O antologie

        
Răzvan VONCU

NICI DEPOZIT, NICI MANIFEST

(fragmente)

       Aşteptată cu interes, înainte de 1989, poezia scrisă în Basarabia s-a configurat, în timp, ca o direcţie aparte în literatura română contemporană – dovadă polemicile şi discuţiile pe care nu încetează să le provoace –, însă nu a convins. Nu se poate spune nici că a reuşit să se integreze întru totul în peisajul liric românesc, şi cu atât mai puţin că a întrunit sufragiile publicului sau ale criticii. Dacă facem abstracţie de demersuri poetice cum sunt cele semnate de Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ sau Dumitru Crudu, se poate spune chiar că lirica basarabeană a ieşit cu totul din raza de observaţie a criticii din ţară, de unde şi afirmaţia, destul de des întâlnită, că decalajul existent înainte de prăbuşirea comunismului, în loc să scadă, s-a adâncit. Şi s-a adâncit nu din cauza preeminenţei poeziei naiv-patriotice (gen Leonida Lari), ci din cea a absenţei unei/ unor direcţii comune. (…)

           Într-un asemenea context, marcat de numeroase contraste şi în care singura certitudine este existenţa unei poezii româneşti în Basarabia, era nevoie de o privire lucidă şi necomplezentă, care să „aşeze” devenirea poeziei basarabene într-o ordine inteligibilă şi pentru cititorul, simplu sau profesionist, din ţară. Misiunea aceasta şi-a asumat-o criticul Adrian Dinu Rachieru, care s-a afirmat în ultimele două decenii nu numai ca un bun cunoscător al realităţilor literare basarabene, ci şi ca un interpret echilibrat al acestora, străin atât de exaltările păguboase ale unora, cât şi de denigrările obtuze ale altora.

             Criticul a optat pentru o prezentare a poeziei române din Basarabia „de la origini până în prezent”, semn că împărtăşeşte ideea – exprimată şi de Mihai Cimpoi... – organicităţii acestei literaturi şi, de asemenea, că antologia Poeţi din Basarabia* aspiră să fie mai mult decât o antologie. Cum spune chiar editorul, ea se doreşte a fi, într-o anume măsură, şi o istorie critică a acestei poezii, din care să nu lipsească, înainte de toate, strădania de a distinge între literar şi cultural, între literatura adevărată (chiar minoră) şi falsurile realist-socialiste.

             Se observă, încă din Argument. Cum citim literatura basarabeană?, şi uşoara miză polemică a antologiei lui Adrian Dinu Rachieru. Fără să intre prea mult în confruntare cu detractorii poeziei basarabene, criticul favorizează, totuşi, în interpretarea fenomenului liric din stânga Prutului, înţelegerea (chiar comprehensiunea), în detrimentul judecăţii de valoare severe. Adevărata sa ţintă nu sunt, prin urmare, amintiţii detractori, ci Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Care, de la înălţimea vârfurilor poeziei române contemporane (sau chiar numai ale celei strict actuale), conchide că, în afara unor nume cum sunt cele pe care le-am citat şi eu la începutul articolului, restul liricii basarabene este defazat şi marginal, neinteresând decât în chip accidental cititorul din dreapta Prutului. O concluzie aspră, cu toate acestea incontestabilă. I se poate reproşa, poate, că, în afara numelor citate, ar mai fi trebuit adăugate unul sau două. (…) Nici una din aceste observaţii nu clatină, însă, concluzia lui Nicolae Manolescu, căci, dacă poezia din Basarabia nu a pătruns în România, de vină e tocmai decalajul de care vorbeam, lesne identificabil la nivelul receptării. Antologia de faţă nu ne convinge de contrariu, dimpotrivă.

             Dar, dacă miza de a-i răspunde lui Nicolae Manolescu este ratată, antologia are multe alte calităţi care o fac să fie meritorie şi greu de depăşit.

            În primul rând, ea este un excelent instrument de lucru. Fără să abuzeze de un aparat critic stufos, editorul livrează cititorului, la fiecare autor antologat, şi un medalion literar. Alcătuite sobru, cu o informaţie completă şi verificată, respectivele medalioane se constituie într-o sugestivă panoramă a poeziei româneşti din Basarabia, de la începutul secolului al XX-lea (Alexe Mateevici) şi până la debutanţii „douămiişti” de azi. Scrise sobru, fără entuziasme de circumstanţă, comentariile lui Adrian Dinu Rachieru păstrează – cu minime abateri – o dreaptă măsură între aprecierea culturală a activităţii unor poeţi şi analiza literară, nu o dată severă, a creaţiei lor. Există, de aceea, un decalaj inerent între luciditatea care guverează introducerile critice şi volumul antologiei: dacă ar fi fost fidel până la capăt imperativului estetic pe care îl aplică în comentarii, criticul ar fi trebuit să reducă selecţia la mai puţin de un sfert din volumul actual.

            O altă calitate a medalioanelor ce însoţesc fiecare poet este şi aceea că pun în circulaţie opinii şi citate ale criticilor de peste Prut, cu care Adrian Dinu Rachieru este, probabil, cel mai familiarizat dintre noi. La finalul lecturii, aşadar, realizăm că există nu numai o poezie, ci şi o critică literară românească dincolo de Prut, critică pe care o cunoaştem încă şi mai puţin decât cunoaştem poezia...

           Structura istorică a antologiei este asemănătoare cu cea a Istoriei... lui Mihai Cimpoi. După două perioade mai lungi – începutul secolului XX, până la primul război mondial, urmat de epoca interbelică –, poezia basarabeană se „aşează” în generaţii care coincid aproape perfect cu deceniile: realist-socialiştii dintre 1950-1960, resurecţia şaizecistă, „transfigurarea” dintre 1970 şi 1980, „reformarea paradigmei” indusă de postmodernism (1980-1990), respectiv momentul actual.

             Nu toate aceste momente sunt la fel de importante şi nu toate produc poeţi care să intereseze dincolo de marginile provinciei, iar antologia nu distinge net între valori, preferând expoziţiunea. Editorul crede că poezia basarabeană trebuie mai întâi cunoscută, pentru a o putea, ulterior, judeca mai nuanţat. De aceea, el nici nu reface, printr-o nouă valutare, ierarhiile interioare ale generaţiilor, în care, de pildă, Leo Butnaru sau Andrei Ţurcanu sunt cu mult mai relevanţi, azi, decât Nicolae Dabija sau Leonida Lari. Nici criteriile de bază nu sunt integral respectate, câtă vreme în antologie intră scriitori care nu au scris nimic (sic!), ca Pan Halippa, sau poeţi integraţi literaturii din ţară, ca Aura Christi. „Dinozaurii proletcultişti”, cum le spune Adrian Dinu Rachieru, sunt recuperaţi printr-o minuţioasă selecţie a puţinelor lor creaţii necontaminate, în timp ce tinerii sunt trataţi cu asprime, în ciuda evidenţei că, măcar, fac literatură, iar nu propagandă. În sfârşit, aş mai înregistra la minusuri şi extensia nejustificată a limitelor optzecismului. Ştiu că e un fenomen la modă şi că unii critici din România descoperă şi ei optzecişti peste tot. Realitatea istorică e, însă, alta: optzecismul se reduce la proza de la Cenaclul „Junimea”, la poezia de la Cenaclul de Luni şi la câţiva scriitori clujeni (Alexandru Vlad, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad). Extensia conceptului asupra unei întregi generaţii din Basarabia, fără legătură cu contextul literar şi teoretic din ţară, nu poate duce decât la diluarea lui, până când ajunge să nu mai însemne nimic.

        Nici depozit (de poeţi fără valoare), dar nici manifest (în favoarea poeziei din provincie), Poeţi din Basarabia este o antologie a cărei utilitate, mai ales, va creşte în timp. Faptul că autorul a ştiut să păstreze echilibrul între exaltare şi negaţie îi sporeşte credibilitatea. Poate că, cine ştie?, de-acum încolo vom citi mai atent poezia care se scrie peste Prut...

_____________________

            *Adrian Dinu Rachieru – Poeţi din Basarabia, Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, 677 p.

             Din: "România literară", 2010, Nr. 44

Cuvânt la o premiere

          
          Ipostaza de premiant… Sau, poate, postura?... De premiant… Dar e posibil să fie şi… postirea de premiant. Atunci când nu eşti… Premiat… Dar, mai adecvat ar fi să spunem: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. Emoţională.

            Oricum, aici, sub auspiciile „Ateneului”, eu mă aflu deja a doua oară în atare stare. Plăcută, bineînţeles. Prima mi s-a întâmplat – hăt! – în secolul trecut. Prin toamna anului 1991. Acum, fiind un alt secol, sper că e oarecum îndreptăţită secunda-mi prezenţă în atare situaţie. De graţie. Pentru că, în ultimul timp, cam repede trec secolele. Astfel că, de s-ar întâmpla să mă invite „Ateneul” şi în – îndrăznesc să visez – secolul viitor, XXII, vă asigur că nu voi declina, ci voi conjuga invitaţia. Dar – ce să-i faci? – odată ce atât de repede trec secolele în ultimul timp, din păcate repede trece şi veacul omului. Astfel că e posibil ca în celălalt secol să mă prezint la „Ateneu” undeva într-un spaţiu dintre purgatoriu şi paradis unde, iarăşi posibil, să mă aflu dimpreună cu fondatorii revistei „Ateneu”, George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru. Aş putea fi, atunci, în viitorul de apoi, de asemenea autor de rubrică la „Ateneul” dintre purgatoriu şi paradis. Sau, nu este exclus, să fiu un simplu zeţar, care culege plumbul literelor. Plumbul bacovian. Şi, ca în tinereţile mele de ucenic în ale presei tipografice, dar şi ale presei propriu-zise, gazetăreşti, numite azi mass-media, să simt din nou (…pe vechi) sub picioare trepidaţiile ce vin de la rotativele tipografice. (O eternă şi... ternă ameninţare de cutremur pentru România...)

            Dar să mă întorc la primul meu premiu „Ateneu”, pe care mi l-a înmânat Sergiu Adam, pe atunci – coleg generos, astăzi – prieten drag, apropiat. Pentru că au trecut la mijloc două decenii şi prietenia noastră şi-a dovedit statornicia. Atunci, Sergiu spunea că, odată venit şi eu din Republica Moldova, înseamnă că Festivalul revistei „Ateneu” e deja unul internaţional. Când mi s-a oferit cuvântul, cu emoţie şi, probabil, cu ceva timiditate, am îndrăznit să zic că eu, cel sosit din unul din statele dez-unite ale României, consider că, de fapt, festivalul e unul interN-Naţional. Bunul de Adam nu a contestat că poate fi şi aşa.

         Mai ţin minte că, fiind cazaţi chiar aici, la Centrul „George Apostu”, prin apartamentele care, în „epoca de aur”, fuseseră prevăzute pentru mahării de partid, am cunoscut pe unii colegi eminenţi, printre care C. D. Zeletin şi Andrei Pleşu. Cu Pleşu am realizat un amplu dialog ce avea să intre deja în a doua mea carte de interviuri, „Spunerea de sine”. Prima se numise „Răspus şi răspundere”, apărută în perioada de perestroika. Peste un an, adică în octombrie 1992, tot aici, la Centru, dialogam cu ilustrul coleg C. D. Zeletin, convorbirea noastră intrând într-un alt volum al meu, intitulat „Răspund, deci exist”. Ţin să amintesc şi titlurile acelor dialoguri: cu Pleşu – „Sigur că e fatal să simţi urmele tiranilor, dar urmele acestea nu se pot şterge decât cu cultură”, iar cu C. D. Zeletin – „Reprezentarea binelui cere un efort de elevare spirituală”. Reproduc aceste titluri-idei, deoarece, implicit, ele sunt în consens cu gândul meu că Bacăul, intelectualii, scriitorii săi ştiu a edifica prin cultură, fiind în stare de eforturile de elevare spirituală prezente şi la aceste colocvii, din 2010, dintr-un alt secol, ale revistei „Ateneu”. Iată de ce cred că Bacăul este unul din focarele de cultură, de istorie, de conştiinţă naţională, dar şi europeană, care au făcut ca Prutul să nu devină apa sâmbetei, să nu ne despartă şi sufleteşte, spiritualiceşte, cum o mai face, din păcate, sub aspect politic, – gând pe care îl voi repeta şi atunci, când nu mă voi mai afla pe malurile Prutului, ci pe cele ale Stixului.

           Lumea din Bacău mi se pare că are cele mai prietenoase chipuri, iar urbea, în întregul ei, oferă, parcă, un alt mod de civilizaţie de târg, de oraş moldav care îşi cunoaşte sau, poate, doar îşi intuieşte tradiţiile de omenie, de ataşament uman. Este oraşul care a meritat şi merită pe deplin prezenţa şi eficienţa unei importante reviste de cultură şi literatură, „Ateneu”. În spiritul democraţiei şi lipsei de prejudecăţi, colegii, prietenii noştri băcăuani i-au încredinţat preşedinţia revistei unei distinse doamne, Carmen Mihalache, pe care ţin să o felicit pentru prezenta reuşită, cea a Colocviilor anului 2010, mulţumindu-i domniei sale şi colegilor care au format sfatul, divanul, juriul ce m-a adus aici, în faţa unei audienţe selecte. Şi care, la începutul alocuţiunii, mă duceau cu gândul la, ziceam, ipostaza de premiant… Sau, poate, postura de?... Acum dându-mi seama că e mai adecvat să se spun: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. De dincolo de cuvinte.

Leo Butnaru
12 noiembrie 2010

Printre liceeni

        Liceul Teoretic ”Spiru Haret” (Chişinău), în colaborare cu Biblioteca Municipală „B.P.Hasdeu”, iniţiază lunarul lecturilor literare, cu invitarea literaţilor de toate generaţiile şi manierele de a scrie. Evenimentul este cu atât mai important, cu cât şi elevi de-ai noştri se vor produce în calitate de invitaţi-condeieri (tineri, bineînţeles), alături de nume consacrate în ale scrisului. Recent, liceul „Spiru Haret” a fost vizitat de un grup de scriitori „aduşi” de un prieten mai vechi al instituţiei noastre, poetul, prozatorul, dramaturgul, publicistul Dumitru Crudu. În calitate de oaspeţi i-am avut pe scriitorul Leo Butnaru, poeta şi publicista timişoreană Moni Stănilă şi tânăra poetă şi prozatoare de la Chişinău Ecaterina Bargan. Invitaţii şi-au citit din bucăţile literare recente, impresionând publicul, destul de numersos, de altfel, ca să mai fie loc la sfârşitul lecturilor pentru întrebări pe marginea celor audiate. Probabil, întrebarea generală care plutea în sală era: Când vom mai avea asemenea întâlniri? Aşteptând cu emoţie să ne întâlnim şi luna viitoare, rămânem în speranţa ca această oră de lecturi literare să se completeze cu ora de polemică literară, care să atragă tot mai mulţi tineri în lumea miraculoasă a cuvântului.

           Trăiască literele româneşti şi cei care le inspiră eternitate!

Sursa:
http://www.spiruharet.md/system/

COLOCVIILE AVANGARDISTE ŞI PREMIILE REVISTEI "ATENEU – 2010"

Festivitatea de premiere. Violeta Savu, Adrian Jicu, Carmen Mihalache, Leo Butnaru, Dumitru Brăneanu, Ion Pop  (Bacău, Centrul "George Apostu", 2010)

           Chiar şi în aceste momente mai puţin prietenoase pentru cultură, pentru dezbateri intelectuale, Revista ATENEU din Bacău şi-a respectat tradiţia şi blazonul organizând, în colaborare cu Facultatea de Litere a Universităţii "Vasile Alecsandri", Colocviile anuale. Invitaţi de seamă, un public receptiv au participat la deschiderea oficială, moderatorul manifestării, prof.univ.dr. Vasile Spiridon, având daca nu o misiune dificila, cel puţin una care i-a dat posibilitatea de a crea un dialog natural, interesant, despre o temă aflată de mulţi, de foarte mulţi ani în discuţie: avangardismul, curent literar, dar cu influenţe majore şi în muzică sau artele plastice. "Colocviile Revistei ATENEU sunt o întâlnire anuală şi o sărbătoare pentru oamenii cărţii şi nu numai, important este că am reuşit să avem alături de noi, de cititorii revistei, invitaţi de seama, în fiecare an punând în dezbatere teme actuale ale culturii moderne. Anul acesta am ales tema «Fascinaţia avangardismului. Permanenţa fenomenului în mişcările literare şi artistice». Invitatul nostru special este prof.univ. Ion Pop de la Cluj, apoi poetul Leo Butnaru, un cunoscător, dar şi traducător al avangardiştilor ruşi, muzicologul Liviu Dănceanu, un promotor al muzicii contemporane, poetul şi prozatorul Ion Fercu, scriitorul C.Th. Ciobanu, Doina Cernica, Gheorghe Iorga, dar şi redactorii revistei Ateneu Adrian Jicu, Marius Manta, Dan Perşa, Violeta Savu şi Ştefan Radu", ne-a spus Carmen Mihalache, redactor şef al Revistei.

            După-amiază, într-o atmosfera intimă, unde nu a fost nevoie de prezentări protocolare, în sala de la Centrul Internaţional de Cultura şi Arte "George Apostu", partener al manifestării, a avut loc decernarea Premiilor Revistei ATENEU pe anul 2010. Fiecare premiant a beneficiat de un laudaţio, astfel că participanţii au putut să aprecieze alegerea juriului, format din redactori ai revistei, critici literari. Redactorul şef, dna Carmen Mihalache, le-a mulţumit tuturor pentru sprijinul acordat, pentru colaborările lor fructuoase în paginile revistei pe care o conduce si a mulţumit, nu?, şi editorului, care este Consiliul Judeţean. Nu s-a vorbit de criză, de necazuri, de greutăţi, s-a vorbit de literatură, de muzică, de artele frumoase, într-o seara superbă de toamnă. Suspansul a trecut şi primul premiat a fost profesorul, eseistul, traducătorul din persană Ghiorghi Iorga, el primind un Premiu Special pentru traducerea şi publicarea lucrării „Omar Khayyam şi complexele mitului european”, România făcând parte din cele 20 de ţari care l-au tradus pe autorul persan al rubaiatelor direct de la sursă. Un alt Premiu Special i-a fost acordat muzicologului, dirijorului şi scriitorului Liviu Dăceanu, pentru valoarea demersului artistic în promovarea muzicii contemporane.

             Premiul pentru poezie pe anul 2010 a fost acordat poetului, eseistului, prozatorului, traducăorului, autor a 65 de volume, 15 numai de poezie, Leo Butnaru, un neobosit colaborator al revistei, un călător perpetuu. Cartea care l-a adus în posesia premiului poarta titlul "Ordine de zi, ordine de noapte".

        Premiul pentru prză pe anul 2010 i-a revinit poetului, prozatorului, gazetarului Ion Fercu, pentru romanul “Z”.

              După un excelent moment artistic, prezentat de un grup de elevi de la Liceul de Arta din Bacău, a urmat decernarea Premiului de Excelenţă profesorului clujean Ion Pop, pentru studiile, tratatele, exegezele consacrate avangardismului european şi românesc.

Gheorghe Baltatescu

Ziarul Deşteptarea
(http://www.desteptarea.ro/colocvii-avangardiste-si-premiile-revistei-ateneu-2010.html)

*      *     *

Centrul de Cultura si Arte "George Apostu" din Bacău a gazduit festivitatea de decernare a prestigioaselor Premii ale Revistei de cultura Ateneu.

             În acest an, distincţiile au fost acordate criticului si istoricului literar Ion Pop (Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate), scriitorului Leo Butnaru (Premiul pentru Poezie pentru volumele “Ordine de zi, ordine de noapte” – Editura “Valman” şi "101 Poeme – antologie 1976 – 2009" – Editura “Biodova”) şi prozatorului Ion Fercu (Premiul pentru proză pentru romanul “Z” – Editura “Junimea”).

          Juriul format din redactorii Revistei a acordat şi două Premii speciale, muzicologului Liviu Dănceanu, "pentru valoarea demersului analitic vizând cunoaşterea şi promovarea muzicii contemporane", şi orientalistului Gheorghe Iorga, pentru traducerea poeziei lui Omar Khayyam”.

             Festivitatea de premiere a încheiat ediţia 2010 a Colocviilor Revistei Ateneu, ediţia a XXX-a, eveniment care a debutat în amfiteatrul Facultăţii de Litere a Universităţii "Vasile Alecsandri" din Bacău, unde premianţii din acest an, alături de scriitori, profesori si studenţi au participat la dezbaterea pe tema "Fascinaţia avangardei. Permanenţa fenomenului în mişcările literare şi artistice". Discuţia, moderată de criticul literar Vasile Spiridon şi de Carmen Mihalache, redactor sef al Revistei Ateneu, a surprins momente din istoria avangardei internaţionale, în literatură şi artă, cu accent pe desfăşurarea fenomenului în România, Rusia si Ucraina.

Laura Huiban

                             Constantin Donea şi Leo Butnaru, 12. XI. 2010, Bacău

Ziarul de Bacău
(http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2010/11/19/premiile-revistei-ateneu-pentru-anul-2010.html)

Un mesaj din Constanţa

         

          Bun găsit.

          Sunt cu gândul la... scrisul dvs. Am citit Bucovina literară, sept. 2010. Am simţit că mă înzeiesc... Elevii mei vă adoră stilul. V-am comentat alături de Cărtărescu. Modus vivendi – modus scrivendi. Veţi dăinui, prindeţi nu numai la critici, dar şi la publicul tânăr. Vânt la pupa! Tot înainte!

         Cu mult drag,

         Anastasia Dumitru

                Constanţa, 14.XI.2010

Leo Butnaru
                                  SALVAREA

                                             Cu gândul la suferinţele lui
                                             Fiodor Mihailovici Dostoievski...

                Simt că mă înzeiesc... Precum Caligul(i)a (ca simbioză dintre om şi plantă: Caligula + gulia)... Ba nu, mă transform în cyber-cerber, ca Gates Bill... Mi se mai întâmplă ceva de unică folosinţă, pentru care ar fi necesar şi un sistem semantic, criptic, de asemenea de unică folosinţă, ca să pot reda ce mi se întâmplă mie, fără a li se întâmpla şi altora... Altora li se poate întâmpla ceva şi mai şi, dar aceasta deja nu mai e treaba mea... Să se descurce... Să suporte... Să se suporte, dacă nu reuşesc – sau nu vor – să fie ca toţi ceilalţi... Nişte obişnuiţi... Oropsiţi...

             Toate începuseră cam astfel: nu că, Maiestatea Sa, Creierul, mi-ar fi ieşit de sub control, ci, am impresie, se întâmplase ceva, o oarece dislocare, frământare, metamorfoză cu sufletul, cu spiritul, cu firea – meu, mele, plurale sau, poate, singulare, zise într-un singur fel: sau – suflet, sau – spirit, sau – fire... ’ar să fie! Nu că ar fi prima zi, ci e chiar prima clipă, multiplicată în aceste litere pecetluite pe displayul computerului, când mi se întâmplă să-mi iasă creierul de sub control. Să fie super-puper-excelent de foarte bine? Sau – invers, pidosnic-hidos-de-foarte-nasol? Problema – pozitivă, cred, – e că deja pot nu că face, ci chiar pot crea mai multe fapte, ca să nu le zic lucruri, – concomitent. Uite, scriu cu două indexuri – de la laba stângă şi de la cea dreaptă, celelalte opt degete – trândăvind, stând ca o greblă în... aer... Opt degete care greblează văzduhul (sau: văzul duhului?), în timp ce posesorul lor, eu, cu ajutorul perechii de indecşi, cel drept şi cel stâng, creează – scris, fapt, concomitent aruncându-şi privirile peste geamul balconului, făcându-le din ochi trecătorilor, zâmbindu-le (a zâmbi – nu e şi asta o faptă? – deci – trei la număr, concomitente – scris, făcut cu ochiul, zâmbit...). E, bineînţeles (poate că – deocamdată), un inconvenient în acest conveier concomitent sau diligenţă de concomitenţă... Să ştiţi că absolut concomitent folosesc, pentru această concomitenţă, noţiunea străveche de diligenţă, gândindu-mă, sigur, la asociaţia noimelor dintre ce fac eu, creez, şi transportul regulat de poştă şi călători – spectatori sau personaje literare, aici – necesare, – plus – sensul doi – diligenţă: sârguinţă, osteneală, zel, promptitudine. Adică, multiplicare de atitudine întru izvodire de faptă, fapte. Bune.

            Care ar fi inconvenientul, ziceam, presupuneam? Ca pentru prima oară, am senzaţia că piciorul stâng îmi... zboară! Sau, cel puţin, când bat cu indexul stâng – zvâcneşte îndărăt, piciorul, când dau în tastă cu indexul drept – revine la loc. E o tastă ca un test! Sau, poate, o clapă ce-ţi trage clapa! (N-ar fi de dorit...) Dar poate că această mişcare-tic de picior intră şi ea în economia multitudinii de fapte care mi se întâmplă concomitent...

             Dar, cel mai important, împărţind ecranul computerului pe din două, pe pista lui din stânga îmi scriu texul – exact, chiar acesta, – iar pe postata din dreapta afişez „Farmaconul” lui Derrida, şi citesc, însuşesc, mă instruiesc! Mie însumi mi-e interesant cum m-am metamorfozat, mă metamorfozez, fără să (mă) forţez, şi anume această concomitenţă de realizare, aplicare în multitudine de fapte mi se pare a fi exact ceea ce vă spuneam chiar în prima frază: simt că mă înzeiesc... Uite, deja e a milioana clipă, poate, în care creierul meu îmi iese de sub control şi mi se pare că încep să pricep cum se întâmplă această benefică nesupunere creatoare de realităţi paralele şi himere sadea, pe care le poţi mângâia, să zicem (...şi să scriem). E ca şi cum aş simţi o altă raţiune în creier şi o altă fire în fiere – nu, nu râdeţi, fierea are un rol foarte important nu numai la digestie, ci şi la digresiuni în scris, cu toate că pe acestea eu cam încerc să le ocolesc, ca să nu plictisesc (sau: pixisesc, de la pix derivare…)... Şi nu din motivul că mi s-ar fi insinuat, instalat o altă raţiune că, am senzaţia, sunt supravegheat, ajutat, mobilizat deja de două creiere, primul şi al doilea, acesta apărut sub creştetul meu acum un milion sau două milioane de clipe. Ciudatul, dar mai ales minunatul sentiment... cerebral e că deja îmi pot controla primul creier cu emanaţia de atenţie a celui de-al doilea (creier). Iar dacă le racordez, le jumelez (fără a jumuli ceva), le mobilizez pe ambele, concomitent, ajung – iată! – la starea de a putea acţiona obiectele, de a le mişca doar din privire, doar din gândire, doar din năzuire şi năzărire. În acest caz, obiectele, lucrurile nu sunt decât tastele computerului – le privesc, le ţintesc şi mă... telechinezesc... Da, de la telechinezie, zic, derivat! A-a, pare-se, la început, conştientizam ceva nefiresc, neadecvat, zicând că mă – înzeiesc. Nu, nu, mai corect ar fi să spun că mă – telechinezesc... (Dar poate că acestea sunt unul şi acelaşi lucru şi nu două mari diferenţe, cum se zice la Odessa...) Oricum, prin telechinezie viaţa şi scrisul obţin sensuri imprevizibile. Mă gândesc că, dacă nu azi, ca mâine, poimâine voi prinde a citi gândurile străine. În cazul că primul creier îmi va reveni completamente sub control. Pentru că există în toate astea un rol. Poate că ar trebui să-l rostesc cu majusculă: un Rol! De...

           Iar unul ca mine, care se telechinezeşte, se poate prospecta, se poate ca şi cerceta în avans, să ştie, prin telechinezie, ce o să fie cu el mâine, poimâine, peste un an... Aha, iată-mă, m-am surprins, cel de peste câteva milioane de milioane de clipe, din viitor. Sunt cel care, peste o săptămână, citesc gândurile străine, aflând şi unele lucruri pe care nu le ştiam. Noţiuni – mai rar, mai puţine, pentru că, în general, nouăzeci la sută dintre pământeni au un vocabular extrem de sărac – între trei şi patru sute de cuvinte. De unde naiba să afli de la ei noţiuni noi, relevante, minunate, instructive?... Nu ştiu la ce mi-ar folosi, dar, citind gândurile altora, am început să pricep mai bine psihologia îndrăgostiţilor, rataţilor – cea a businessmenilor nu mă interesează –, a femeilor, să zicem, – şi de ce nu am zice? Numai că ele sunt previzibile, doamnele, şi caut cazuri mai complicate, când aş putea influenţa raţiunea unor personalităţi adevărate. Pentru că, peste alte câteva zile, pot ajunge telepat-proiector; ba mai mult – pot deveni empat – adică, derivat-concentrat din – empatie – ca cel ce poate intui realitatea, inclusiv pe cea din irealitatea firii umane, prin identificare afectivă. Cui altuia, decât unuia care scrie, să-i fie mai necesară trăirea afectivă, prin transpunere simpatetică în viaţa personajelor sale, unele dintre ele – viitoare, acum – umblând aievea pe străzile acestei urbe?

            Peste un anumit timp, dar mai ales – spaţiu, or – în osmoză – crono-spaţiu – voi fi în stare să-mi proiectez nu atât emoţiile, cât intenţiile – bune, bune, vă asigur, – asupra celor din jur. Să zicem, să nu înjure – să-i influenţez. Pentru început. Apoi – să nu mintă, să nu... În respectiva lume pe invers e mult de intenţionat spre pozitiv... (Minunată această posibilitate... Dar, din păcate, ea nu mă slăbeşte cu gândul ascuns că, totuşi, mă înzeiesc... Ca şi: mă supratelichinezesc...)

          Numai că peste alte milioane de milioane de clipite – precum mă întrevăd, mă „ghicesc” eu în avans (şi... a-vis, probabil; vis ce merge invers visului propriu-zis) crono-spaţial – prind a mă descurca tot mai prost cu capacităţile-mi de telechinezie, nu mai simt – direct, puternic – „obiectele” (...noţiunile, ideile, faptele...) pe care trebuie să le mişc. Nici înainte, nici îndărăt, nici în dreapta, nici în stânga, nici jur-împrejur, – ci încotro anume ar fi optimal să le mişc, să le fixez şi să acţionez în continuare. După alte câteva milioane – de clipe, bineînţeles, – pierd completamente harul de empat, emanarea de empatie; pierd vectorii de telechineziei... Măi să fie! Mi s-a spulberat şi capacitatea de a intra în capetele (capacităţile) altora, chiar dacă pot încă „amuşina” gândurile, intenţiile lor. Mai sunt, destul de slab, în Rol. Căruia, curând, îi voi reduce Majuscula la literă obişnuită. Voi fi oM cu „o” mic. Şi doar cu „M” mare. Cu „o” mic, sau chiar minuscul... Peste alte câteva milioane (...) nu simt în creier (unul mi-a mai rămas, cel din născare şi lumească dezvoltare, inclusiv prin studii, formare) decât un vuiet de flux-reflux al celui ce sunt – într-o clipită – şi nu mai sunt – în – imediat (imed-iad!)! – a doua clipită... (Aici îmi vine să folosesc academica, să zic, noţiune nanosecundă care, constituind doar a miliarda parte dintr-o secundă… – barosană! –, poate fi chiar mai infimă decât clipita.) Dar vuietul, freamătul se înteţeşte – peste alte milioane de... –, devine infernal, aş putea spune, şi-l poate suporta doar unul ca mine sau, pe timpuri, – unul Unic ca Dostoievski (gândiţi-vă la această comparaţie, asociaţie, citiţi-i rusului biografia şi suferinţa...). Numai că (maică!) nenorocirea e că acest vuiet insuportabil mă face să simt doar emoţiile negative ale lumii, ale oamenilor, şi eu nu pot proiecta, selectiv, o emoţie, o intenţie, corecţie să zic, asupra unui ins anume, ci doar – la hurtă pot proiecta, pentru întreaga lume. Şi aceasta mă scoate din fire, fiindcă a acţiona la hurtă, asupra gloatei, e ca şi cum ai lăsa neacţionat însuşi individul, omul, personalitatea, feleşagul (firea) lui. În acest caz, omul e ceva ce rămâne pe de margini, efectul proiectării de intenţii la hurtă nefiind decât inepţie, în cel mai bun caz – zădărnicie. Această hurtă-comunitate intensificată de autoreferenţialitate sau – autotelechinezie, autotelepatie începe să mă înghită, să mă aneantizeze, să mă – Doamne-Dumnezeule! – des-creeze; sunt ca şi cum – Doamne-Dumnezeule – într-o des-Geneză a Ta...

            Dar... Dar mai fă-mi, Doamne, un dar... Nu conjuncţia dar, ci sacrul dar, ca har de a reveni la normal. Pentru că mă gândesc eu – ... în locul Tău?... iartă-mi cutezanţa, Doamne! – ar fi timpul să mă opresc. Pentru că simt că... înfloresc. Cel puţin, am spume la gură. Şi, sigur, – ele, spumele, nu sunt de la pasta de dinţi. Nici de la sărutul îngerului.

         Da, mă opresc.

         A fost un acces.

         Bineînţeles, – neînţeles.

                          (Bucovina literară, septembrie 2010)

ÎNSEMNE

PREMIILE ASOCIAŢIEI PUBLICAŢIILOR LITERARE

ŞI

EDITURILOR DIN ROMÂNIA

           A XII-a ediţie a Galelor APLER a avut loc vineri, 12 noiembrie 2010, la Casa Tineretului din Câmpina.

          Membrii juriului au fost pentru al treilea an consecutiv profesorul universitar, scriitorul Mircea Muthu (preşedinte), criticul de artă  Dorana Coşoveanu, profesorul universitar, criticul literar Vasile Spiridon şi criticul literar Radu Voinescu care, aflaţi în ultimul an de mandat în funcţia respectivă, au hotărât să decerneze următoarele premiile pentru 2009:

– Editurii Academiei Române, Editura Anului;

– Leo Butnaru, Scriitorul Anului;

– Gherasim Rusu Togan, Critică Literară;

– Revistei Hyperion, redactor-şef Gellu Dorian;

– Valentin Talpalaru, Jurnalism Cultural.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::.

O ANTOLOGIE-PANDANT: MARAMUREŞ-BASARABIA

CLAUZA POEZIEI CELEI MAI FAVORIZATE ÎN LIRICA MARAMUREȘEANĂ ȘI BASARABEANĂ CONTEMPORANĂ

Editura „Limes”

POEŢI MARAMUREŞENI


Ion POP
Petre GOT
Vasile IGNA
Radu ULMEANU
Ion BURNAR
Ion ZUBAŞCU
Vasile MORAR
Aurel POP
Gheorghe PARJA
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Echim VANCEA
Ioan DRAGOŞ
Vasile MUSTE
Ioan Es. POP
Nicolae SCHEIANU
Florica BUD
Rodica BRAD PĂUNA
Alexa GAVRIL BALE
Doru Ştefan DĂNCUŞ
Adela NAGHIU
Ilieş GORZO
Cosmin PERŢA

POEŢI BASARABENI


Gheorghe GRIGURCU
Leo BUTNARU
Arcadie SUCEVEANU
Vasile GARNEŢ
Nicolae POPA
Nicolae LEAHU
Irina NECHIT
Aura CHRISTI
Emilian GALAICU-PĂUN
Silvia CALOIANU
Grigore CHIPER
Gheorghe ERIZANU
TRAIANUS
Igor URSENCO
Mihail VAKULOVSKI
Liliana ARMAŞU
Aurelia BORZIN
Tania DUMBRAVĂ
Aura MARU
Victor ŢVETOV
Ecaterina BARGAN

Lansare: 21 noiembrie 2010, Târgul de Carte „Gaudeamus”, Bucureşti.