CERNOBÂLUL ŞI CUCUL RĂGUŞIT DE ERBICIDE

                      Pagini de jurnal

30.III.1986

Ieri, invitaţia lui Mihai Dolgan la concertul „Contemporanului”. Prezenţi şi Vodă, şi Matcovschi, şi Senic. Ultimul urcă pe scenă cu flori. Finalul – cel de discuţie: una din parodiile cu „amore, amore”. Sentimente confuze…

Lăcrimează via curăţită. La peste optzeci de ani, bunica Ecaterina strângea această sevă şi îşi dădea cu ea peste ochiul beteag. Să-i fi ajutat oare?

Astăzi am definitivat povestioara pentru copii „Punguţa cu patru bani”, pe care doreşte să o scrie Gelu-de-trei-ani. Cu cinci bani – nu: argumentul – ar fi prea grea şi n-ar putea-o duce cocoşul moşului. O pregătesc pentru eventuala includere în volumul omagial dedicat lui Ion Creangă. M-a solicitat să colaborez Mihai Papuc. Să vedem ce vor decide cei de la editură.

1.IV.1986

Ieri, din nou la Străşeni. De data aceasta – şedinţă redacţională „LA” împreună cu pedagogii filologi din raion. Fără restricţii, instructivă. Întrunire de rezonanţă. Câţiva pedagogi au vorbit foarte bine: Ivanesi, Olga Nicolaevna, instructoarea în albastru, Luca… Participanţi: Senic, Dolgan, Anton, Cheianu, Zbârciog, Malaneţchi, Reniţă… Cam mulţi. Însă am vorbit doar trei: S – D – B.

4 SEPTEMBRIE 1987, BUCUREŞTI

                           DINTR-UN INTERVIU

– Eşti printre primii scriitori din Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?

Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987

– Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două  sau trei săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”

Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.

A consemnat

            Nicolae Sava

TRIPTIC ÎNTRU BUNĂ DISPOZIŢIE

RĂZBOIUL ŞI VODCA

În romanul memorialistic „Copil la ruşi” şi în eseul „Românii şi enciclopedia sufletului rus” am scris despre alcoolul utilizat în cel de-al doilea război mondial de către sovietici. Pentru că şi o parte din bărbaţii din Moldova Estică, tineri sau până în cincizeci de ani, câţi a fost să rămână în viaţă, din groaznicele bătălii se întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare. Beteşugul prinse după acea sută de grame de alcool pur, spirt sută la sută (îmi vine să zic: mie la mie!), care uneori înlocuia echivalentul de vodcă prevăzut de o hotărâre specială semnată de Stalin; alcool ce li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac. Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte, ce mai! – băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva între muşte şi bondarii de mai... Unii pruto-nistreni renunţau la atare mod de a-şi reprima spaima, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea pe care o vezi cu ochii. Astfel că sutele lor de spirt le preluau alţi camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe înainte, lichidaseră propriul tain de spirt pur. Groaznice urmările acelei sute de grame, cu care ostaşul mergea la atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat, disperat. Nu 

conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei ce fusese obţinută cu preţul a sute, a mii de vieţi în plus... (În minus!)... Şi alte milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al acelei „proverbiale” sute de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...

ZIUA CULTURII NAŢIONALE LA BOTOŞANI

Cu flori la Eminescu

DIALOG LA ÎNCEPUT DE AN ÎN REVISTA

                                                        Nr. 1-2, 2013
  Leo BUTNARU:

ŞI ÎN JUNEŢE, ERAM LA CURENT CU IZBÂNZILE CONGENERILOR MEI DIN DREAPTA PRUTULUI

– V-aţi visat îngerul, in copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri... „prenatale”?

– Parcă poate exista vreo copilărie fără luminoasele solii aripate ale cerului?! Iar îngerul meu păzitor l-am invocat de mai multe ori în romanul memorialistic „Copil la ruşi”, micuţul heruvim salvându-mă de la câteva mari cumpene ce aveam să le trag. Şi, ca să leg cele două părţi ale dublei interogaţii, extrag un pasaj laconic din naraţiunea pomenită: „…ziceam/ scriam despre spectrul fantomatic, pe de-a-ntregul – numai aureolă al modestei copilării de ţară, cum, în mahala, la înţărcare, vreun prunc ceresc (toţi pruncii sunt cereşti!) stă în nehotărâre între sânul mamei Maria celei Născătoare de Hristos şi Calea Laptelui, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor; îngerii dintre care, în ianuarie 1949, fusese delegat şi aripatul meu păzitor: „Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu eşti mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare şi-n tot locu’ mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte, amin...” Adică, după zece luni – un an, în altă iarnă ce îşi zburătăcea solemn stolurile îngerilor de ocazie, stăteam şi eu, în nehotărâte, la înţărcare, între sânii mamei Anastasia şi Calea Laptelui vieţii…” Ar fi şi acestea nişte prime amintiri (imaginate!), prenatale sau imediat post-natale.

– Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă... şcoală (studiu) este in operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda...)?

–  Eu unul îi datorez autodidaxiei chiar prezenţa mea într-un mediu artistic. Pe scurt, aşa a fost: la vârstă precoce, sufletul meu căuta să-şi exteriorizeze altcumva energiile. Trăiam o adevărată evlavie în faţa culorilor, precum li se spunea în satul nostru creioanelor colorate, acuarelelor, tuburilor cu vopsele.

CHIPURI DE PE PLAIURILE UNDE S-A NĂSCUT MAMA RALUCA

        În ajunul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu m-am aflat printre colegii-scriitori care au fost oaspeţii comunei Vorona, judeţul Botoşani, din care face parte şi satul Joldeşti, unde, în 1816, a văzut lumina zilei mama poetului, Raluca Iuraşcu-Eminovici. La întâlnirea literară de aici am surprins mai multe chipuri tinere care, parcă în reverberaţie de ecou imagistic, invocau frumuseţile şi junia de pe timpurile Mamei Raluca.