În romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi în eseul „Românii şi enciclopedia sufletului rus” am scris
despre alcoolul utilizat în cel de-al doilea război mondial de către sovietici.
Pentru că şi o parte din bărbaţii din Moldova Estică, tineri sau până în
cincizeci de ani, câţi a fost să rămână în viaţă, din groaznicele bătălii se
întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare. Beteşugul prinse
după acea sută de grame de alcool pur, spirt sută la sută (îmi vine să zic: mie
la mie!), care uneori înlocuia echivalentul de vodcă prevăzut de o hotărâre specială
semnată de Stalin; alcool ce li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac.
Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte, ce mai!
– băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de
adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva între muşte şi
bondarii de mai... Unii pruto-nistreni renunţau la atare mod de a-şi reprima
spaima, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai
calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea
pe care o vezi cu ochii. Astfel că sutele lor de spirt le preluau alţi
camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe
înainte, lichidaseră propriul tain de spirt pur. Groaznice urmările acelei sute de grame, cu care ostaşul mergea la
atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat,
disperat. Nu
conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei ce fusese
obţinută cu preţul a sute, a mii de vieţi în plus... (În minus!)... Şi alte
milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al acelei „proverbiale” sute
de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de
blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui
Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...
