Ipostaza de premiant… Sau, poate, postura?... De premiant… Dar e posibil să fie şi… postirea de premiant. Atunci când nu eşti… Premiat… Dar, mai adecvat ar fi să spunem: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. Emoţională.
Oricum, aici, sub auspiciile „Ateneului”, eu mă aflu deja a doua oară în atare stare. Plăcută, bineînţeles. Prima mi s-a întâmplat – hăt! – în secolul trecut. Prin toamna anului 1991. Acum, fiind un alt secol, sper că e oarecum îndreptăţită secunda-mi prezenţă în atare situaţie. De graţie. Pentru că, în ultimul timp, cam repede trec secolele. Astfel că, de s-ar întâmpla să mă invite „Ateneul” şi în – îndrăznesc să visez – secolul viitor, XXII, vă asigur că nu voi declina, ci voi conjuga invitaţia. Dar – ce să-i faci? – odată ce atât de repede trec secolele în ultimul timp, din păcate repede trece şi veacul omului. Astfel că e posibil ca în celălalt secol să mă prezint la „Ateneu” undeva într-un spaţiu dintre purgatoriu şi paradis unde, iarăşi posibil, să mă aflu dimpreună cu fondatorii revistei „Ateneu”, George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru. Aş putea fi, atunci, în viitorul de apoi, de asemenea autor de rubrică la „Ateneul” dintre purgatoriu şi paradis. Sau, nu este exclus, să fiu un simplu zeţar, care culege plumbul literelor. Plumbul bacovian. Şi, ca în tinereţile mele de ucenic în ale presei tipografice, dar şi ale presei propriu-zise, gazetăreşti, numite azi mass-media, să simt din nou (…pe vechi) sub picioare trepidaţiile ce vin de la rotativele tipografice. (O eternă şi... ternă ameninţare de cutremur pentru România...)
Dar să mă întorc la primul meu premiu „Ateneu”, pe care mi l-a înmânat Sergiu Adam, pe atunci – coleg generos, astăzi – prieten drag, apropiat. Pentru că au trecut la mijloc două decenii şi prietenia noastră şi-a dovedit statornicia. Atunci, Sergiu spunea că, odată venit şi eu din Republica Moldova, înseamnă că Festivalul revistei „Ateneu” e deja unul internaţional. Când mi s-a oferit cuvântul, cu emoţie şi, probabil, cu ceva timiditate, am îndrăznit să zic că eu, cel sosit din unul din statele dez-unite ale României, consider că, de fapt, festivalul e unul interN-Naţional. Bunul de Adam nu a contestat că poate fi şi aşa.
Mai ţin minte că, fiind cazaţi chiar aici, la Centrul „George Apostu”, prin apartamentele care, în „epoca de aur”, fuseseră prevăzute pentru mahării de partid, am cunoscut pe unii colegi eminenţi, printre care C. D. Zeletin şi Andrei Pleşu. Cu Pleşu am realizat un amplu dialog ce avea să intre deja în a doua mea carte de interviuri, „Spunerea de sine”. Prima se numise „Răspus şi răspundere”, apărută în perioada de perestroika. Peste un an, adică în octombrie 1992, tot aici, la Centru, dialogam cu ilustrul coleg C. D. Zeletin, convorbirea noastră intrând într-un alt volum al meu, intitulat „Răspund, deci exist”. Ţin să amintesc şi titlurile acelor dialoguri: cu Pleşu – „Sigur că e fatal să simţi urmele tiranilor, dar urmele acestea nu se pot şterge decât cu cultură”, iar cu C. D. Zeletin – „Reprezentarea binelui cere un efort de elevare spirituală”. Reproduc aceste titluri-idei, deoarece, implicit, ele sunt în consens cu gândul meu că Bacăul, intelectualii, scriitorii săi ştiu a edifica prin cultură, fiind în stare de eforturile de elevare spirituală prezente şi la aceste colocvii, din 2010, dintr-un alt secol, ale revistei „Ateneu”. Iată de ce cred că Bacăul este unul din focarele de cultură, de istorie, de conştiinţă naţională, dar şi europeană, care au făcut ca Prutul să nu devină apa sâmbetei, să nu ne despartă şi sufleteşte, spiritualiceşte, cum o mai face, din păcate, sub aspect politic, – gând pe care îl voi repeta şi atunci, când nu mă voi mai afla pe malurile Prutului, ci pe cele ale Stixului.
Lumea din Bacău mi se pare că are cele mai prietenoase chipuri, iar urbea, în întregul ei, oferă, parcă, un alt mod de civilizaţie de târg, de oraş moldav care îşi cunoaşte sau, poate, doar îşi intuieşte tradiţiile de omenie, de ataşament uman. Este oraşul care a meritat şi merită pe deplin prezenţa şi eficienţa unei importante reviste de cultură şi literatură, „Ateneu”. În spiritul democraţiei şi lipsei de prejudecăţi, colegii, prietenii noştri băcăuani i-au încredinţat preşedinţia revistei unei distinse doamne, Carmen Mihalache, pe care ţin să o felicit pentru prezenta reuşită, cea a Colocviilor anului 2010, mulţumindu-i domniei sale şi colegilor care au format sfatul, divanul, juriul ce m-a adus aici, în faţa unei audienţe selecte. Şi care, la începutul alocuţiunii, mă duceau cu gândul la, ziceam, ipostaza de premiant… Sau, poate, postura de?... Acum dându-mi seama că e mai adecvat să se spun: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. De dincolo de cuvinte.
Leo Butnaru
12 noiembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu