DE LA PREMIILE "MIRCEA IVĂNESCU"

"Artgothica" 2012 - cu trofeele pe masă

La tabăra de creaţie "Artgothica", Sibiu 2012, s-a săvârşit unul din importantele ritualuri de omagiere a unui Mare Poet  - Mircea Ivănescu, care se stingea la Sibiu acum un an. "Artgothica" (preşedinte - poetul Călin Sămărghiţan) a instituit premiile ce-i poartă numele - Cartea Anului; Cartea de Debut; Manuscris. Preşedintele juriului a fost Ion Mureşan, membri - Cornel Ungureanu, Ioan Moldovan, Felix Nicolau şi Leo Butnaru. Câştigători - Paul Vinicius pentru volumul "Liniştea de dinaintea liniştii" (Cartea Anului 2011) şi Crista Bilciu (Debut, pentru "Poema desnudata"), precum şi trei debutanţi (nu obligatoriu foarte tineri), manuscrisele cărora vor deveni cărţi, precum prevede valoare premiilor.

Colegi la Tabăra de creaţie "Artgothica" 2012

Doamna Mury şi Ion Mureşan, Leo şi Zinovia Butnaru

ÎNTRE HINGHERI ŞI DEMIURG

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând a prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

DIN NOSTALGIILE UNUI FOST PRACTICANT AL DESENULUI

Din vreme în vreme, dar tot mai rar, din păcate, revin la pasiunea mea de copil, de adolescent - să desenez ceva, să las pe hârtie câteva contururi grafice. Nimic mai mult. Nu este exclus ca îndărătul lor să jinduiască o carieră neîmplinită, de pictor. Dar cred că scrisul a fost darul de bază al destinului. Oricum, uneori mai revin la creion (chiar şi la cel electronic), la peniţă, scoţând din adânci nostalgii umbre. De data aceasta, e cea de pe fila care ar putea fi intitulată "Pisoiul şi revista (Contrafort)", dar fără aluzie la zisa populară: a pricepe ca pisica în calendar. Şi nici Behemotul din "Maestrul şi Margareta" nu seamănă a fi acest poisoi niţel alintat, dar prietenos.

ÎN AŞTEPTAREA UNEI CĂRŢI NOI

Editura "Lumina", 2012
Coperta  - Vitalie Pogolşa

         

ŞI TU, ÎN AMBUTEIAJ

În acest oraş – derutat nervos – … ba

nu – în această lume necăjicioasă

dezorientat-buimacă este

imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje

şi cneazul Mâşkin –

pe

la toate răscrucile supraaglomerate

prost semaforizate

cneazul dedublat-multiplicat la

infinit

blocat blocat blocat…

(blocat

Mâşkin – nume care

în traducere înseamnă Aşoarecelui ca

Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin în-

tr-o cursă de şoareci – acest ambuteiaj

antivoiaj…)

Prin urmare

fără mişcare

Mâşkin dedublat-multiplicat e

prins în ambuteiaj la

toate intersecţiile

vreme (pierdută) în care

cei din jur claxonează injurios

strigând huiduind:

„Idiotul!” 

Ei şi ce dacă Mâşkin sau

autorul său e/ sunt

dintr-un alt secol

dintr-un alt roman în care

încă nu se ştia de ambuteiaje ca

predestinată mortificare?

Ei şi ce dacă Mâşkin-cneazul

e fără maşină

în mijlocul acestui ambuteiaj global

infernal

neomenos?

…sensul ambuteiajului e unul

cu mult mai serios

mai fioros

şi trans-secular

ca transă

şi lipsă de şansă

pentru omul de rând

sau pentru Noul Hristos

sau pentru

bietul Dostoievski

sau Gogol

ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete

vii

sau

suflete moarte

din carte proprie scrisă anume

de Dostoievski

sau de Gogol

în lumea-ambuteiaj 

în lumea-rotocol

în care

şi tu

ai impresia (precum cneazul poreclit

Aşoarecelui) că

stând în mijlocul ambuteiajului

de suflete

sângele îţi arde ca o torţă

până este din nou adunat

într-un roman

într-un poem sau

mai sigur

într-o cămaşă de forţă ce

fusese probată pe

Mâşkin…

25 / 27.XI.2010

DISCUŢIE CU DOMNUL ORDINATOR

A-ROND, EURO, COPYRAYT, MARCĂ ÎNREGISTRATĂ…

(Alexandru Macedon)

Dintr-o simplă curiozitate

deşteptul meu computer – precum  de altfel

sunt şi ale domniilor voastre – ingenioase-foc;

deştept atent până la precauţie şi nuanţă

mă întrebase mai ieri de am dorit să scriu chiar

Alexandru Macedon sau

mai simplu

dar ca un dar angrenat mai în sudură de veacuri şi civilizaţii

am dorit – sau ar fi mai bine să scriu –

@lex@ndu M@cedon

la care eu chiar am intrat serios-ironic în discuţie cu

deşteptul şi prevenitorul computer

zicându-i/ scriindu-i chiar în… el:

Păi în atare caz hai să formulăm şi mai modern:

@l€x@nd®u M@©€don. – Însă

inteligentul computer înţelegând gluma

răspunse serios:

                           Aşteaptă niţel

şi vei vedea că nu peste mult timp

vor ajunge simboluri universale

şi literele l, x, n, d, u, m, o, n – precum

@ € © ® – prin urmare

să ne imaginăm cum va arăta deplin

numele tânărului rege spartan

deocamdată scris  – @l€x@ndu M@©€don

(cel puţin aşa cred eu că e mai

în spiritul timpului…)

12.IV.2012

VASILE VASILACHE ŞI AMBASADOAREA SUA

                                    Pagini de jurnal

16.VI.1984

„Elegie pentru Ana-Maria” a lui Vasile Vasilache – un model de proză contemporană. Artă subtilă în dozajul emotiv, bun gust. Ceva ce apropie naraţiunea de orchestraţie.

18.VI.1984

Toată lumea e ahtiată de fotbal! În cabinet intră microbişti de tot soiul – pronosticuri, dezbateri, aiureli. Oare timpurile ce au a veni ne vor evalua după atare preocupare şi maladie care agită milioanele de oameni – o activitate ce ţine de abilitatea picioarelor şi mai puţin de cea a capului – fotbalul?

Chiar acum două ore intrase Vasile Vasilache… să se intereseze cum se joacă meciurile la europenele desfăşurate în Franţa. Scurt pe doi, mototolim problema. Apoi îi vorbesc despre proza dumisale, pe care o citesc. De unde purcedem spre poezie şi Vasilache face câteva observaţii pertinente referitoare la tematica uniformă a poeziei de la noi. Se referă şi la limbajul utilizat de P. Boţu, pe care îl consideră neindicat totdeauna pentru  o modalitate de expresie ce ţine de lirica intimă. Prozatorul susţine că verbul de factură şi sonuri de mai de ieri, arhaizantă, ar lucra mai eficient într-o poezie cu stilul energic, chiar novator.

Numai că la un moment dat apare H., astfel că imediat poezia, literatura în general sunt „uitate”, bătrânul şi interesantul prozator avântându-se tinereşte în discuţii despre fotbal. Trebuie să recunosc că şi aici e maestru, precum în scris.

4.XII.1984

„Un apus de copilărie ca un veac de lumină”. – Vasile Vasilache, în „Elegie pentru Ana-Maria”.

Poezia generează poezie: mai precis, se autogenerează ca spiritele ce populează legendele lumii.

ACOLO, UNDE SECERA ŞI CIOCANUL SUNT INTERZISE

Din jurnal de Lituania

23 mai 2012

La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu… O scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM).

Ce fel de scenă? Una mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, unde se află un abţibild ce reprezintă… secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate că… gură-închisă, totuşi, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a scrie protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas (moneda naţională e litas), fiind pe loc obligat să înlăture şi obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul. (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău, deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de vară… Eu unul însă crezând, totuşi, că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii naţiste şi comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului” precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acel muzeu: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”.

 Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.

Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”… S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.