O antologie

        
Răzvan VONCU

NICI DEPOZIT, NICI MANIFEST

(fragmente)

       Aşteptată cu interes, înainte de 1989, poezia scrisă în Basarabia s-a configurat, în timp, ca o direcţie aparte în literatura română contemporană – dovadă polemicile şi discuţiile pe care nu încetează să le provoace –, însă nu a convins. Nu se poate spune nici că a reuşit să se integreze întru totul în peisajul liric românesc, şi cu atât mai puţin că a întrunit sufragiile publicului sau ale criticii. Dacă facem abstracţie de demersuri poetice cum sunt cele semnate de Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ sau Dumitru Crudu, se poate spune chiar că lirica basarabeană a ieşit cu totul din raza de observaţie a criticii din ţară, de unde şi afirmaţia, destul de des întâlnită, că decalajul existent înainte de prăbuşirea comunismului, în loc să scadă, s-a adâncit. Şi s-a adâncit nu din cauza preeminenţei poeziei naiv-patriotice (gen Leonida Lari), ci din cea a absenţei unei/ unor direcţii comune. (…)

           Într-un asemenea context, marcat de numeroase contraste şi în care singura certitudine este existenţa unei poezii româneşti în Basarabia, era nevoie de o privire lucidă şi necomplezentă, care să „aşeze” devenirea poeziei basarabene într-o ordine inteligibilă şi pentru cititorul, simplu sau profesionist, din ţară. Misiunea aceasta şi-a asumat-o criticul Adrian Dinu Rachieru, care s-a afirmat în ultimele două decenii nu numai ca un bun cunoscător al realităţilor literare basarabene, ci şi ca un interpret echilibrat al acestora, străin atât de exaltările păguboase ale unora, cât şi de denigrările obtuze ale altora.

             Criticul a optat pentru o prezentare a poeziei române din Basarabia „de la origini până în prezent”, semn că împărtăşeşte ideea – exprimată şi de Mihai Cimpoi... – organicităţii acestei literaturi şi, de asemenea, că antologia Poeţi din Basarabia* aspiră să fie mai mult decât o antologie. Cum spune chiar editorul, ea se doreşte a fi, într-o anume măsură, şi o istorie critică a acestei poezii, din care să nu lipsească, înainte de toate, strădania de a distinge între literar şi cultural, între literatura adevărată (chiar minoră) şi falsurile realist-socialiste.

             Se observă, încă din Argument. Cum citim literatura basarabeană?, şi uşoara miză polemică a antologiei lui Adrian Dinu Rachieru. Fără să intre prea mult în confruntare cu detractorii poeziei basarabene, criticul favorizează, totuşi, în interpretarea fenomenului liric din stânga Prutului, înţelegerea (chiar comprehensiunea), în detrimentul judecăţii de valoare severe. Adevărata sa ţintă nu sunt, prin urmare, amintiţii detractori, ci Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Care, de la înălţimea vârfurilor poeziei române contemporane (sau chiar numai ale celei strict actuale), conchide că, în afara unor nume cum sunt cele pe care le-am citat şi eu la începutul articolului, restul liricii basarabene este defazat şi marginal, neinteresând decât în chip accidental cititorul din dreapta Prutului. O concluzie aspră, cu toate acestea incontestabilă. I se poate reproşa, poate, că, în afara numelor citate, ar mai fi trebuit adăugate unul sau două. (…) Nici una din aceste observaţii nu clatină, însă, concluzia lui Nicolae Manolescu, căci, dacă poezia din Basarabia nu a pătruns în România, de vină e tocmai decalajul de care vorbeam, lesne identificabil la nivelul receptării. Antologia de faţă nu ne convinge de contrariu, dimpotrivă.

             Dar, dacă miza de a-i răspunde lui Nicolae Manolescu este ratată, antologia are multe alte calităţi care o fac să fie meritorie şi greu de depăşit.

            În primul rând, ea este un excelent instrument de lucru. Fără să abuzeze de un aparat critic stufos, editorul livrează cititorului, la fiecare autor antologat, şi un medalion literar. Alcătuite sobru, cu o informaţie completă şi verificată, respectivele medalioane se constituie într-o sugestivă panoramă a poeziei româneşti din Basarabia, de la începutul secolului al XX-lea (Alexe Mateevici) şi până la debutanţii „douămiişti” de azi. Scrise sobru, fără entuziasme de circumstanţă, comentariile lui Adrian Dinu Rachieru păstrează – cu minime abateri – o dreaptă măsură între aprecierea culturală a activităţii unor poeţi şi analiza literară, nu o dată severă, a creaţiei lor. Există, de aceea, un decalaj inerent între luciditatea care guverează introducerile critice şi volumul antologiei: dacă ar fi fost fidel până la capăt imperativului estetic pe care îl aplică în comentarii, criticul ar fi trebuit să reducă selecţia la mai puţin de un sfert din volumul actual.

            O altă calitate a medalioanelor ce însoţesc fiecare poet este şi aceea că pun în circulaţie opinii şi citate ale criticilor de peste Prut, cu care Adrian Dinu Rachieru este, probabil, cel mai familiarizat dintre noi. La finalul lecturii, aşadar, realizăm că există nu numai o poezie, ci şi o critică literară românească dincolo de Prut, critică pe care o cunoaştem încă şi mai puţin decât cunoaştem poezia...

           Structura istorică a antologiei este asemănătoare cu cea a Istoriei... lui Mihai Cimpoi. După două perioade mai lungi – începutul secolului XX, până la primul război mondial, urmat de epoca interbelică –, poezia basarabeană se „aşează” în generaţii care coincid aproape perfect cu deceniile: realist-socialiştii dintre 1950-1960, resurecţia şaizecistă, „transfigurarea” dintre 1970 şi 1980, „reformarea paradigmei” indusă de postmodernism (1980-1990), respectiv momentul actual.

             Nu toate aceste momente sunt la fel de importante şi nu toate produc poeţi care să intereseze dincolo de marginile provinciei, iar antologia nu distinge net între valori, preferând expoziţiunea. Editorul crede că poezia basarabeană trebuie mai întâi cunoscută, pentru a o putea, ulterior, judeca mai nuanţat. De aceea, el nici nu reface, printr-o nouă valutare, ierarhiile interioare ale generaţiilor, în care, de pildă, Leo Butnaru sau Andrei Ţurcanu sunt cu mult mai relevanţi, azi, decât Nicolae Dabija sau Leonida Lari. Nici criteriile de bază nu sunt integral respectate, câtă vreme în antologie intră scriitori care nu au scris nimic (sic!), ca Pan Halippa, sau poeţi integraţi literaturii din ţară, ca Aura Christi. „Dinozaurii proletcultişti”, cum le spune Adrian Dinu Rachieru, sunt recuperaţi printr-o minuţioasă selecţie a puţinelor lor creaţii necontaminate, în timp ce tinerii sunt trataţi cu asprime, în ciuda evidenţei că, măcar, fac literatură, iar nu propagandă. În sfârşit, aş mai înregistra la minusuri şi extensia nejustificată a limitelor optzecismului. Ştiu că e un fenomen la modă şi că unii critici din România descoperă şi ei optzecişti peste tot. Realitatea istorică e, însă, alta: optzecismul se reduce la proza de la Cenaclul „Junimea”, la poezia de la Cenaclul de Luni şi la câţiva scriitori clujeni (Alexandru Vlad, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad). Extensia conceptului asupra unei întregi generaţii din Basarabia, fără legătură cu contextul literar şi teoretic din ţară, nu poate duce decât la diluarea lui, până când ajunge să nu mai însemne nimic.

        Nici depozit (de poeţi fără valoare), dar nici manifest (în favoarea poeziei din provincie), Poeţi din Basarabia este o antologie a cărei utilitate, mai ales, va creşte în timp. Faptul că autorul a ştiut să păstreze echilibrul între exaltare şi negaţie îi sporeşte credibilitatea. Poate că, cine ştie?, de-acum încolo vom citi mai atent poezia care se scrie peste Prut...

_____________________

            *Adrian Dinu Rachieru – Poeţi din Basarabia, Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, 677 p.

             Din: "România literară", 2010, Nr. 44