FĂCÂNDU-I DREPTATE UNUI TEXT TRUNCHIAT FĂRĂ VOIA AUTORULUI SĂU

                În numărul de astăzi (1.VII.2011) al cotidianului „Timpul" este publică replica la articolul meu „Amicus Mircea, sed magis amicus veritas”, inserat aici, pe blog. Textul respectiv Mircea V. Ciobanu mi l-a trimis şi mie, astfel că l-am publicat neamânat sub opiniile mele, dar am plasat şi  o schiţă de răspuns, însă, din păcate, redacţia nu a preluat şi explicaţiile mele. Plus că, în acelaşi număr de ziar, textul meu apare doar (foarte!) parţial, tocmai trei sferturi din el fiind lăsate pe dinafară!... (Şi aici, bineînţeles, nu este implicat prietenul M.V.C. căruia - regret - în varianta iniţială a acestui segment de text - i-am făcut o nedreptate, pentru care mi-am cerut scuzele de rigoare).

                                *          *          *

          Spre a face dreptate textului în cauză, reproduc sferturile omise din el (în caz contrar, titlul preluat de ziar de pe acest blog - I, Ci - sau - Y, Ch? -, dar care nu are sub el anume aceste repere, lăsate pe dinafară, e de-a dreptul deocheat!):
         "Apoi colegul [Mircea V. Ciobanu] îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  

Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie".

                             *         *          *

Deci, dragă cititorule, aici, pe blog, ceva mai jos, poţi vedea textul integral meu şi pe cel al lui Mirecea V. Ciobanu căruia, aproape telegrafic, prin teze formulate succint,  ţin să-i (re)răspund următoarele:

Este absurd să judeci traducerile sub aspect bucheristic, mot a mot-ist. Din elementarul motiv că limbile lumii sunt diferite ca structură. Traducătorul nu e cel ce foloseşte cămaşa de forţă, ci este cel care aprinde o torţă de la altă torţă, fără a garanta că lumina acestora, configuraţia flăcării, dacă vreţi, ar fi identice. (Dacă aş fi mai orgolios, aş pretinde că am dat un adagiu…)

Noi nu suntem chiar în situaţia japonezilor (inclusiv a celor ce traduc în ţara lui Basho) care, având în comunicare o ordine inversată a cuvintelor, se văd nevoiţi să-şi organizeze gândurile şi priorităţile în mod diferit decât noi, europenii. Dar totuşi, între limba română şi cea rusă există suficiente  diferenţe care nu permit, în traducere, un fel de spegel im spegel (oglindă în oglindă) a originalului şi reflectării sale în una dintre aceste două limbi, lucru elementar, cunoscut fiecărui om familiarizat cât de cât cu istoria, teoria şi practica traducerii în plan universal. Altfel sus, implicaţia cuvintelor în limbi, ba şi în lumi diferite va fi diferită, nu? Pentru că, din păcate, fondurile lingvistice a două limbi nu sunt nicidecum similare şi nici nu pot fi armonizate într-un singur mod, cel al identităţii aproape sută la sută.

           Prin urmare, traducând din poemele lui Velimir Hlebnikov (la el se referă opinentul meu) a trebuit să accept inevitabila stare de fapt, că  nimănui nu-i este uşor să stabilească o echitate între a respecta posibile „similitudini”, „corectitudini”  lingvistice şi de a păstra mesajul artistic, pe alocuri – în detrimentul celui eufonico-semantic. Tentativa de a crea şi în română eufonii hlebnikoviene ar conduce la imanente ambiguităţi şi decalaje faţă de mesajul ideatic-artistic al textului original. (Poate să încerce pe cont propriu acest moment însuşi M.V.C., dacă are anumite abilităţi de dragoman.) Prin urmare, arsenalul eufonic rusesc devine imposibil în limba română şi, deci, „inutil”, fiind trecut la inevitabila cotă parte de jertfă/ jertfe, la pierderi. Unde mai pui că poeţii români, spre deosebire de foarte mulţi colegi de-ai lor ruşi, nu au mizat şi nu mizează pe eufonii în mod special (cu foarte puţine excepţii, totuşi), nu îşi zic că – asta e! – în asociaţii, sugestii lingvistico-eufonice se află prea multă poezie. Pe când ruşii exploatează şi astăzi tehnica prozodică la nivel fonic, ceea ce nu-i „emoţionează” deloc pe traducătorii occidentali care, pur şi simplu, fac abstracţie de astfel de luciditate străină spiritului limbilor lor care preferă – de ce nu? – luciditatea. Plus că, astăzi, majoritatea traducătorilor occidentali transpun în limbile lor poezia clasică rusă, „îmbumbată” la toţi nasturii formei rigide, ritmate-rimate „perfect”, în vers liber, mai rar – în vers alb. Traducătorii români, însă, continuă să încerce a păstra valenţele acestei prozodii cât mai plenar posibil, de unde şi variantele, uneori atât de diferite, din unul şi acelaşi autor. A se vedea, spre exemplu, versiunile Esenin ale lui Stancu, Lesnea, Olteanu, Sorescu, Creţu etc., etc. – atât de diferite una de celelalte. Bineînţeles, toţi ei conştientizând, oricum ar da-o, totuşi se pierde ceva din original – asta e, vorba românului ce s-a născut poet şi, deopotrivă, traducător: Povestea lui?/ Hm!.../ Povestea mea –/ A mea,/ A ta/ Şi-a altora!...

Alt adevăr de abecedar: de cele mai multe ori, poezia depăşeşte cu greu frontierele naţionale în deplina ei naturaleţe, în special cea stilizată, „estetiza(n)tă” cu bună ştiinţă şi în concordanţă cu limba în care e plăsmuită. În ce mă priveşte, renunţând la posibile eufonii forţate în limba română, am optat pe simţul perspectivei artistice a traducerii, necrezând că un cititor român ar pune mare preţ pe oarece nuanţă gen „день его – Тургенева” care mie nu mi s-a părut, cum exagerat i se pare colegului, o bijuterie. (Uite, am dat o asonanţă interioară: „care mie” – „bijuterie”… Ei şi?)

Bineînţeles, nu putem face complet abstracţie de dezideratul (potolit) că, într-un anumit grad, trebuie să ţinem cont de ceea ce s-ar numi stil naţional nu doar sub aspect psiho-etnic, ci, dimpreună cu acesta, şi sub aspect lingvistic, artistic (poetic). Concomitent însă, nu poţi să nu-ţi dai seama că diferenţele culturale au dus la concluzia inevitabilă (dacă nu pentru toţi acceptabilă, din varii motive sau intenţii personale) că în diferite contexte, inclusiv cele lingvistice şi artistice, valorile sunt relative, motivate de o anumită formă de spirit naţional care admite că însuşi Universul este înţeles diferit de la un popor la altul, dar mite poezia. Cu alte cuvinte, în traducere echivalenţa va fi totdeauna o lipsă de… echivalenţă (de deplinătate), deoarece transpunerea dintr-o limbă în alta a elementelor unor structuri eteroglote presupune să se pornească de la invariantele dintr-o anumită limbă, pentru a li se căuta formele funcţionale (mai multe posibile), în cazul nostru – artistice,  de prezenţă a lor în altă limbă.

Astfel că, volens nolens, traducătorul conştientizează problema diferenţelor în toată amploarea ei, dar şi pe segmente aparte, inclusiv cel în aria căruia acţionează el însuşi, traducătorul, ţinând cont de Weltanschauung-ul (viziunea) autorului străin din care românizează texte în tendinţa de a atinge un cât mai mare grad de comunicare cu cei cărora li se adresează traducerea sa, în măsura în care mentalităţile şi posibilităţile noastre diferite permit aşa ceva. Inclusiv, nu poate să nu conştientizeze diferenţa de valori funcţionale şi posibilităţi sintagmatice a celor două limbi în care este implicat ca receptor şi co-creator. Iar dacă posibilităţi sintagmatice e spus „strict gramatical”, dincolo de ele, sau poate ca un halou al lor, apar formele metaforice, eufonice, să zic, şi ele supuse imanent posibilităţii sau imposibilităţii de stabilire a echivalenţelor nu doar în traducere, ci şi în mentalitatea, în modul de recepţie culturală, artistică a unui popor.

Ca să recurg la un exemplu, de asemenea elementar (de abecedar, ziceam), să ne amintim că există patru forme de participii ruseşti cărora limba română le „contrapune” doar una singură, iată de ce expresia frazeologică poate propune, în anumite cazuri, echivalenţe plauzibile, ceea ce cred că mi s-a întâmplat mie în românizare unor texte hlebnikoviene (puţine, totuşi, în comparaţie cu cele de o structură mai explicită de, pur şi simplu, vers liber, mult mai uşor de adus în spaţiul nostru lingvistic). Adică, în paza participiilor ruşii pot „eufoniza” (…euforiza) împătrit mai abitir ca românii! De unde şi concluzia că asimetriile sunt inevitabile în relaţiile transformaţionale text original – text tradus.

Asta e cu fondurile lingvistice, dar şi cu posibilităţile prozodice contrastive şi cu unele probleme de morfosintaxă uneori de nedepăşit, ci doar posibil de aproximat prin variante-parafraze. În procesul traducerii eu (tu, el) nu apelez (nu apelaţi), selectiv, decât la una din posibilităţile de conversie care ţi se par ţie, ca traducător, mai acceptabilă. E un rezultat ce ţine, bineînţeles, de preferinţele subiective ale traducătorului. Ale altora au dreptul să fie altele, ceea ce însă nu cred că trebuie să pretindă că sunt „definitive”, în ultimă instanţă.

Cine nu vrea să se împace cu atare situaţie generală în satul nostru global, Terra, nu are decât să viseze în continuare la echivalenţe ideale – atare îndeletnicire mie unuia părându-mi-se un gen… SF! caracteristic bietului om căruia nu-i stau, totuşi, toate în puteri. Punct. Ca să nu mergem mai departe în subiect, ajungând la hăţişurile lingvisticii contrastive întru evidenţierea diferenţelor şi analogiile dintre unele limbi neînrudite. Să rămânem, uşor resemnaţi, la inevitabilitatea dihotomică a comunităţii valorilor perfectiv-imperfective…

Leo Butnaru

Grafică

                                  
       Din revista CLIPA  (Nr. 2, 2011)

 

          Leo Butnaru se face remarcat graţie unor lucrări uluitoare prin accesibilitatea, limpezimea şi profunzimea lor (Flori, Suav floral) sau prin complexitatea sugestivă, concentrată, aproape mitică (Hoardă). Simbolurile intense îşi fac loc pe firul creativ al artei, aflându-se parcă în bătaia vântului, dăinuind printr-o unicitate inexplicabilă, dar persistentă, asemenea unei amprente eterne.

                 Victoria Mărgineanu,

                     cl. a XII-a, Liceul Teoretic „Olymp”, comuna Costeşti, Ialoveni.

                

GHEORGHE VODĂ

OMUL CU ARIPI DE CASĂ, POETUL CU ARIPI CELESTE

La sosirea mea în Chişinău, printre scriitorii pe care i-am cunoscut, bineînţeles – mai întâi şi mai mult de la distanţă, la diferite manifestări literare, culturale sau la şedinţe de cenaclu, la care unii dintre ei apăreau ca protagonişti (eram student abia înmatriculat la Alma mater care, în acea perioadă, prin ciudăţenia cursurilor şi bizareriile unor lectori părea mai curând o Alta mater; deci, eram un învăţăcel şi nu îndrăzneam să mă prea bag în sufletul  condeierilor consacraţi), Gheorghe Vodă mi se arăta – aşa l-am înţeles de la bun început – ca un cavaler autentic, firesc, să zic, în comparaţie cu alţi colegi de-ai domniei sale, care de asemenea nu păreau lipsiţi de distincţia nobleţei comportamentale, însă dânşii arătau, parcă, mai puţin convingător, unii cam scorţoşi şi distanţi, alţii uşor caraghioşi prin băţoşenia lor, un altul – încercând să îmbine prestanţa cu scâncetul, cu lamentaţia păşunistă dusă până la smiorcăială de calicie, cu toate că, se părea, nu ar fi avut nevoie de auto-umilinţă, însă aceasta îi aducea „profit” – simpatia şi căinarea celor din jur. Adică, erau mai multe soiuri de cavalerism, însă Gheorghe Vodă se arăta cel mai conform cu legile şi ţinuta cavalerilor – elegant, uşor pedant, delicat în atitudini, deloc cu nasul pe sus, ca ăilalţi. Mai mult ca atât, Vodă părea un Don Quijote neobişnuit: cam scund (el însuşi îşi permitea să autoironizeze: „Un metru jumătate cu tot cu bască…”), acest cavaler părea să fie, concomitent, sieşi şi scutier, adică, în acelaşi timp – Don Quijote şi Sancho Panza.  Avea un pitoresc al său, într-o combinaţie de nobleţe rustică şi fineţe intelectuală. În acea perioadă, Gheorghe Vodă era în graţiile binemeritate ale mai tinerilor săi colegi, care îi apreciau în mod special anumite poeme din volumele „Ploaie fierbinte” (1967) şi „Aripi pentru Manole” (1969), secundul trebuind să se numească, precum îmi spune mai târziu autorul, „Aripi pentru cădere”, titlu care, însă, a fost respins de cenzura editorială, dat fiind că în URSS doar se înălţa, orice, şi nu cădea nimic. În subtexte vibra o atitudine ideatică temerară, însă cel puţin mie îmi plăcea şi stilistica metaforică a versului liber, căruia, pe atunci, abia de i se permitea să fie cultivat în atât de accidentata prozodie dintre Prut şi Nistru, unde continua să domine versificaţia rudimentară, toxică sub aspect ideologic, pe care mahării de la partid ţineau să o declare culme a realizărilor literaturii sovietice socialiste moldoveneşti. În prim-plan erau scoase bicisnicele, neajutoratele însăilări prozodice ale lui Darienco, Balţan sau Cruceniuc, Istru sau Lupan (acestor doi, care, ici-colea, aveau şi câte vreun text mai de Doamne ajută li se scoteau în evidenţă anume caraghioslâcul altor texte ca „Primăvara în Carpaţi”, „Pohoarnele” sau „Sat uitat” etc.), ba chiar Corneanu – încă! – şi nestăvilitul grafoman Barjanschi. Nu se putea şi fără o doamnă, Irina Stavschi (cu studii la Universitatea din Cernăuţi, însă – curios lucru! – cu optică realist-socialistă atât de partinică pro-kremliniană; e drept, la panegiricele pro-partinice o mai „ajuta” şi colega Agnesa Roşca)… Aceştia şi alţii – oameni buni, dar ca scriitori… Prea neputincioşi, unii, prea alunecoşi, alţii, modelul de şui, în sensul DEX de  – zvelt, subţire; îngust, mic; înalt, mlădios  – reprezentat, mai ales, de Bogdan Istru care, într-adevăr, arăta zvelt, subţire, înalt ca alcătuire trupească, şi îngust, mic, mlădios (în sensul de pliere oportunistă) în scris, din numele dumisale la naştere Bădărău ajungând pentru partinicii poruncitori un fel de Bă-dă-bine… Iar Andrei Lupan chiar părea să creadă în beneficiul prăpăstiilor date de bolşevici drept culmi, piscuri, ceea ce era cu atât mai regretabil, întrucât, în unele pagini, cel numit „Bătrânul Lupan” încă de pe la vârsta-i de 40-50 de ani, parcă ar fi învederat aptitudini poetice demne de atenţie… Dar, din nenorocire pentru autor, propriile aptitudini erau anihilate de propriile-i… atitudini… Oricât ar fi fost lustruite  „meritele operei” acestora, cine mai ştie de ei, de scrisul lor, ca şi de „proza” lui Barschi, Lipcan, Şleahu?...

Astfel că poezia lui Gheorghe Vodă, dar şi cea a lui Ion Vatamanu sau Liviu Damian, venea în răspăr cu sforăitul versificat al tribunilor şi  cumularzilor acelor timpuri. (Da, poezia din acele timpuri… – pentru că, peste ani, au mai cedat şi unii  dintre cei care aduceau pe atunci un suflu înnoitor în stătuta literaturică rssm-istă, înrobindu-se slăbiciunilor de a plăcea sus, de a umbla la teme „etern la modă” – comuniste, comsomoliste, leniniste, de a scrie texte kilometrice care, se ştie, se plăteau din gros; de a încăleca tribune, duduind cu rime clamoroase…)

Uniunea Scriitorilor se afla în actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice, care încă nu avea construită, adaptată arhitectural, „lipită”, jumătatea ei dinspre Casa Presei. Acolo, într-un birou, consultantul pentru poezie Gheorghe Vodă punea în discuţie manuscrisele pretendenţilor de a debuta editorial, de a păşi pe treapta a treia a promovării în spaţiul unei posibile cariere de scriitor, poate că şi avansarea într-un destin determinat, treapta. De ce a treia? Pentru că prima ar ţine de cele dintâi încercări literare propriu-zise, a doua treaptă – debutul în presă, a treia – debutul editorial. Eram invitaţi şi acceptaţi la şedinţe şi noi, cei ce lăsaseră deja două trepte „în spate”, numele cărora figura ici-acolo în vreo publicaţie periodică. Bineînţeles, presupuneam că, odată şi odată, voi trece şi eu prin acel birou în care poetul, cavalerul Gheorghe Vodă, îmi va pune în discuţie manuscrisul pre-primordiului editorial. Astfel, când a fost să încropesc acea posibilă carte ce ţintea colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi „De băut”, mă gândeam cum să-mi fac eu curajul să o prezint „la secţie”. Odată, mai bine zis la începutul de toamnă al anului 1974, pe când mă plimbam, făcând turul Lacului din Valea Morilor – azi, al comsomoliştilor – atunci, la terasa cafenelei „Rândunica” din perimetrul EREN (expoziţia realizărilor economiei naţionale), îl văd pe Gheorghe Vodă stând la masă cu soţia sa, actriţa Eugenia Vodă-Mocreac, pe care o cunoşteam din mai multe spectacole la Teatrul „Luceafărul”, mai ştiind că doamna se născuse şi învăţase în satul Vadul lui Leca de pe Răut, ce se află cam la 3 kilometri de Negurenii mei de baştină. În fine, îmi iau curajul să mă apropii şi, cerându-mi scuzele de rigoare, îndrăznesc să deranjez poetul, spunându-i, cam fâstâcit, despre grandioasele mele planuri ne-cincinale: să-i prezint manuscrisul etc. Cavalerul Vodă mi-a răspuns prin distinse şi destinse formule de politeţe, pe care, de altfel, i le ştiam deja fireşti; îmi spune că mă cunoaşte din unele texte publicate în presă şi că nu există nicio problemă şi aşteaptă să prezint manuscrisul la secţia de poezie a USM. În toamnă adâncă, am făcut acest lucru, după care mă pomenesc cu o propunere care mă surprinse: poetul Gheorghe Vodă îmi… cerea îngăduinţa să-mi prezinte în revista „Nistru” un grupaj de versuri, pe care să-l însoţească cu câteva gânduri care, eventual, ar putea intra şi în prefaţa viitoarei mele cărţi de debut, bineînţeles dacă accept etc. Cum să nu accept?! Eram foarte bucuros, dar – de ce aş ascunde-o? – şi măgulit, pentru că iată, unul dintre cei mai buni poeţi, Gheorghe Vodă, se oferă să etc. Grupajul prefaţat de Cavalerul de Văleni a apărut în primul număr al revistei „Nistru” din 1975, incluzând şi poemul „Cuvinte şi anotimpuri”, cu care avea să se încheia cartea mea de debut „Aripă lumină”, publicată în anul următor. Peste vreo zece ani, mai precis – în noiembrie 1984, într-un interviu pe care i l-am solicitat, Gheorghe Vodă, şeful secţiei poezie, care punea în discuţie viitoarele cărţi ale tinerilor, mărturisea: „A citi un manuscris de versuri e mult mai interesant decât o carte gata, pentru că ai în faţă o alcătuire ce nu a trecut prin teascurile tiparniţei şi tu eşti primul care afli tainele scrise ale unui suflet vinovat de poezie. E mult, e puţin, important este să fie prezentă poezia. Când o descoperi, te bucuri. Lumea, văzută cu ochii îndrăgostiţi ai tânărului poet, este totdeauna încântătoare”.

Chipuri de colegi, chipuri de prieteni

Dinu Flămând la decernarea Premiilor USR, 8 iunie 2011. 

Alexandru Ecovoiu. Terasa Muzeului Literaturii Române, 9 iunie 2011.

Bujor Nedelcovici. Neptun, Zile şi nopţi de literatură, 11 iunie 2011.

      Fotografii: L. B.

Amicus Mircea, sed magis amica veritas

I, Ci – SAU – Y, Ch?*

În revista „Sud-Est cultural” (nr. 1, ianuarie-martie 2011) colegul Mircea V. Ciobanu pornise de la intenţia să scrie despre… digresiuni (Obsesie, ce mai… A subsemnatului sau a criticului?... Rămâne de văzut.), însă, până să ajungă la digresiuni, ocoleşte el însuşi mult şi bine (adică… rău) anume prin diverse abateri-excursuri, pentru ca, la un moment dat, ba chiar pe la mijlocul textului, să se surprindă că o luase pe alături, zicând: „Una din nuvelele noului volum Ruleta românească (că despre el voisem să relatez)…”

Iar unele din abaterile sale nu sunt decât, vorba aia, aflare în treabă, precum în cazul când crede că, în traducere, subsemnatul nu a păstrat muzicalitatea versurilor lui Hlebnikov sau a celor ale lui Pasternak. Aici este clar un lucru: prietenul-opinent nu cunoaşte (sau doar nu ţine cont) de faptul că Hlebnikov a fost un adept „înverşunat” al versului liber şi că l-a cultivat metodic, iar atare prozodie, se ştie, nu e prea muzicală, precum cea cu „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”. De aici supoziţia că aş fi transmis doar nivelul semantic al textului (chiar aşa?!), nu şi spiritul… la-la-la-ului (îmi vine să zic şi chiar o fac). Prea de tot afirmaţia! Ar fi bine ca Mircea să-l (re)citească pe Hlebnikov în original, să vadă, să se informeze, cum ar veni, după care cred că nu va dibui. (Ca s-o dau niţel în rimă… muzicală.) În ce priveşte Pasternak, presupun că se referea la unele poeme, de asemenea în vers liber, pe care eu le-am tradus şi publicat în presă sau în antologiile avangardei: „Un răsărit şi mai năbuşitor”, „Temă” sau „Versuri albe”. Celui care e obişnuit doar cu Pasternak-„muzicalul” probabil nu-i vine să creadă că o atare „volnicie”, o atare libertate de „a sfida”… armoniile „făţişe” i-ar fi fost caracteristică marelui poet rus. (Dar de ce zic eu că se referea la unele poeme, când, de fapt, criticul voroveşte la hurtă, în general, fără a specifica, exemplifica, argumenta, contrapune originalul cu traducerea etc?... Asta e mai complicat, nu?...)

              Apoi colegul îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  

Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie.

29.V.2011

______________________

*Iniţial, am trimis textul ce urmează la revista „Sud-Est cultural”, unde el nu a avut altfel de „oprelişti”, decât factorul cronologic: numărul revistei în care ar fi putut fi publicate tocmai cel din septembrie a.c.. M-am gândit că decalajul „sursă – ecou” ar fi fost prea mare şi, mulţumindu-i colegei Valentina Tăzlăuanu, redactor-şef, pentru solicitudine, am retras textul, pentru a-l publica aici.

**Dar nu, amice, nu! (rus.).

O imagine... o stare...

      Mac solitar pe faleza de la Neptun, în preajma Vilei Stancu a USR. 11 iunie 2011...

Congresul Naţional de Poezie

            În perioada 15-18 iunie 2011, la Botoşani va avea loc cea de-a IV-a ediţie a Congresului Naţional de Poezie. În cadrul Congresului scriitorii invitaţi vor dezbate tema acestei ediţii, „Poezia română contemporană în context european. Traduceri, editări, prezenţe în edituri, librării şi presa literară din Uniunea Europeană”. De asemenea, vor avea loc recitaluri poetice, se vor decerna Premiile Congresului Naţional de Poezie, ediţia a IV-a, pentru un poet consacrat şi pentru un poet tânăr, se vor vizita obiective de importanţă culturală naţională  şi internaţională. AgenţiadeCarte.ro şi Radio România Cultural sunt partenerii media ai evenimentului.

"Congresul Naţional de Poezie, ajuns la a IV-a ediţie, şi-a propus de la început să fie altceva decât celelalte manifestări consacrate poeziei peste tot în ţară, de la colocvii şi simpozioane sau „zile ale revistelor”, ori simple recitaluri etc. Prima ediţia a reuşit chiar să fie în formatul pe care ni l-am propus, cu dezbateri axate pe problemele promovării poeziei, de impunere a statutului poetului, destul de şifonat, în conştiinţa celor care au menirea de a-l promova pe poet, nu de a-l umili, de a-l citi, nu de a-l ignora şi comenta pe baza prejudecăţilor şi aşa mai departe, cu recitaluri de tip maraton (de peste 60 de poeţi la prima ediţie!), cu acordarea unui premiu printr-o jurizare ad-hoc, la care a fost implicat şi publicul, cu un târg de carte de poezie şi o participare pe măsură. Apelul primei ediţii a stârnit valuri care, însă din păcate, s-au lovit de stabilopozi încremeniţi în poziţia lor de impasibilitate faţă de fenomenul poetic de la noi. Însă ceea ce a fost foarte important atunci este faptul că, la propunerea lui Al. Muşina şi Andrei Bodiu a luat fiinţă Maratonul de poezie de la Sibiu, care-şi continuă parcursul prin diverse forme. Dar şi ideea Maratonului de poezie şi jazz îşi are cumva originea tot de la formatul acestui congres.

Ediţiile ulterioare şi-au continuat, din doi în doi ani, parcursul, dezvoltând teme care au avut menirea să atragă atenţia forurilor îndrituite să promoveze poezia română în rândul poeziei mari a lumii, unde îi este locul. De bine ce sunt atât de puţin cunoscuţi în lume, ca poeţi, înseamnă că nu am reuşit să mişcăm anchilozele din prejudecăţile lor sau din comodităţile care-i determină să se limiteze la doar câteva nume cu care defileze pe la târgurile internaţionale, cu aceiaşi însoţitori ineluctabili. Tema actualei ediţii reia cumva tema primei ediţii, cu accente de data asta mai concrete, având în vedere că Institutul Cultural Român, şi cu o astfel de menire, de promovare a valorilor cultuale româneşti în străinătate, ar putea fi sensibilizat şi ar putea impulsiona pe trimişii lor în afară să facă mai mult decât nimic din acest punct de vedere. Dar se pare că nu se va mişca nici de data asta. De exemplu, am propus achiziţionarea de către acest institut, prin institutele de aiurea, colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, editată la începutul acestui an, în care sunt incluşi primii 19 poeţi contemporani români care au obţinut acest premiu. Nu am primit nici un semn, nici măcar un refuz, ci ignoranţa a lăsat şi de data aceasta amprenta de bază a  activităţii acestei instituţii reprezentative pentru promovarea culturii române în afara graniţelor ţării. Sau poate mă înşel eu: poezia română nu face parte din cultura română!”, a declarat scriitorul Gellu Dorian.

Dintre scriitorii invitaţi: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Tzone, Chiril Covaldji, Elena Loghinovski, Christian W. Schenk, Dinu Flămând, Doina Uricaru, Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Vasile Tărâţanu, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Dan Mircea Cipariu, Ioan Es. Pop, Dan Coman, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Marin Malaicu-Hondrari, Cosimin Perţa, Diana Geacăr, Rita Chirian,  Cornelia Maria Savu, Iolanda Malamen, Călin Vlasie, Nicolae Coande, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Paul Aretzu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Silviu Guga, Vasile Dan, George Vulturescu, Dumitru Păcuraru, Echim Vancea, Vasile Muste, Ion Mureşan, Luigi Bambulea, Marta Petreu, Adrian Popescu, Ioan Pintea, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, Nicolae Panaite, Aurel Ştefanachi, Val. Talpalaru, Adi Cristi, Şerban Axinte, Antonio Patraş, Dragoş Cojocaru, Paul Gorban, Liviu Pendefunda, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Emil Nicolae, Adrian G. Romila, Sterian Vicol, Florina Zaharia, Angela Baciu, Corneliu Antoniu, Andrei Velea, Mircea A. Diaconu, Constantin Arcu, Carmen Veronica Steiciuc, Ovidiu Alexandru Vintilă, Izabel Vintilă, Ion Beldeanu, Mircea Tinescu, Doina Cernica, Viorica Petrovici, Liviu Popescu, Nicolae Cârlan, Roman Istrate, Mircea Tinescu, Ion Filipciuc, Vasile Ursache, Horaţiu Stamatin, Dumitru Brădăţanu, Vasile Zetu, Anica Facina, Constantin Severin, Elena Brânduşa Steiciuc, Sabina Fânaru, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Vasile Iftimie, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Cristina Şoptelea, Cezar Florescu, Valentin Coşereanu.