D'ALE LUI SULAC

                             Pagini de jurnal

17.X.1983

O seară densă cu Emil Loteanu, Gr. Vieru, Gheno Kalandia (poet din Gruzia), Nicolae Sulac şi Rudolf Olşevski. Ospeţie la ultimul, apoi la penultimul, adică Sulac. Loteanu – fulminant, plin de vervă, informaţie şi inspiraţie, Vieru oarecum retras, îngândurat, conştient sau resemnat, trecând pe plan secund. Cică trudeşte la un memoriu amplu, sfâşiat de probleme. Duminică, Sulac pleacă în Danemarca. Personalitate mereu neîndepărtată de ingeniozitatea poporului, enunţând concluzii şi judecăţi precise, diagnosticări greu de parat, dure în adevărul lor evident. A suportat o intervenţie chirurgicală la ochi. Îngrijorat de evoluţii imprevizibile.  

2.VIII.1986

D’ale lui Nicolae Sulac. Într-o dimineaţă, Sulac se plimbă pe holul CC. Cine nu-l cunoaşte pe Sulac? Se apropie miliţianul de gardă, interesându-se ce doreşte cântăreţul.

– Aşteaptă oleacă şi ai să vezi, – răspunde Sulac.

Apare prim-secretarul CC, prezentându-se adică la serviciu. Şi dat fiind că toţi îl cunosc pe Sulac, îl recunoaşte şi mahărul.

– Bună dimineaţa, Nicolai Vasilievici, – îl salută secretarul. – Ce te-a adus pe la noi?

– Mulţumesc… Ce să mă aducă? Nevoile.

– Adică?

– Am o vorbă cu mata…

Orice ar fi avut în plan prim-secretarul să facă la început de zi, nu poate totuşi să nu ia în seamă prezenţa şi intenţia popularului interpret.

– Ei, dacă aveţi nevoie, poftim, să intrăm până la mine.

Urcă în birou.

– Da, vă ascult, Nic. Vas., – începe secretarul.

Cântăreţul:

– Apoi, Simion, cum vă zice, Cuzmici, de-amu o să cânţi mata.

– Nic. Vas., cum se poate să spuneţi una ca asta? Pentru că noi vă stimăm, vă iubim…

– Ap’ mă stimaţi şi mă iubiţi, dar toate premiile i le daţi Mariei Bieşu. Iaca de ce, Sim. Cuzm., de azi înainte o să cânţi mata, că eu mă lepăd, nu mai urc pe scenă şi radioul şi televiziunea le dau în judecată, dacă transmit de azi înainte vreun cântec de-al meu. Gata, să nu se mai audă de Sulac, să audă de cine socoteşti mata…

– Păi noi ţinem la dumneavoastră, vă preţuim…

… Sulac venise cu aluzia la titlul de artist al poporului din URSS… Pentru că din RSSM este deja…

DESPRE AVANGARDĂ

    Traducerea pentru prima oară, de către Leo Butnaru, a manifestelor avangardei ruse,   reprezintă un  adevărat eveniment. Publicul românesc are, în sfârşit, posibilitatea de a descoperi astfel un fenomen dintre cele mai dinamice şi mai novatoare din spaţiul cultural european. Importante ca foarte îndrăzneţe programe de revoluţionare a limbajelor literar-artistice din primele decenii ale secoulul XX, aceste texte au  un înalt grad de expresivitate şi ca « literatură a manifestelor » ce concentrează semnificative nuclee vizionare, putând fi citite şi ca autentice poeme în proză ori mici spectacole subtil regizate, provocatoare  în egală măsură ca retorică iconoclastă, radical anticonvenţională, şi ca îndemn, adesea patetic, la înnoirea gândirii şi sensibilităţii estetice moderne, într-un moment de răsturnări dramatice ale Istoriei. Putem măsura,  parcurgîndu-le, şi dimensiunea tragică a unui moment de autentică angajare în serviciul revoluţionării profunde a spiritului creator, trădat şi ucis cu brutalitate de aceeaşi Istorie.   Scriitor el însuşi, cu alese înzestrări, tălmăcitorul lor reuşeşte să le redea  în limba noastră energia originară,  cum reuşise şi  în sutele de  pagini de poezie, proză, teatru,  traduse în ultimii ani din creaţia avangardistă a Rusiei.

Ion Pop

Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată.

Liviu Antonesei

28 IUNIE 1940. SAT UITAT?

                                                O PARANTEZĂ

        (Fragment din eseul „Lista basarabeană”)

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică cea de 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot de al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. // 
Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)

Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I.C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul „Sat uitat” n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti moldoveni, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste vreo 12 ani.

Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele „clasice”, ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca „Tovarăşul Vanea” de Samson Şleahu, „Ţara mea” şi „Cresc etajele” de Emilian Bucov, „Deşteptarea” de Alexandru Lipcan, „Lumina” şi „Sat uitat” de Andrei Lupan, „Pohoarnele” de Bogdan Istru, „Tinereţe fără moarte” de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau „Leniniana moldovenească” ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

L.B.

28 IUNIE 1940. CONSECINŢE

 FRAGMENTE DIN ESEUL "LISTA BASARABEANĂ"

 Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi; să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşca-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Chiar aceştia să fie conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”

Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia Cât valorează un om, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, în Basarabia, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!

Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică!  Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră „balul alb” – primul bal din viaţa lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.

28 IUNIE 1940. LISTA BASARABEANĂ



 FRAGMENTE

28 iunie 1940

Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura universală, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.



Semnarea pactului Ribentrop-Molotov-Diavolul

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Astfel că şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, dragă fiică, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu „ai noştri”.



Tancurile sovietice la Soroca



Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care se refugiau, fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), rămâne. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?



Refugiaţii din Moldova Estică



Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”

Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se înde ei, chicoteau şi ironizau:

– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia a-ţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?

La care mecanicul face printre dinţi:

– A treia lună suntem în marş...

După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

SFÂNTA FECIOARĂ A ZĂPEZII

Din Jurnal de Lituania

25 mai 2012

 Ţinem cale spre localitatea Girdiškė, unde vizităm renumita biserică Sfânta Maria a Zăpezii. Ce nume! Sfânta Zăpezilor… A zăpezilor imaculate ca şi neprihănirea fecioarei. Biserica este vastă, cam cât o catedrală, concepută astfel în urma unei decizii de foarte demult, bazată pe perspectiva că pe aici va trece calea ferată şi la Girdiškė va apărea o staţie mare de tren. Însă nu a fost fă fie, proiectul rămânând nerealizat, populaţia localităţii aşa şi nu a crescut, ceea ce nu înseamnă însă că biserica – adevărat monument de cult – a fost abandonată. Aici vin credincioşi de la mari depărtări, pentru a participa la festivalul bisericesc (chiar aşa stă scris: „The church festival” – sintagmă ce pare atât de laică/ lumească, oarecum incompatibilă cu cultul religios; dar parcă în unele biserici de aiurea nu a intrat chitara electrică, tobele, talgerele, saxofonul jazz-band-ului, naiul?...); la festivalul bisericesc „Zăpada Girdiškė-lui”. Aici, în plină vară, ultima duminică din august, ninsoarea este imitată în cel mai primar mod: prin spulberarea bucăţelelor de hârtie, amintind legenda că, făcând să apară stratul de zăpadă imaculată, Fecioara Fără Pată îi ajută pe creştini să-şi păstreze nevinovăţia sufletului până şi într-o lume bântuită de focul patimilor. Pe temelia neprihănirii se înalţă templul viu al vieţii închinate lui Dumnezeu.

Acest locaş de cult, înălţat într-un stil neo-gotic, are şi el legenda sa, spunându-se că ctitorul, zidarul, Manole lituanianul a calculat dintru început atât de exact numărul de cărămizi necesare la construcţie, încât, la final, nu rămăseseră în plus decât doar… 2 cărămizi! Iar un amestec de legendă eu unul l-am presupus şi în ceea ce aici se numesc „două altare” care,  în biserica ortodoxă, ar fi mai curând două părţi ale unei catapetesme, ce sunt create într-un mod unic, absolut original – pe de laturile altarului tronează compoziţii din tulpini de arbori descojiţi, pe ramurile cărora sunt plasate icoane şi statuete de sfinţi: pe stânga – icoana cu Fecioara Maria, pe dreapta – Tatăl Ceresc în braţe cu pruncul. Aceasta este o dovadă incontestabilă că lituanienii nu se tem de anumite abateri de la canoanele de cult rigide, inventează detalii în simbolistica bisericească generală anume în virtutea discretă a celor pe care le reţinusem eu din discuţiile cu colegii băştinaşi (reţinut la nivel de supoziţie, trebuie să subliniez), când era invocat relativ frecvent faptul că, în vremuri de acum nu chiar mute secole, triburile protobaltice de pe aceste meleaguri au lăsat în subconştientul naţiunii pe care au plăsmuit-o urme şi umbre „active”, încă, de păgânism, politeism ce nu trebuie contrapuse catolicismului sau negate. Această operă de catapeteasmă arborescentă, compoziţiile inventive de sanctuar îi aparţin preotului (dar şi sculptorului, artistului, reiese!) Kazimir Andriukaitis.

Vladas Brazunas şi Leo Butnaru

ANDREI LUPAN (1912-1992) – ÎN CÂTEVA MOMENTE

Pagini de jurnal

24.XI.1983

Alaltăieri – plenară la uniunea scriitorilor. Mulţi – precauţi, lunecoşi. D. şi L. încă nu se orientează bine, nu-şi dau seama pe ce lume trăiesc. De altfel, nu am chef să mă „simt” alături de ei. L. se auto-mozoleşte, lăsându-se obsedată de himere şi tragism demodat, să zic, deoarece tragismul timpurilor noastre e altul, altul e şi omul…

Lupan îşi cere iertare, zicând că nu mai e logic ca în fel de fel de referate şi hotărâri să figureze doar două nume – al său şi al lui Bucov. Cică mai sunt şi alţii – Costenco, Meniuc şi, poate, Istru, „care în ultimii ani au lucrat mult mai mult ca mine”, recunoaşte bătrânul. Îi probozeşte pe cei din conducere, pe criticii literari că „prea s-au străduit să lase în urmă” creaţia lui Costenco, Val. Roşca, A. Ciocanu, scoţând în prim-plan alte figuri (figurine). „Lui Costenco măcar i-aţi dat fie şi un premiu al pionierilor?!” Ei da, de unde?! – potentaţii nu reuşesc să tot facă parte dreaptă înde ei, nu tocmai să se gândească la balanţele adevărului.

8.XII.1983

O nedumerire mai veche a lui Andrei Lupan, care zice: „Eu nu ştiu cum se face, însă uneori, când aduc la vreo redacţie nişte rânduri scrise aşa, după felul înţelegerii mele, după ce le văd tipărite – mă înspăimânt de atâtea virgule, pe care nu le pusesem eu. Căci să vă spun, eu nu sunt pentru virgulăraia asta… Când văd un cuvânt luat între virgule, îmi pare că e la închisoare”.