, imperios, altfel de accente, de dislocări semantico-receptive. Asta e, precum spunea şi Andrei Codrescu într-un dialog cu Vitalie Ciobanu: s-a încheiat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Oricum, chiar şi la noi, cei care suntem ceva mai indolenţi, e pe cale a se întâmpla acelaşi fenomen, ca parte componentă a procesului de modificare a conştiinţei în plan universal. De nu eşti în stare să faci faţă unor atare imperative, te arunci în capul altora, blamezi, fără a-ţi da seama că eşti un blazat. Ca să nu mai reluăm dezbaterile (şi bătăile de cap...) despre ceea ce Eugen Lungu numea lumi paralele (în strâmtişoara lumişoară/ lumiţă prutonistreană... ).Apoi, la noi, pe ambele maluri ale Prutului, încă nu s-a înţeles, de către mai mulţi, că (şi) scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieşire din impasuri, să evite fundăturile plafonării, să descopere şi să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienţei de sine, autoadulării sau adulării de grup, gaşcă; să evite cerşitul de consideraţie din partea publicului. Să-şi respecte superioritatea faţă de mulţimea ce reacţionează mai curând instinctual, şi nicidecum exegetic, valorizant. Dacă pricepem, cum s-ar spune, să nu-l amestecăm pe Beethoven cu „amore, amore” din cântecelele – multe, deja, chiar dacă suntem în secolul XXI, – atât de gustate de textieri, compozitori şi interpreţi de estradă „moldovenească”. Acest „amore” poluant, ce ajunge deja ca şi un barbarism sadea (şi... sadic!), confirmă că unii de pe aici au rămas încă în final de secol XIX şi prima jumătate a secolului următor, dominate de suspinele înfocate, gen Conachi: „Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin”. Dar, revin şi zic: să nu-l amestecăm pe Enescu cu – pardon! – hip-hop-ul. Da, este valabilă comparaţia, deoarece conţine şi... hopul... atât de frecvent în cultura şi literatura provincială, localistă...

– Cum pot influenţa cărţile viaţa oamenilor? Sau, ca să reformulez: în ce măsură contează în general produsul scriitoricesc într-o societate ca a noastră?

– Într-o cvasisocietate ca a noastră, est-transpruteană, foarte pestriţă şi dezbinată – de asta o şi numesc cvasisocietate, – cartea contează puţin, foarte puţin, iar pe alocuri – deloc... Pe când într-o societate avansată, deplină, să zicem, cartea e printre elementele primordiale care stau la fundaţia respectivei societăţi.La noi, însă, cartea nu că e doar ignorată, ci, nu o dată, şi... fentată, obstrucţionată, dacă ne gândim că şi constituţia e tot carte... Pentru că se ştie, se vede ce expresie aculturală cam generală au cei care umblă la constituţie – parlamentarii, politicienii de orice rang...Asta e: scriitorul român de valoare din Basarabia, editurile importante din Interriverania se gândesc, în mare, la impactul pe care îl pot avea în societatea românească din dreapta Prutului.Iar aici, „la noi”, nu are rost să investeşti masiv în optimism, sau chiar să contezi pe minuni. Pentru că aici încă mulţi ani înainte 99 la sută din populaţie nu va trece niciodată pragul librăriei, în vecii vecilor nu va procura vreo carte. Iar tristeţea creşte şi mai mult, când te gândeşti că mai nimeni dintre profesorii de limba şi literatura română nu ştiu a valoriza critic vreo carte oarecare. Ei merg pe scheme, clişee, banalităţi. Limbajul conceptualizat pentru ei este ca o limbă moartă.Iar cărţile – cum pot acţiona, ce te pot învăţa ele, aici?... – Cum să ajungi şi să te menţii inspirat-lucid, şi să acţionezi în consecinţă...

– Se pare că Dan C. Mihăilescu scria într-un eseu despre o „asumare a halucinaţiei culturale” de care nu sânt capabili foarte mulţi. Pentru basarabeni această halucinaţie culturală ar trebui, la modul teoretic, să aibă o motivaţie şi mai clară, deşi, în aceşti ani ce au urmat schimbării de după nouăzeci, am văzut-o degradând adesea în retorică pură. Ce-ţi spun azi fraze precum „a-ţi asuma destinul comunităţii căreia îi aparţii”?

– Greu de spus, când mass-media proclamă fel de fel de figurine bicisnice la spirit drept (strâmb!) VIP-uri. Chiar ăştia, astea sa fie „Very Important Person”?! – figuri puţin spus hazlii, involuate, de-a dreptul blazate, fie că au 30 sau 60 de ani... Incultura le îmbătrâneşte prematur. Însă gloata se mulţumeşte „cu puţinul” şi imediat accesibilul. Pe aici nu e în vogă efortul întru a pricepe adevărata cultură, literatură, muzică, pictură... Pretutindeni, se împeliţează scene pentru cântăreţi de două parale, daţi drept „staruri”... Am fost şi, cu atare apetit pentru fleacuri şi inconsistent, mai avem încă a fi, pur şi simplu, păguboşi. Neluaţi în seamă. De unde mă întorc şi zic: salvarea, şansa de afirmare a adevăratului scriitor român din Interriverania e doar în contextul panromânesc. „Numai aici”, între Nistru şi Prut, nu-i poate fi dat decât un destin derutat, de cvasiratat; un destin chircit, de mic monstru al imposibilităţii de a evolua...Astfel că, după părerea mea, destinul acestei comunităţi nu trebuie asumat, ci – subminat, demolat, – reformulat, reorientat, întru a-l obişnui cu libertatea, munca şi valoarea. Cu toate că şi acest mod de a înţelege şi acţiona înseamnă de asemenea „a-ţi asuma destinul comunităţii”. Numai că o altfel de asumare. Mult mai onestă, mai temerară, mai eficientă.

– Crezi că modul în care intelectualii noştri au gestionat situaţia culturală în care s-au pomenit a fost unul adecvat?

– Sunt tentat să iau răspunsul de mai departe, de la o experienţă a noastră, istorică şi culturală... Să iau, adică, răspunsul de la nişte... întrebări.Şi noi suntem dintre cei care ştiu prea bine că, vieţuind, trăind, istorisind (de la a trăi în istorie, nu – a istorisi, ca literatură) împreună cu inteleghenţia rusă, fireşte că am preluat şi obsedantele şi nicicând rezolvatele, prin răspunsuri adecvate, întrebări ale ei: cine e vinovatul? şi – ce-i de făcut? Dar, de regulă, a doua interogaţie, totdeauna iese în faţă, împingând-o pe prima pe planul doi. Astfel că, încercând zadarnic a da un răspuns la prima – etern de negăsit acest, acel răspuns, – nu mai ajungem să încercăm să răspundem şi la cea dintâi, devenită, între timp şi istorie, cea de-a doua, adică – secunda, ca şi cum neimportantă, deja. Este blestemul de-a pune necurmat întrebări şi, mereu... sugrumător, cu nodul în gât, de a nu găsi răspunsuri la ele. De ce? – s-ar cere o a treia întrebare, drept consecinţă dureroasă a primelor două (iată, deja nu mai e prima şi a doua, ci – primele două, la fel de importante! – cine e vinovatul? ce-i de făcut?). De ce nu găsim nici vinovatul şi nici cauza stării de fapt, deplorabile, fireşte? Acesta ar fi, prin contaminare, perpetuumul mobile al nerezolvatelor probleme ale intelectualităţii basarabene. Iar dacă avem ceva curaj şi suntem în stare a mai surdiniza din prejudecăţi, putem recunoaşte că problemele au un caracter transnaţional, fiind şi panromâneşti, în general, cum sunt ruseşti, în particular.Apoi, se creează impresia că, în Moldova Estică, se simte încă în largul său demonul inacţiunii, cum i-ar fi spus Noica. A ideii ca acţiune, ar mai trebui, probabil, precizat. Acţiunii întru bine social şi creaţie ca emanaţie a spiritului în esenţa şi nobleţea sa sui generis.Iată de ce concluzia ar fi, implicit, una deloc măgulitoare: nu, intelectualii nu au gestionat, adecvat şi eficient, situaţia culturală în care s-au pomenit.

– Dincolo de prejudecăţile din interiorul breslei sau de atitudinile maniheiste care tulbură viaţa noastră literară şi extraliterară, crezi că în ultimii 20 de ani de libertate de creaţie literatura de la noi a reuşit să facă faţă aşteptărilor optimiste de la începutul acestui interval sau e un termen prea scurt pentru a putea vorbi despre nişte realizări consistente?

– Ca să răspund, iată, vine gândul – şi se sparie gândul... Pentru că aşa-zisele uniuni de creaţie, inclusiv cea a scriitorilor, au fost ceva ai căror membri s-au înmulţit în... captivitate, totuşi. Drept (strâmb!) rezultat, precum, în cele mai multe cazuri, vietăţile ţinute la zoo, să zicem, nu mai sunt în stare să supravieţuiască odată ce sunt lăsate în mediul natural, astfel şi cei mai mulţi scriitori, care au trăit cu trup şi suflet în mediul Uniunii de acum douăzeci de ani, nu mai sunt în stare să creeze ceva în libertate, graţie libertăţii: ei sunt ca şi atrofiaţi... Parafrazând un vers al lui Pasternak despre Dumnezeu, se pare că mulţi basarabeni, inclusiv scriitorii „lor”, cunosc libertatea doar în... traducere; varianta originală a ei nu ajunge la mintea, voinţa şi fapta lor.Sau, poate, cei mai mulţi sunt doar (încă) derutaţi... Însă durează prea de tot această dezorientare...Apoi, libertatea şi economia de piaţă şi în editarea de carte, fireşte, au dovedit că nu chiar toate sutele de persoane cu carnete de scriitor, care la noi, în Basarabia, se obţin ridicol de uşor, – nici pe departe toate aceste persoane ar fi „confiscate” de pasiunea fundamentală şi irevocabilă a scrisului. Prin aranjamente şi orgoliu, poate că doar din simplu moft garnisit cu câteva damigene, unii ajung în Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, astăzi tot mai „diluată” de vărsarea în ea a neaveniţilor. Aceştia sunt nişte diletanţi doar... votanţi, odată la patru ani. Doar atâta li-i dat lor „de scriitor” – votul întru perpetuarea blazării... Astfel că uniunea („scriitorilor”) cade, cu siguranţă, sub „incidenţa” vitriolului lui Petru Poantă: o comunitate care îşi exhibă „graţioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”, satisfăcându-şi iluzia unui oarecare nonconformism cu care speră să-şi acopere anume lipsa de calităţi de – cu adevărat – buni scriitori şi intelectuali virtuoşi. Bineînţeles, cu excepţiile de rigoare, a 10-15-20 individualităţi, scriitori adevăraţi; excepţii ce sunt, totuşi, cu mult mai puţine, decât ar retro-îndreptăţi acele „aşteptări optimiste”... Însă aici trebuie să menţionez că problema unde se încadrează, cât contează, sub aspect axiologic, un scriitor sau altul (cu sau fără ghilimele), este chiar problema personală a fiecăruia şi nicidecum o cotaţie colectivă, la hurtă. Cine ar avea dreptul să-l „admonesteze” pe X că, vezi, amigo, nu te încadrezi în literatura română, ci rămâi doar?... ( Unde?...)Însă pretenţii faţă de deplorabila prestaţie a Uniunii Scriitorilor trebuie să avem fie şi din motivul că ea nu este ce ar trebui să fie, azi: un sindicat al breslei, nu al găştii...

– Dacă, în ceea ce te priveşte, nu este şi o atitudine indusă de critică, am observat că, dintr-un motiv sau altul, ai tendinţa de a te poziţiona oarecum între generaţiile literare. Deşi, strict vorbind, faci parte din contingentul şaptezecist, care are totuşi un profil al său, un tip de formaţie culturală, nişte similarităţi de educaţie, purtând amprenta unui timp specific. Cum ai caracteriza acest profil?

– Uneori îmi zic, – dar – convingător – doar pentru o vreme, că a încerca să mă dumeresc-„beton” din ce generaţie fac parte şi dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima, deoarece – deloc nu e. Însă, vede-se, la noi nu se poate aşa ceva. Pentru că, să zicem, e curios cum te poziţionează sau te repoziţionează cineva dintre colegi, cineva dintre exegeţi. Ultima întâmplare de acest fel a cauzat-o criticul literar Mihai Cimpoi care nu mă mai vede în generaţia „ochiului al treilea”, ci, zice-scrie, că sunt, de fapt, un – integeneraţionist. Ca şi Arcadie Suceveanu. Şi înclin să-i dau dreptate, deoarece, sub aspect estetic, canonic, programatic (exceptându-l, fireşte, pe cel... inevitabil, – biologic), încă de la debutul nostru „comun”, cred că am propus ceva care mă caracterizează doar pe mine, ce îmi trasa ca şi cum altfel de vectorialităţi, decât mi le-ar fi impus starea de fapt, mai bine zis – starea de societate cu căluşul în creier, cu drasticul său sistem de interdicţii. Şi la acest capitol, al diferenţei, m-a prins cel mai adecvat, încă pe atunci, la debut, un alt coleg de generaţie, însă care nu locuia şi scria la Chişinău, ci la Cernăuţi – unde se citea mai mult, se ştia mai multă literatură română şi universală. Este vorba de Ştefan Hostiuc, actualmente – bucureştean care, în revista „Nistru”, la început de 1977, scria despre cartea mea de debut, apărută în anul precedent, că autorul ei – îmi permit să citez: „este creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de toate zilele... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”. Prin urmare, Ştefan Hostiuc opera, încă acum treizeci de ani, cu unele noţiuni atât de familiare, astăzi, criticii postmodernismului... Iar ca acoladă de etapă, să zic, Cernăuţiul, ca... exeget al scrisului meu, „mă urmăreşte” benefic şi astăzi, făcându-se că unul din cele mai sagace eseuri de studiu despre poezia mea l-a scris Arcadie Suceveanu. Se intitulează „L. B. poet al „texistenţei” şi l-am pus drept postfaţă la recenta mea carte de poeme „Din sens opus”... De altfel, articolul a fost publicat mai întâi în revista „Sud-Est”, apoi – preluat, în două numere, de revista bucureşteană „Luceafărul”.

– Oricât de mult s-ar miza pe sinceritatea discursului, ar trebui, din punctul tău de vedere, să existe limite pentru spunerea-de-sine a unui autor?

– Propun să restrângem foarte cuprinzătoarea, la modul general, noţiune de discurs, în caz contrar am risca să ajungem la un amplu tratat, cu capitole, subcapitole, note bibliografice şi celelalte. Aşadar, să ne limităm doar la câteva aspecte ale sale, la un gen sau două din câte presupune el.Astfel, pentru mine, această temă – cum e: delicată, spinoasă? – deveni... obiect de interes, să zic, – pentru că nu era, la acea etapă, şi unul de „cercetare”, – încă din adânca-mi tinereţe (dacă perioada „clasică” de studenţie poate fi numită aşa; la 18-19 ani), şi anume – după ce am citit „Confesiunile” lui Jean-Jacques Rousseau, ce apăruseră la sfârşitul anilor ’60 la Bucureşti. Acest text excepţional mă intrigase chiar din prima frază, în care autorul spune că alcătuieşte o lucrare cum nu a mai fost o alta, în care ţine să înfăţişeze cititorilor „un om în tot adevărul firii lui; şi omul acesta sunt eu”. Deci, mă acaparase în mod deosebit această promisiune de completă sinceritate şi anume sub atare aspect citii acele trei volume din „Biblioteca pentru toţi”. Eram intrigat de promisa modalitate de spunere-de-sine şi din motivul că, pe zi ce trecea, noi, ţărănaşii de ieri, ajunşi studenţi la Chişinău, ne dădeam seama de tot mai marea falsitate care impregna mediul în care vieţuiam şi studiam, societatea ideologizată excesiv de asemenea în baza deturnării adevărurilor supreme... Unii dintre noi simţeau deja impulsul care să declanşeze efortul conştientizat de a ne distanţa, disocia cât mai repede de textele şi, mai ales, exemplele din deplorabilele manuale şi crestomaţii pe care le utilizasem în obedienta, derutata, hăţuita şcoală medie.Apoi, pe parcursul anilor, eu, ca devorator de jurnale, citii şi alte opere de acest gen anume în axa directivei de „deplină sinceritate” anunţată în acea primă frază a lui Rousseau. Căutam francheţea sui generis (pentru a fi, în fine, „dezamăgit”, fireşte) în jurnalele, confesiunile sau memoriile (unele dintre acestea intitulate... cochet-ispititor, ca în cazul lui Carlo Gozzi, „Memorii inutile”) lui Jules Renard, W. Somerset Maugham, Papini („Un om sfârşit”), Stefan Zweig, Italo Svevo, Lev Tolstoi, Kafka, Jules Renard, Marchizul de Sade, Casanova, Virginia Woolf, Mircea Eliade, Jeni Acterian, Ernest Junger, Eugen Ionescu, Salvador Dali, mai multe fragmente din jurnalele publicate în celebra revistă „Secolul 20”, etcetera, etcetera, până, să zicem, mai spre zilele noastre, la Witold Gombrowicz, despre care chiar am scris, „incluzându-l” până şi într-un titlu de carte, „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, de la una din editurile ieşene. Sigur, am dat doar o parte din numele celebrităţilor ale căror jurnale sau memorii le-am citit, pentru a constata că, bineînţeles, sinceritate deplină nu există! Limitele, impuse de diverse considerente ce ţin fie de... autoapărare, fie de bun-simţ (pentru că o sinceritate debordantă nu ar trebui să ocolească – nu? – şi trivialitatea, abjectul, mizerabilul, care, oricum, într-o doză mai mare sau mai mică, există în viaţa, intimă sau publică, a fiecărui om). E drept, în urma acestor lecturi marele meu câştig s-a tezaurizat în mii de fişe care mi-au fost utile la scrierea eseurilor ce aveau să intre în volumul „Şlefuitorul de lentile” – cartea la care am lucrat pe parcursul a circa trei decenii, din studenţie până acum trei-patru ani, când a fost editată. Dar să revin şi să istorisesc cel mai „recent” exemplu despre jurnal şi sinceritate, care mi s-a întâmplat chiar mie. Un prieten de juneţe, astăzi locuind în unul din oraşele din dreapta Prutului, mă surprinde, spunându-mi că a scris o carte de eseu-confesiune şi mă roagă să-i ofer câteva gânduri pentru „coperta a IV-a”. Primesc, via internet, manuscrisul, computerograma, citesc şi rămân surprins până la... entuziasm! Şi chiar scriind, în acel cuvânt ce mi se solicita, că respectiva carte ar fi una dintre cele mai sincere, poate că cea mai „neapărat-dezgolită” (în nervii săi şi ai autorului) naraţiune memorialistică din cele scrise la noi. E o analiză acut-„deconspiratoare”, fără concesii, în primul rând ale autorului faţă de sine – copil, student, fost ofiţer sovietic, angajat în domeniul culturii, scutierul lui Casanova, ziarist, soţ trecut prin divorţ, astăzi – profesor de liceu, cu viaţa în refacere, cum se spune...– ; de o francheţe... incomodă faţă de cei apropiaţi (părinţi – tatăl, în special, – rude, prieteni, colegi de serviciu, politicieni pseudopatrioţi din pretutindenea românească, arivişti...)… Sigur că în sinea mea mă gândeam la impactul pe care îl va avea respectivul text, necruţător în sinceritatea lui, asupra celor vizaţi în el – pentru unii, eram convins, impactul ar fi fost unul de şoc... Numai că, peste un timp, autorul-prieten îmi re-aduce cartea deja într-o formă... revăzută... Acuitatea sincerităţii s-a cam volatilizat din cele mai multe pagini... Iar eu nu aveam dreptul să-i imput: bine, amice, dar deja cam escamotezi... Nu puteam să-i pretind lui, autor fără mari pretenţii în afirmarea ca scriitor, în baza experienţei proprii de cititor ştiind prea bine că puseseră surdină deplinei sincerităţi şi multe din marile spirite ale lumii...

– Ca scriitor mai vârstnic, te irită presiunea „noilor valuri”, ostentaţia cu care intră în literatură „ai noştri tineri”?

– Din contră, mă bucură prestaţia tinerilor. A unora – de-a dreptul excelentă. Nu e o simplă vorbă ce spun, aici-acum-şi-astfel, pentru că simpatiile, colaborările şi susţinerile noastre mutuale nu ţin de secrete, ocultism, fiind cunoscute. Sunt solicitat de revistele construite de tineri din întreg spaţiul cultural românesc, în unele public frecvent, în altele chiar ţin rubrici... multianuale. Deloc puţini tineri scriu cu înţelegere despre cărţile mele. Cu unii dintre ei am întreţinut corespondenţă, cu alţii – şi acum ne mai aflăm într-un permanent schimb de noutăţi, idei, consideraţii. Prin internet, în primul rând, dar şi prin intermediul „clasicei” telefonii sau aproape anticei... poşte, prin care primesc cărţile, autografele lor, revistele la care scriu dânşii. Unii dintre ei mi-au solicitat interviuri, pe care le-au publicat la Iaşi, Chişinău, Bucureşti, Braşov, Botoşani, Piteşti, Galaţi... Mi-au dedicat spaţii considerabile în reviste electronice... Apoi, constat că, înde ei, mai mulţi juni colegi îşi recomandă adresa blogului meu literar de pe internet, o includ, de asemenea cu titlu de propunere, în blogurile lor.Fie-mi iertată involuntara nemodestie, dar, pentru a rotunji răspunsul, voi apela la o consideraţie a unuia dintre tineri sau – mai tineri, Vitalie Ciobanu care, încă acum peste un deceniu, scria că generaţia tânără mă „consideră pe drept cuvânt un exponent mai rutinat al tendinţei sale de sincronizare cu „suflul” literaturii române de ultimă oră”.

– Faptul că frecventezi aproape concomitent mai multe genuri literare nu te fac să le „trădezi” câte puţin pe fiecare dintre ele?

– Ca si Poe ori Baudelaire, Coleridge ori Matthew Arnold, Eliot dispunea de cele doua voci: de cea a poetului, ca si de cea a criticului. Unii dintre ei, precum Poe, aveau şi o a treia voce, inconfundabilă, – a prozatorului. Astfel că „e vechi păcatul”, vorba poetului... Să nu uităm că au scris eseu, proză şi Eminescu, Arghezi, Voiculescu, Blaga... Ca să mă rezum la clasicii noştri, pentru că, dacă ar fi, din acest unghi de apreciere, să invocăm numele contemporanilor, textul interviului ar spori considerabil... Nu este deloc ciudat că, de la o etapă încolo a creaţiei sale, poetul conştientizează că literatura e mult mai solicitantă pentru cel care are vocaţie, chemare pentru ea, „propunându-i” să abordeze şi proza – oricât ar fi de geloasă poezia! Proza care înseamnă şi înzestrarea lumii exterioare (dar şi a celei interioare!) cu calităţi, semnificaţii, inclusiv peisaje ce se plăsmuiesc în conştiinţa autorului, în subiectivitatea acesteia... inventivă. E ceva ce stă obligatoriu în balanţa sensibilă a inteligenţei (şi necesităţii) artistice, în strădania sa de a releva un maxim de expresivitate a ideii, cuvântului, metaforei, frazei, respectivului text în toate ale sale.Iar eseul intercomunică pregnant – astăzi, tot mai mult – cu toate genurile literare, în primul rând cu proza şi poezia. Apoi, filosofia, istoria culturii, filosofia civică, sociologia... Eu unul prefer eseul de indubitabilă orientare estetică şi filosofică, precum se vede, cred, din mai recentele mele cărţi, „Şelefuitorul de lentile” şi „A opta zi / Cosmograme”, aceasta apărută chiar anul acesta la Editura Institutului Cultural Român. O particularitate a eseisticii inserate aici ar fi „conectarea” ei, dar şi a prezentului nostru, ca sensibilitate, modalitate de percepţie, la contextele ideatice, atitudinile filosofico-existenţiale, a celor estetice, a dispoziţiilor intelectuale, stărilor de spirit ale diverselor epoci, cu inconfundabilele lor personalităţi, genii, spiritus rector transseculare, toate astea – cu inevitabila apariţie a elementelor mitologizării experienţelor reale de cândva. În esenţa lor, multe din respectivele eseuri sunt şi metodă, dar şi modalitate de popularizare a culturii scrise, a artei şi filosofiei în general. E în aceste texte o tentativă de analiză a literaturii, culturii, analiză pe care, bineînţeles, ca oricare alt autor, mi-aş dori-o originală şi cât mai profundă, inclusiv în presupunerile ce merg spre subliminal, acolo, unde se nasc multe din imprevizibilele iluminări tematice şi ideatice.

– Traducerile din poeţii ruşi ca şi comentarea lor cu multă acribie au devenit în ultimii ani un fel de specializare a ta. Crezi că această preocupare a influenţat sau a adăugat valenţe necunoscute propriei tale poezii?

– Înainte de toate, pentru mine personal, românizarea autorilor avangardişti – pe ei îi am mai mult în atenţia şi făptuirea mea de traducător – ar fi ca şi cum o revanşă pe care mi-am tot râvnit-o din adâncile-mi juneţi, când majoritatea celor care făcură epocă la începutul secolului XX prin categorice reforme literare erau interzişi. În genere, societatea comunist-sovietică nu însemna decât un sofisticat şi stupid sistem prohibitiv. Ceea ce se numea epoca represans.La orice vârstă, prin avangardă, avangardişti înveţi mai eficient ceea ce ar însemna libertatea de creaţie şi chiar a crea în spiritul acestei libertăţi. În orice epocă, de atunci încoace, au fost mulţi autori tentaţi de a subscrie, fie şi în mod generic, sub manifestul futuriştilor, intitulat „O palmă dată gustului public” (foarte actuală, palma, şi azi!) sau celui botezat „Duceţi-vă dracului!”, dacă e să te gândeşti la gogomăniile emanate non-stop de autorităţi, politica de stat (pe loc...) etc. Dar parcă nu e actual-tentant îndemnul din unul din manifestele avangardei româneşti, publicat acum optzeci de an, – „cetitor, deparazitează-ţi creierul!”? (La noi, dar nu numai, e şi mai grav: sunt suficienţi scriitori care ar trebui să recurgă la aceeaşi deparatizare cerebrală, a circumvoluţiilor...)Eu unul îi compătimesc pe cei nefamiliarizaţi cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului (aproape... colective), cârtesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de revigorare în literatură, estetică, cultură, gândire în general. Da, la avangardă generaţiile prezente, dar şi cele viitoare, mai au a face şcoală. Întru – de ce nu? – mereu necesara răscoală contra anchilozării, clişeizării, ba chiar a ceea ce se numeşte, uneori, azi, „moartea literaturii”. Cutezanţa avangardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdităţii născute din ignoranţă, suficienţă de sine, iluzie de mărire şi glorie perpetuă...

– Eşti unul dintre autorii permanenţi şi de nădejde ai revistei noastre, iar eseurile cu cea mai diversă tematică pe care le-ai publicat în paginile ei sânt citite cu mult interes. Anul trecut ai publicat însă o amplă proză autobiografică în care îţi rememorezi copilăria petrecută într-un sat moldovenesc din anii cincizeci-şaizeci. Ce crezi că se întâmplă în şi cu satul nostru de astăzi? Mai reprezintă el o temă pentru literatură sau aceasta a fost acaparată cu desăvârşire de urban?

– Acum câţiva ani, îndrăznii să mă adresez, colocvial, dar şi oarecum polemic, unor mari scriitori care, fiecare în parte, a fost şi a rămas un spiritus rector în cultura, ba chiar în destinul lumii. Astfel, într-un diptic, intitulat „Scrisoare în zona liberă dintre Rai şi Iad”, mă adresam măriei sale Dostoievski cam aşa: Frate Fiodor Mihailovici, deja nimeni nu mai crede că frumuseţea va salva lumea, dar câte cineva, naivul, se gândeşte că lumea ar trebui să salveze frumuseţea...Al doilea meu adresat a fost autorul celebrei cărţi de poeme „Paşii profetului” căruia, cu înaltă deferenţă, mă confesam – în spiritul întrebării pe care o am în faţă: Domnule Lucian Blaga, vă rog să nu vă supăraţi, însă, în ultima vreme (sper, nu cea de pe urmă...), de cum merg la ţară, constat că veşnicia a murit la sat...Nu voi da explicaţii speciale: vedeţi ştirile TV, internet, despre migraţia fostului ţăran în întreaga lume, despre copii abandonaţi, despre lipsa gâgâlicilor pentru clasele întâi din zeci de localităţi rurale, despre taţi ce au dreptul la port-armă şi, din eroare, îşi împuşcă fiul...În fine, satul e într-un proces de reformulare dramatică. E ca şi cum un foc continuu. Încă nepregătit, parcă, satul basarabean, şi nu numai, este supus unui inevitabil proces de urbanizare, cosmopolitizare... Ceea ce au scris poeţii şi prozatorii noştri despre satul din comunism, de acum 15-20 şi mai bine (spre... rău) de ani – nu mai ţine de realitate, în mare, deja nu mai este valabil sub aspect ideatic, deopotrivă – şi estetic, eminamente artistic, literar... În toţi parametrii săi, reali sau imaginari, de perspectivă, satul trebuie re-gândit, re-definit... E cu totul altceva, acolo, la sat, decât văzusem eu, copilul, adolescentul, – perioadă pe care o oglindesc în romanul memorialistic, autobiografic „Copil la ruşi”, publicat de editura „Ideea europeană”... Acolo, aici ar fi – relicvele, chiar... moaştele satului de acum un sfert de veac, pe când astăzi e timpul – fracturilor, surpărilor, dărâmării de sat-relicvă întru altfel de reîntemeiere a lui... Ar fi multe de spus, astfel că ar trebui să ne oprim la timp...

– În fine, mă simt obligată să deschid nişte paranteze. Acest interviu are un subtext. Împlineşti în curând 60 de ani. Nu ţi se pare ciudată această vârstă, n-ai impresia că timpul a trecut peste măsură de repede, că poate undeva, sus, s-a făcut o eroare de calcul?

– Uşor... consolându-mă, trebuie să constat că, perioada între 40 şi 60 de ani, mi-a fost – cel puţin, aşa am receptat-o, o mai receptez, – drept cea mai fascinantă din viaţa-mi de scriitor, conştientizată în datele ei „stabile”, ontologice, din care să se ramifice şi vectorialităţile propriilor perspective de perpetuă devenire, împlinire, afirmare. Sigur, sentimentul respectiv e generat şi propulsat de faptul că această perioadă am trăit-o şi... scris-o în libertate panromânească, europeană (pentru că am putut să şi călătoresc prin unele ţări de pe continentul nostru, dar şi de pe cel asiat). Astăzi, libertatea scrisului o trăiesc cât se poate de intens, ca pe o revanşă, spuneam, ca pe o recuperare şi manifestare de sine cât mai firească şi conformă cu ceea ce a investit în firea mea providenţa.Iar partea a doua, cea... ispititoare, a întrebării conţine, in nuce, şi unul din posibilele răspunsuri ale mele. „Ciudatul”, „eroarea de calcul” ţin de metaforele etern... tinere, în aceste cazuri, împrejurări, când se cere, parcă, atenţie, delicateţe în abordarea temei, subtextului, precum zici.Ştii la ce mă gândesc eu, de fapt? Ca senectutea, – inevitabilă, fără doar şi poate, – să nu te umilească prin decrepitudine, ci să te lase să-ţi continui calea destinului de om căruia îi place munca, în cazul nostru – cea a scrisului. Această muncă, precum oricare, probabil, are misterioasa calitate de a atenua dramatismul înaintării în vârstă, şi spre... neant. Plus că e cea mai demnă formă de-a învinge disperarea. Şi, în final, o mărturisire ad hoc: pot spune că, în mod aproape conştient-programatic, „m-am pregătit” pentru înaintatele praguri de vârstă (ce duc... în jos, totuşi), scriind seria de eseuri publicate în „Contrafort” la rubrica... multianuală „Cosmograme”, care au şi intrat în volumul „A opta zi”. Sunt în ele şi multe reflecţii-compendiu despre existenţă ca filosofie, izvodite în şiruri de întâmplări din intimitatea, conştiinţa mea, când, ca orice alt om, eram şi eu atras de vertijurile raţionale/ relaţionale şi intuitive ale spiritului ce se întreabă, iar şi iar, despre misterul existenţei universale, timp şi spaţiu, infinit şi absolut etc. Iar în cărţile mele sigur că m-am referit la destinul uman, – toate astea, se ştie, predispunând la frământări, nelinişti, angoasă şi, nu o dată, la suferinţă. Însă aceasta ar fi o suferinţă de înaltă probă existenţial-cognitivă, în cazul scriitorului – şi creativă (dacă nu invoc o chestie cam retorică...). Astea fiind spuse nu obligatoriu în deplin acord, – dar, parţial, da, fiind, totuşi, – cu părerea Sfântului Augustin, conform căreia filosofia ar fi unica îndeletnicire a spiritului capabilă să-i aducă omului adevărata fericire. În toate sunt nuanţe, pe alocuri – chiar disonanţe, însă, în mare, asta e: o viaţă de om... S-ar putea spune...

Sf. de septembrie, înc. de octombrie 2008

Pentru conformitate: Valentina TĂZLĂUANU

Un interviu din "Jurnal de Chişinău"

„SUNT DINTRE CEI CARE CRED ÎN INSPIRAŢIE CA LEGE A ACŢIUNII”

autor: Irina NECHIT

– Dragă Leo Butnaru, felicitări cu ocazia aniversării a 60-a! Câţi din cei 60 de ani ai tăi i-ai consacrat literaturii?

– Dacă îi iau în consideraţie şi pe cei de... pre-scriitor, adică doar de cititor, ar fi cam 55. Unul din aceşti doi de 5 gemeni jalona vârsta la care am mers la şcoală. Dar a fost un fel de... cvasifiasco, trebuind să mă retrag şi să amân plecarea adevărată pentru anul următor, 1955 (iarăşi dubletul-cinque), când împlinisem şase şi prinsei a înţelege, destul de vag, ce ar fi aia literatură. Peste decenii, am publicat un „Reportaj din Abecedar”; da, reportaj din prima mea carte din care am învăţat literele, scriscetitul cuvintelor, frazelor.

– Ai fost un copil răsfăţat? Ce daruri îţi făceau cei apropiaţi în copilărie?

– Anul trecut, am editat romanul memorialistic „Copil la ruşi”. În el scriu anume despre părinţi, apropiaţi, învăţători, despre răsfăţ (sigur, nu m-a ocolit oarecum alintul, ca unic copil în familie) uman, dar şi despre răsfăţul naturii, în special cel al Răutului de altădată. Am fost iubit şi la şcoală. Sau – la şcoli, pentru că am învăţat în mai multe. Iar dacă cineva ar dori să cunoască romanul „Copil la ruşi”, amintesc că, mai întâi, el a fost publicat în revista „Sud-Est” (Nr. 4 – 2006; Nr. 1, 2, 3, 4 – 2007). Poate fi accesat şi prin internet.

– Despre ce erau primele tale poezii?

– Despre frumuseţi şi... naivităţi! Îmi amintesc că, la un moment dat, mă fascinase un cuvânt ce mi se părea mai special: urdiniş. Bineînţeles că am scris despre albine. Şi atunci, şi după. Regretatul poet Ion Vatamanu îşi intitulase articolul despre prima mea carte, „Aripă în lumină”, chiar aşa: „Unde să duci o albină?”.

– Până în prezent ai publicat 60 de cărţi de poezie, eseuri, publicistică, traduceri, pagini de jurnal etc. E un număr-record de titluri, pentru multe din cărţile tale ai obţinut premii. Cum arată masa de scris a unui campion în domeniul literelor?

– Nu cred că aici e firesc calificativul de „campion”. În caz contrar, cine ar fi fost Arghezi, ale cărui zeci de volume din „Scrieri” stau sus, în raft, pe stânga biroului meu? Iar pe dreapta, alte zeci de volume ale lui Dostoievski, Tolstoi... Dar suta de romane a lui Balzac?... Să nu ne facem iluzii: nu suntem noi din cei care scriu atât de mult, încât nici Dumnezeu să nu reuşească a citi tot, precum se spunea despre un important scriitor scandinav. Iar masa mea de scris, cu vecinătăţile ei imediate, alcătuieşte o privelişte în care mă descurc doar eu unul. Paradoxal, însă doar „abisul, neantul” computerului mă ajută să ordonez cât de cât cele ce nu încap pe masă. Fişiere, fişiere... care îmi amitesc că, pe timpuri, eram fanul lui Robert (zis Bobby) Fischer, campionul lumii la şah. Şi până astăzi mai sunt nedumerit, de ce în „Dicţionarul enciclopedic” român nu i s-a pus şi poza yankeului care bătuse marele maiestru sovietic...

– Am impresia că scrii non-stop. Există totuşi momente în care simţi că nu ai putea să aşterni pe hârtie nici un rând? Exemplifică, te rog.

– Da, când sunt acaparat de pictură sau muzică. Dar, în primul rând, când sunt solicitat, de repetate ori, de recitirea Celor Mari. Gogol, Cehov, spre exemplu. Sau mulţi din autorii pe care A. E. Baconsky i-a inclus în „Panorama poeziei universale contemporane”. Din alt punct de apreciere, toate astea ar fi ca o re-pregătire (un nou cantonament!) pentru... scris, rescris... Iar dacă am crize, deja ştiu că, după două-trei luni, sau după o jumătate de an, ele trec. Pentru că sunt crize personale şi nu... mondiale, ca cea care, astăzi, ne încearcă atât de dur.

– Cum ajungi în starea de transă, cum provoci delirul verbal?

– Sunt dintre cei care cred în inspiraţie ca lege a acţiunii în domeniile care, de fapt, nu recunosc nici un fel de legităţi! Mai multe am încercat să le desluşesc, pornind de la viaţa şi creaţia Celor Mari, în volumul de eseuri „Şlefuitorul de lentile”. Iar „stării de transă” i-aş spune, simplu, starea de fascinaţie, pe care, uneori, o pot provoca prin... luciditate!

– Unii critici au observat că scrii „o poezie fără complexe” şi că ironia, dezinvoltura sunt caracteristice poemelor tale. Cum te-ai debarasat de complexe?

– Cred că nici nu le-am prea avut. Posibil, şi din această cauză criticul Mihai Cimpoi a ajuns să mă „revoce” din generaţia în care tot domnia sa mă plasase, declarându-mă deja intergeneraţionist. E aici un bob de adevăr. Apoi, m-au încurajat să nu am complexe doi critici literari eminenţi – Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici care, începând cu anul 1990, mi-au publicat relativ frecvent versurile, proza, eseurile în prestigioasele reviste „România literară” şi „Luceafărul”.
Dar, bineînţeles, nu m-am împăcat cu gândul că aş fi un... apatrid literar şi mi-am zis că aş face parte din generaţia iluziei necesare – cea mai generoasă, care adună într-un dimpreună-a-fi spiritual autori de diferite vârste şi chiar din diferite epoci.

– Fănuş Neagu te-a numit „diavol cu barbă, într-o lume din scoarţă de lemn domnesc”. Ţi-au plăcut cuvintele lui Fănuş Neagu?

– Cine nu şi-ar dori pensulaţiile portretistice scăpărătoare ale lui Fănuş Neagu? Le ţinem minte din splendidele sale „Cărţi cu prieteni”... Iar din alte portrete-scrise cred că „m-au prins”, în esenţe, Ioanid Romanescu, Nicolae Prelipceanu, Liviu Grăsoiu, Dan Stanca, Lucian Vasiliu, Vitalie Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Vasile Gârneţ, Adi Cusin, Em. Galaicu-Păun... La rândul meu, am schiţat mai multe portrete ale personalităţilor literare contemporane.

– Cum a apărut poemul „Hypatia”, apreciat foarte înalt de Cezar Ivănescu?

– Mă scuteşte de un răspuns mai sofisticat chiar începutul poemului: „Probabil, numele tău deja îşi pierduse speranţa/ de a mai reveni cândva din adolescentinele peşteri/ ale memoriei mele. Şi, la drept vorbind/ nu prea ai când medita în sudicul oraş Odessa…//…cum nu m-aş fi bucurat că în lume mai sunt încă/ atâtea tinere care au în văz mirare potolit-licăritoare/ în căpruiul ochilor ce aduceau a tămâie topită?/ Le priveam cum trec (era prin 1974, aveam 25 de ani)/ ducând în plase zemoşi arămii ce ai fi pariat că şi ei/ au fost modelaţi pe roata olarilor antici, mai apoi –/ scoşi în năvoadele pescarilor odată cu/ amforele eline din/ subsolurile mării doldora de scoici...”
Cam aşa a fost, la Odessa, sus, la capătul Scărilor Potiomkin, de unde priveam portul, marea şi imaginarele zări din Egiptul roman, pe fundalul cărora se profila chipul Hypatiei, grecoaică celebră în matematică, filosofie şi astronomie, linşată de un grup de fanatici în anul 415. Dar, implicit, mă gândeam şi la unul din bunicii mei, pre nume Hypatie.

– Precum menţionai, sintagma „Iluzia necesară” e definitorie pentru creaţia ta. Trăieşti şi azi din iluzii? Ai renunţat la ele?

– Trăiesc şi din iluzii, fireşte. Pentru că, precum le-am definit în poemul respectiv, ele sunt: „nerăbdare şi fugă de grabă, dovadă şi taină amară”, „psalm biblic şi sens din tratate, descântec şi scriere clară, înţeleaptă naivitate”, „speranţă ajunsă credinţă, cărbune şi floare de pară, evadare din umilinţă”, „otravă şi leac ce întreamă”, „abis şi amiază solară, visare visând că visez”... Din toate ale noastre, făcute sau doar năzuite, din modesta izbândă dulce-amară – „şi ţie ceva-ţi aparţine – iluzia mea necesară”...

– Dintre poeţii de avangardă ruşi pe care i-ai tradus în ultimii ani, care este cel mai aproape de poetica ta?

– Cel care îşi imagina universul ca pe o carte unitară şi unică, poetul pe mormântul căruia fusese scris: „preşedintele globului pământesc” – Velimir Hlebnikov. Apoi să nu uităm că, în diverse perioade, au fost avangardişti şi Mandelştam, Ahmatova (akmeişti), Pasternak (futurist), Esenin (imaginist), Ţvetaeva, care a reformat/ reformulat prozodia rusă în esenţe, nu în forme. Dar Maiakovski? Dincolo de prejudecăţi, creaţia lui de juneţe este a unui poet uriaş. Şi atâţia alţii din fascinanta fenomenologie a avangardei...

– Ai realizat şi ai publicat foarte multe interviuri cu personalităţi ale culturii române. Ai o simpatie aparte pentru genul interviului?

– Să zic că „am avut”?... Vorba e că, anul trecut, am editat cel de-al cincilea volum de dialoguri, „Răspund, deci exist”, spunându-mi că – basta! – nu mai revin la acest gen, pe care l-am practicat încă de student, de prin 1969... Şi-apoi, când mă uit la cuprinsurile respectivelor cărţi, îmi dau seama că deja am conversat cu majoritatea personalităţilor literaturii panromâneşti – cei mai mari poeţi, prozatori, exegeţi. Plus că au apărut colegi mai tineri, care fac respectiva meserie cu destulă artă.

– Ai condus câţiva ani Ffiliala din Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Cum pot fi dinamizate relaţiile dintre scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului?

– Din păcate, relaţiile instituţionale între malurile Prutului sunt anevoioase, uneori – formale, verboase, puţin eficiente. Dincolo de ele, contează comunicare personală, directă, asistată de francheţe, dar şi de acuitatea abordării şi elucidării problemelor – comunicarea cu colegii, redacţiile revistelor, editurilor etc. Prin racordarea nivelurilor de inteligenţă, la care noi, prutonistrenii, nu trebuie să fim deficitari. Scriitorul din Moldova Estică are o experienţă unică, inegalabilă. Prin urmare, este important să ştie a o mobiliza pentru scrisul său.

– O să mai faci şi altceva, în afară de literatură, de-acum încolo?

– Sper că, înainte de toate şi – precum înainte! – tot recrutul literaturii să râmân. Însă nu este exclus să revin şi la vechea mea pasiune pentru grafică, desen. Oricum, omul nu poate să nu se arate „deschis” posibilelor surprize pe care i le pregăteşte destinul.

Jurnal de Chişinău,

16 ianuarie 2008

http://www.jurnal.md/article/10819/