Leo BUTNARU:
ŞI ÎN JUNEŢE, ERAM LA
CURENT CU
– V-aţi visat îngerul, in copilărie?
V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri... „prenatale”?
– Parcă poate exista vreo copilărie
fără luminoasele solii aripate ale cerului?! Iar îngerul meu păzitor l-am
invocat de mai multe ori în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, micuţul
heruvim salvându-mă de la câteva mari cumpene ce aveam să le trag. Şi, ca să
leg cele două părţi ale dublei interogaţii, extrag un pasaj laconic din
naraţiunea pomenită: „…ziceam/ scriam despre spectrul fantomatic, pe
de-a-ntregul – numai aureolă al modestei copilării de ţară, cum, în mahala, la
înţărcare, vreun prunc ceresc (toţi pruncii sunt cereşti!) stă în nehotărâre
între sânul mamei Maria celei Născătoare de Hristos şi Calea Laptelui,
fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor;
îngerii dintre care, în ianuarie 1949, fusese delegat şi aripatul meu păzitor:
„Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu eşti mare, eu
sunt slab, tu fă-mă tare şi-n tot locu’ mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte,
amin...” Adică, după zece luni – un an, în altă iarnă ce îşi zburătăcea solemn
stolurile îngerilor de ocazie, stăteam şi eu, în nehotărâte, la înţărcare,
între sânii mamei Anastasia şi Calea Laptelui vieţii…” Ar fi şi acestea nişte
prime amintiri (imaginate!), prenatale sau imediat post-natale.
– Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă...
şcoală (studiu) este in operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă , Panait
Istrati, Marin Preda...)?
–
Eu unul îi datorez autodidaxiei chiar prezenţa mea într-un mediu
artistic. Pe scurt, aşa a fost: la vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi
exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în faţa culorilor,
precum li se spunea în satul nostru creioanelor colorate, acuarelelor,
tuburilor cu vopsele.
Culoarea mă interesa şi mă fermeca chiar şi atunci, când
nu era decât un punct, să zic; „punctul” gămăliei de chibrit care, uneori,
putea fi nu doar brună, ci şi roză, verde, pe scurt – colorată, ceea ce (îmi
amintesc destul de clar, mai că senzitiv) mă uimea oarecum, din neştiinţa că,
până a se fixa bob cu bob pe vârfuri de chibrituri, în amestecul de substanţe
inflamabile se adăuga un colorant sau altul. Dar, chiar dacă ai… dar de
– Ce aţi descoperit deosebit in
arborele genealogic personal?
– Acum vreo zece ani şi ceva, în urma
unor cercetări „aplicate pe obiect şi la obiectul/ fiinţă” Leo Butnaru,
cărturarul Vlad Ciubucciu din Chişinău mi-a făcut o adevărată surpriză,
oferindu-mi încrengăturile arborelui meu genealogic pe durata a cam două secole
şi jumătate. Însă doar pe linie paternă. Dragă Lucian, dat fiind că îţi răspund
ţie, aduc aici un detaliu mai special: tatăl tatălui meu se numea Ipatie, ceea
ce m-a făcut să-i dedic un amplu poem, „Hypatia”. Probabil ştii şi tu că,
într-o prefaţă de antologie pe care mi-a editat-o, ilustrul şi regretatul
nostru coleg Cezar Ivănescu scria (iertată fie-mi nemodestia): „Am fost
surprins şi de magnificul poem Hypatia, un personaj care mă obsedează de
multă vreme, pe care l-am pomenit în Timpul asasinilor şi căruia m-am
gândit să-i dedic un roman sau o piesă de teatru. Leo Butnaru i-a dedicat un
poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu.. .”
Sigur, mă interesează mult şi rămurişul genealogic din partea mamei mele,
născută Anastasia Munteanu, să ştiu cum au ajuns muntenii în Moldova dintre
Prut şi Nistru unde nu există munţi, dar, iată, în pofida insinuărilor
răuvoitorilor neamului nostru, românii au dăinuit şi dăinuie.
–
Au nevoie elevii noştri de profesori de religie? Sau numai de... sport?
– Elevii au nevoie de profesori de la Dumnezeu la toate
materiile şi… spiritele (deoarece religia ţine de Duhul/ Spiritul Sfânt). Dar,
bineînţeles, ţinând cont de capacitatea lor de-a asimila cunoştinţele, la
diverse vârste, şi de timpul de care dispun.
– Ce instrument de scris folosiţi/
aţi folosit (pană, creion, condei, stilou, pix, maşină de scris, calculator)?
–
Mi-am păstrat un sentiment de cucernicie faţă de uneltele sau
maşinăriile care mau cucerit şi mi-au servit la scris. Într-un poem din prima
carte, Aripă in lumină (1976), rememoram cum, copil, pe fila cărţii, „cu
firul de mirişte al unui creion galben” urmăream solemn, ca şi cum, primele
cuvinte pe care le buchiseam, mişcându-mi buzele cu mare atenţie, concentrat
până la oarecare crispare, de parcă literele, silabele le-aş fi mestecat ca pe
nişte fărâmituri de pâine neagră. Şi celelalte unelte ale scrisului se regăsesc
în… scrisul meu, în poemele mele. Dacă ai cumva spaţiul necesar pentru un
răspuns mai amplu, iată şi un poem dedicat, implicit, computerului:
,,A-rond, euro, copyrayt, marcă înregistrată…
Dintr-o
simplă curiozitate
deşteptul
meu computer – precum de altfel
sunt
şi ale domniilor voastre – ingenioase-foc;
deştept
atent până la precauţie şi nuanţă
mai
ieri mă întrebase de am dorit să scriu chiar
Alexandru
Macedon sau
mai
simplu
dar
ca un dar angrenat mai în sudură de veacuri şi civilizaţii
am
dorit – sau ar fi mai bine să scriu –
@lex@ndu
M@cedon
la
care eu chiar am intrat serios-ironic în discuţie cu
deşteptul
şi prevenitorul computer
zicându-i/
scriindu-i chiar în… el:
Păi
în atare caz hai să formulăm şi mai modern:
@l€x@nd®u
M@©€don. – Însă
inteligentul
computer înţelegând gluma
răspunse
serios:
Aşteaptă
niţel
şi
vei vedea că nu peste mult timp
vor
ajunge simboluri universale
şi literele
l, x, n, d, u, m, o, n – precum
@
€ © ® – prin urmare
să ne
imaginăm cum va arăta deplin
numele
tânărului rege spartan
deocamdată
scris – @l€x@ndu M@©€don
(cel
puţin aşa cred eu că e mai
în
spiritul timpului…)”
– În ce
publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi (plăcut,
neplăcut) de la debutul cu volum?
– Dacă pe 5 mai 1967 nu aş fi avut
publicate primele versuri în ziarul republican „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău (de altfel, pe
atunci prestigios şi care consacra viitorii scriitori), bineînţeles că nu aş fi
fost contra să-mi văd poemele în „România literară”, „Viaţa românească”,
„Luceafărul”, „Contemporanul” etc., care, la acea vreme, încă nu fuseseră
mutilate de restricţii de tot felul şi de supradoze de ideologie toxică. Le
citeam şi la Chişinău ,
eram la curent cu izbânzile congenerilor mei din dreapta Prutului.
– Ce faceţi intr-o zi in care nu
scrieţi?
– De mulţi ani, dacă se întâmplă să nu
scriu o zi, mai multe zile, – nu disper. Ştiu că nescrisul e de scurtă
durată, totuşi. „Mă fură” lectura (inclusiv cea audio), filmele. Pentru că
miraculosul internet, cu toate fişierele şi torentele sale (milioane!) îţi
oferă o zi a nescrisului foarte… (re)creativă! Uneori, revin şi la
primele unelte care mă chemau să… creez: cele ale desenului, graficei (acum… de
computer!). Apoi arta fotografică ce are şi ea nevoie de timp, de potriviri,
ajustări, retuşuri cu photoshop-ul etc. Plus, obligatoriu, – muzica, sutele de
ore de pe CD-urile proprii sau de pe sutele de discuri de vinilin păstrate încă
în locuinţele noastre.
– Ce înseamnă atitudine, implicare
civică pentru un scriitor contemporan?
– Pornind de la faptul că nu e deloc
uşoară lupta/ arta de a-ţi câştiga şi păstra libertatea de sine, numai astfel
onorându-ţi condiţia de scriitor, zic consolator: poţi fi marginalizat în plan
politic, dar nu şi pe planul vehiculării ideilor. Iar lansarea ideilor,
nicidecum obligator social-politice, ar însemna cea mai profundă implicare în
viaţa societăţii. În ce priveşte problema literaturii în strânsă legătură cu
problemele societăţii... Despre aceasta au tratat destul adepţii realismului
socialist... Arta are obligaţii faţă de sufletul uman, nu faţă de sclavagism,
feudalism, socialism sau capitalism...
Am mai fost întrebat dacă nu aş râvni o
carieră politică. De ce? Oare cea de literat nu e destul de nobilă? De obicei,
artiştii au principii politice excelente în abstracţia lor idealistă, însă
ineficiente în verificarea randamentului lor practic. Pentru că cei mai mulţi
cetăţeni simt şi gândesc altfel… Din păcate, în anumite cazuri, decăzând până
la condiţia de simplă gloată…
– Ce făceaţi pe 22 decembrie 1989?
Ce aţi face acum in acel context?
– Hai să dăm o zi înapoi. Astfel, pe 21
decembrie aşteptam ceva de la Bucureşti. Ascultam ce se petrece la acea adunare
de pomină. Iar când am auzit vuietul mulţimii, replicile îngrozite ale celor de
la microfoanele de la balcon; când am auzit că Ceauşescu şi-a întrerupt brusc
cuvântarea, urmată de fluierături, huiduieli, am luat aparatul portativ de
radio „Okean”, cu care ani de zile am tot ascultat posturile străine, şi am
pornit spre centrul Chişinăului, ajungând la monumentul lui Ştefan cel Mare.
Aici deja lumea prinsese a se aduna şi eu am fost printre cei care am vorbit
mulţimii. Trăiam un sentiment greu de descris! Iar pe 22 decembrie eram
dis-de-dimineaţă în acelaşi loc, printre chişinăuieni. Trebuie să recunosc că
acolo (încă) nu se aflau unii dintre cei care, la momente mai oportune viziunii
lor, au ieşit din… vizuină şi au ajuns „lideri”, patrioţi nevoie mare. În ce
priveşte ziua următoare, 23 decembrie, chiar am avut o clarificare de situaţie
cu Mircea Druc, care avea să ajungă prim-ministru al Republicii Moldova. Din
memoriile sale uşor exaltate, bineînţeles (şi) subiective pe-alocuri, suferind
de anumite inexactităţi, dau citatul ce „se referea” la prezenţa mea în faţa
mulţimii cu care venisem la
CC-ul din Chişinău, să cerem susţinerea oficială a
revoluţionarilor români. Deci, prietenul Mircea Druc scria: „... Nu pricep de
unde şi cum, dar în fruntea coloanei păşea Leo Butnaru, scriitorul. Acum, cu
faţa către mulţimea tot mai agresivă, încerca s-o modereze (...) Îmi fac loc
mai în faţă, pe scările CC. Leo îmi prinde privirea şi parcă ne-am salutat.
După o clipă, strigă cumplit: «Măi oameni buni! Linişte! Ascultaţi!... Iată
cine ştie ce-i de făcut!» – şi arată spre mine”. Ei bine (a… rău), Mircea Druc
nu putea pricepe clar „de unde şi cum”, pentru că, în ajun, în după-amiaza
zilei de 22 decembrie, dânsul nu se afla la Chişinău , unde, aflând de evenimentele anticeauşiste
declanşate la Bucureşti ,
multă lume s-a adunat la monumentul lui Ştefan cel Mare. Atunci am şi convenit
să ne întrunim, a doua zi, pentru a merge la oficialităţile RSSM-iste ca să
cerem următoarele: – să se facă tot posibilul ca unităţile militare sovietice
staţionate în Basarabia să nu treacă Prutul în România; – să li se permită
voluntarilor basarabeni să intervină întru susţinerea fraţilor noştri angajaţi
în lupta cu teroriştii, securiştii şi intervenţioniştii străini (precum se
zvonea la acea oră); – să se expedieze urgent ajutoare umanitare; în acest
scop, să se creeze o comisie guvernamentală; – să se transmită necondiţionat
emisiunile Televiziunii Române în stânga Prutului. Prin urmare, sâmbătă, 23
decembrie, coloana petiţionarilor se îndrepta spre sediul CC unde, se ştia,
ridicaţi ca la alarmă, viermuiau ştabii. La insistenţa mulţimii, pentru a
parlamenta cu noi, au ieşit diriguitorii suspuşi de atunci: I. Guţu, E. Sobor,
A. Usatâi şi alţii, care pot fi identificaţi în fotografiile de epocă şi – de
moment, să zic aşa. Probabil, Mircea Druc a sosit ceva mai târziu şi nu fixează
aceste fapte în memoriile sale. Dânsul nu pomeneşte că anume aici am obţinut
promisiunea nomenklaturiştilor de a se crea la guvern o comisie specială pentru
ajutorarea revoluţionarilor români. Un alt detaliu: de obicei, evit „măi”-ul şi
mă adresez oarecum concis: „Oameni buni!...” Mircea mai scrie că mi-aş fi cerut
iertare şi l-aş fi lăsat să se descurce. Inexacte şi oţioase mărturisiri. În
primul rând, nu mă aflam pentru prima oară dimpreună cu tălăzuirea naţională,
în al doilea rând – m-am descurcat în continuare, organizând la monumentul lui
Ştefan cel Mare colectarea mijloacelor umanitare, fapt atestat şi în
reportajele din mass-media. (A se vedea, să zicem, ziarul „Tineretul Moldovei”,
imaginile pe care le-a inserat...). Apoi, cei prezenţi au desemnat şi delegaţii
care trebuiau să meargă la guvernul republicii, unde avea să se creeze comisia
sus-amintită. Dimpreună cu alţi camarazi, câteva zile la rând, am participat la
acţiunile comisiei, unde s-au luat decizii importante. Unele lucruri dl Druc nu
le cunoaşte poate şi din motivul că, la p. 343, spune: „Dispar. Ceilalţi rămân
să facă listele voluntarilor”. Concluzia e una şi amară: cam egolatru din fire,
amicul Druc trece sub tăcere anumite fapte. Sau poate că fila de jurnal din 23
decembrie e scrisă mai mult din auzite, pentru că ea conţine aproximaţii şi
inexactităţi. Ba chiar şi fapte... anticipate, care aveau a se întâmpla deja pe
24, 25 decembrie. Păcat... Contează însă că, într-adevăr, în acele zile
memorabile şi tragice inimile patrioţilor români din Moldova Pruto-nistreană au
bătut în unison cu cele ale fraţilor lor din Ţară. Aşa a fost...
– Sunteţi colecţionar (de timbre,
clopoţei, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiţi pisicile, câinii,
păsările? Alte pasiuni?
– Pe lângă miile de cărţi din
biblioteca personală, avem şi o pinacotecă, în care se învecinează şi comunică
înde ele picturile mai multor maeştri ai penelului. Împreună cu soţia hrănim pisicile,
câinii, porumbeii libertăţilor pământeşti şi cereşti. Uneori – pictez,
fotografiez.
– Vă este teamă de globalizare? Ce
vă nemulţumeşte in anii noştri „postmoderni”?
– Sigur că şi eu sunt printre cei care
se întreabă: În ce măsură globalizarea, în pozitivitatea sa – dacă o are şi cât
o are, – poate contribui la ameliorarea problemelor actuale şi de viitor? În
mod global, – şi aici recurg conştient la o tautologie parţială, – problema de
bază a globalizării trebuie pusă în raport cu cea de ideal şi progres. Adică,
întrebarea-problemă ar fi următoarea: în comparaţie cu status quo-ul de
până la declanşarea propriu-zisă a fenomenului în cauză mondializarea
reprezintă o avansare socio-umană sau un regres? Şi globalizarea oferă vreun
anumit tip de ideal? Care o fi el? Şi ce simte un intelectual, un artist, un
scriitor la această răscruce de re-semnificare/ revizuire a, parcă, unui status
quo, prin developarea unei mai largi coexistenţe în context planetar?
Probabil, şi mulţi dintre noi au realizat pe/ în... propria fire că, atunci
când încercăm să ne dumerim cât de cât asupra problemelor mondializării, parcă
ar scădea în intensitate sentimentul continuităţii şi se insinuează oarecum
obsesiv cvasineliniştitorul sentiment al unui început şi al necunoscutului ce
înceţoşează perspectivele. Noi doar presupunem vag că, totuşi, acest fenomen e
de nestăvilit şi suntem convinşi că el va modifica modul de a fi al acestui/
acelui om planetar. Dar oare cum va modifica acest proces general-istoric şi
psihologia omului de creaţie, în genere – dinamica existenţei umane? Adică,
este necesar să se caute şi o explicaţie culturologică a fenomenului.
Bineînţeles, interogaţiile prevalează asupra numărului de răspunsuri, pentru că
mondializarea propune spre atentă cercetare noi capitole în filosofia istoriei,
iar omul contemporan încearcă să identifice orientările vectoriale autentice,
inevitabile, dacă vreţi, în existenţa sa, a omului, ca parte componentă a
existenţei general-umane, general-mondiale. Astfel că nu e exclus ca mondializarea
să aibă nu doar tangenţe, ci şi interferenţe cu existenţialismul, în planul
auto-conştientizării omului ca existenţă, de unde şi libertatea sa, care
înseamnă alegerea sinelui său, a esenţei sale, care îl angrenează în
responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în lume. Altceva e că atât
individul, cât şi lumea şi-au cam slăbit relaţiile cu responsabilitatea… Se va
putea reveni la revigorarea simţului de răspundere?...
– V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi
deja?
– Nu ştiu. Dar pe la ţară dau. Anul
acesta, să zic, am poposit nu doar prin ţara întregii noastre
Ţări, România, ci şi prin localităţi rurale din Lituania, din Crimeea, Volânia
(Ucraina), unde, de altfel, am vizitat şi muzee ale satelor. Iar ţării
(satului!) meu de baştină i-am dedicat cu recunoştinţă un întreg poem, amplu şi
înduioşător, care este chiar romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Alteori,
sunt cam polemic cu „ţara de acum”, într-un poem scriind:
„Domnule Lucian Blaga
vă rog a nu vă supăra
însă
în ultima vreme (sper
nu cea de pe urmă…)
de cum merg la ţară
constat că
veşnicia a murit la sat…”
Aceasta însă nu înseamnă că nu-mi place
ceea ce se numeşte la ţară, satele noastre. Îmi plac casele de acolo,
poposesc cu plăcere în ele, dar, am impresia, eu unul nu mai doresc să am o
casă la ţară. Probabil, mi s-au cam potolit nostalgiile etno-rustice şi oraşul
m-a acaparat, m-a împământenit mai mult de cât puteam presupune. Iar ţara
va fi supusă mereu unui proces de urbanizare. Oricum, „extremele” se vor
atinge.
Lucian
Vasiliu,
27-28:XI. 2012, Iaşi–Chişinău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu