ÎNTRE HINGHERI ŞI DEMIURG

Pagini de jurnal cu Paul Mihnea

30.VII.1981

Cei de la USM „uită” să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.

Explicaţia: principiul „Eu şi acum”, marele egoism, în primul rând a prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale, între – Hingher(i) şi Demiurg.

15.V.1985

Este cunoscut dragul lui Pavel Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată.  De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie. Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă – seară; s-a dus ziua!

7.II.1986

Paul Mihnea… Ce impresie… că ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte… Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la înfricoşare.

Ah, simpli truditori ai cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…

28.XII.1992

Ieri, s-a întrunit juriul pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari, deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D. Matcovschi. 

Alte premii: Paul Mihnea pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.

30.XII.1992

Împreună cu Mihai Cimpoi, intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.

Prima impresie?... Eu am mai fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse Mihnea la lumină.  De atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.

La auzul sumei premiului – 35 de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”, zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”

Ne propusesem să stăm la dl Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.

Destul de ramolit la înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume, lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…” Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este cruţat.

Vorbeşte despre cei care nu cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu.  Povesteşte/ aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl numea deja „ruină”.

Vorbim despre un eventual dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.   

Nu a văzut încă semnalul cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte. Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al nostru”.

Paul Mihnea e încrezător că numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea) pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec. Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele… Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă invidia..”  Mă rog, e o butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac, totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!

5.I.1993

Pe 31 decembrie am reuşit să intru în anul nou fără o datorie… morală: i-am dus, totuşi, lui Paul Mihnea semnalul volumului său „Coroană de coroane”. Avui noroc că pe la US trecuse Teo Chiriac pe care l-am rugat să se întoarcă la ed. Hyperion şi să facă astfel un bine dublu, dlui Paul Mihnea şi mie. Oricum, îi promisesem când îl vizitasem că voi face tot posibilul să-i aduc noul său volum. Dar, până să revin la a doua (de fapt la a treia, prima fiind cu ani în urmă) vizită la Pau Mihnea, să relatez aici ceva despre o vizită la Gellu Naum, de care mi-a povestit Gicu Chiriţă. Îl căutase, la telefon, pe marele suprarealist. Acesta însă – supărat foc – îl ia pe editorul chişinăuian la trei parale: cum de a îndrăznit „Hyperion” să re-lanseze trei lucrări traduse, demult, de el, Gellu Naum, fără ca dânsul să fie barem pus la curent, ca să nu mai vorbim de elementarele drepturi de autor?!

Până la urmă, a doua zi reuşi să se vadă cu poetul şi să-i mai domolească încrâncenarea. Gellu Naum trăieşte oarecum auster (78 de ani), retras, între vis şi poezie. Are o casă la Comana, unde, de altfel, are una şi Ana Blandiana. Pasiunea pentru idoli, fetişuri, primul dintre care l-a ridicat de jos  la întâmplare, cu ochii închişi, în timp ce, cu o straşnică durere de cap, hălăduia de-a lungul unei căi ferate.

Apoi povestea cu mânzul cu coama însângerată. Nu pricepuse cauza. Întâlneşte un ţăran care întreabă de mânz. „Dumneata l-ai însângerat?”, face poetul. „Doamne fereşte! –, se cruceşte săteanul. – Bietul-voinicul scăpase din colţii lupilor!” Naum se gândi că şi el ar putea nimeri în colţii fioroaselor fiare.

La Paul Mihnea, aceeaşi efuziune debordantă de mărturisiri. Zice că, la 28 martie 1988, pe când uitaseră, împreună cu soţia, uşa de la intrarea în apartament deschisă, l-a vizitat pentru prima oară Muza Franceză. De atunci, a scris 174 de poeme în limba lui Valéry. 174 de texte, însă care, ca volum, alcătuiesc cam o coală  de autor, deoarece sunt scrise în formă de catren sau octave. Pare-se (dacă am reţinut corect) volumul i se intitulează „Răspunsul absenţei” (Le Réponse d'absence).

Vorbeşte despre cele patru limbi care i-au alimentat harul: româna („Fireşte”, zice), franceza (tatăl său a locuit la Paris şi, când îmi citeşte din manuscrisul său francez, Paul Muhnea îmi atrage atenţia să remarc că dânsul are o rostire pariziană); rusa (mama sa a studiat într-un orăşel de lângă Odessa; ovreii nu aveau voie să facă gimnaziul în marele urbe). „Şi care crezi că este a patra?”, mă întreabă. „Ebraica.. idiş…”, presupun. „Nu”, zice. „Cu părere de rău, nu cunosc limba strămoşilor mei. A patra e germana. Îl cunosc pe Rilke pe dinafară” Apoi îmi vorbeşte despre „Elegiile din Duino” pe care le-a tradus. Crede că, în limba română, el i-a transpus cel mai măiestrit pe Velaine, Valéry şi Rilke. Supărat pe Vasile Vasilache pe care l-a surprins că nu i-a citit, totuşi,  cărţile pe care i le oferise cu autograf, dar încerca să-l pună oarecum în inferioritate pe el, Paul Mihnea, afirmând că nu mai ţine minte cine l-a tradus mai bine în româneşte pe unul din poeţii amintiţi. Îmi povesteşte cum, în 1958, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Şmecherul de Andrei Lupan îl numise pe 2-3 zile preşedinte al US pe Emilian Bucov, să-i revină acestuia nenorocul de a-l pedepsi, la ordine de sus. Pe unul din colegii lor. Cu toate că despre Bucov are păreri mai bune decât despre Lupan, vorbeşte despre prima carte a lui Bucov care l-a impresionat foarte mult, până să înţeleagă (după ce a învăţat ruseşte) că acesta îl cam imita pe Maiakovski. Cică a fost prima plachetă de versuri pe care nu a mai întors-o celui de la care o împrumutase şi una din puţinele cărţi pe care le luase cu el în evacuare.

Altceva?  Conflictul cu satrapul de general KGB-ist Mordoveţ. Păreri proaste despre A. C. (care, înţeleg, la editură i-a cam bruftuluit nişte manuscrise) şi D. M.

La despărţire, îi iau un poem-triptic să i-l prezint la „LA”. Se înduioşează, vorbindu-mi că nu-şi are copilul în preajmă. Feciorul său e la Kaliningrad  – pictor, actor. Surprinzător, zice: „Dacă ne vom înţelege, îmi vei fi, precum spune rusul,  moi duşevnâi prikazcik (executorul meu testamentar)”.

Dar lăsaţi, domnule Mihnea, vă vine el feciorul şi va avea grijă de dumneavoastră.