CU MESAJELE PE MASĂ!

                                         ACUM 24 DE ANI: LIBERTATE!

Oare Mişcarea de Eliberare Naţională din Moldova Estică nu ar merita un Muzeu al ei? –m-am întrebat de mai multe ori, întreb şi acum. Am la îndemână o mapă cu peste 100 de mesaje care au fost scrise de participanţii la Mitingul de la Teatrul Verde din Chişinău în duminica de 8 octombrie 1989. Public aici pagina de jurnal de acum 24 de ani şi unele din bileţelele venite atunci. Fără a mă părăsi gândul că, odată şi odată, voi putea depune mapa cu zecile de mesaje într-un Locaş al Memoriei Naţionale.

8.X.1989

 Colegii din Frontul Popular mi-au propus să moderez mitingul de la Teatrul Verde. Discuţii cu Gh. Ghimpu, Iu. Roşca, I. Ilaşcu, V. Matei. Lumea – potop, agitată încă de ieri, de la încleştarea cu miliţia. Aceştia, aproape de nevăzuţi pe aici, mahării lor gândindu-se, propbabil, să nu aţâţe lumea. Chiar de la deschiderea mitingului, prind a sosi multe bileţele cu diverse propuneri legate de viitoarele alegeri, voturi de blam, metode de a strânge bani pentru Frontul Popular etc., etc. La timp mai liniştit, voi alege unele din acele mesaje, transcriindu-le aici. Mă gândesc că ele ar trebui să-şi găsească loc în vreun muzeu al acestor timpuri de luptă pentru idealul naţional.

Unul din primele bilete cărora le dau citire: „Ieri pe Piaţa Victoriei a fost martor la măcel colonelul Costache. Propun să fie invitat pe scenă să dea careva lămuriri la cele întâmplate. Dlui asistă la miting”. Cred că nu a fost doar martor, zic, şi chiar dau cu ochii de colonelul de miliţie Costache care ieri a  condus trupele de miliţie contra demonstranţilor. Cum priveşti spre sală, el se afla pe scările din partea stângă a scenei. Zic, iată oameni buni, cine a lovit ieri în noi, dar, pe moment, nedându-mi seama ce ar putea urma. Mulţimea s-a repezit spre miliţianul gradat, izbindu-l, vrând să-i smulgă epoleţii! Zadarnic încerc să potolesc oamenii, ca să nu complicăm situaţia, să nu le dăm motiv satrapilor să ne învinuiască de fapte grave. Zadarnic! În fine, cu chiu cu vai, colonelul scapă din mâinile revoltaţilor şi – dispare. Din fericire, represaliile miliţiei nu aU urmat, aceasta nearătându-se la Teatrul Verde.

Alte mesaje: „Ieri, 7.10.89, s-a repetat ziua sângeroasă de la Tbilisi de la 9 aprilie a.c., pe piaţa centrală din Chişinău. În ziua Constituţiei Poporul Moldovenesc a fost ucis de militari şi barbari. PROPUNEAM: Din numele mitingului, prin telegramă să cerem Parlamentului Ţării să fie trimisă în Moldova o Comisie în componenţa căreia să intre deputaţi ai poporului din Pribaltika (Republicile Baltice) ca să ancheteze urgent evenimentele şi să fie traşi la răspundere toţi ucigaşii. Un grup de Moldoveni”.

„1) Dacă, Doamne fereşte, se primeşte (adoptă) o lege strâmbă cu privire la alegeri, propun să boicotăm alegerile; 2) La 7 noiembrie ieşim la demonstraţie cu cerinţa unor legi democratice sub lozincile Revoluţiei din Octombrie. Aureliu M. Benu”.

„Dragă Leo Butnaru – 1) Poate cineva ştie cine-s «eroii» ce au zămislit aceste proiecte de legi? 2) Urgent trebuie creată o comisie obştească care va controla dacă doleanţele poporului au fost luate în seamă pentru varianta definitivă a proiectului? Cu stimă Mihai Moraru”.

„Propun să se organizeze o adunare naţională, pentru a obţine Legile cu drepturi favorabile nouă. Nastasă A., Chişinău”.

„Am o întrebare: de ce sunt oamenii chemaţi în voenkomat (comisariatul militar) în Chişinău şi apoi trimişi la Tiraspol la construcţii sudori, electricieni ş.a.m.d.? Novosuţchi A.”.

„Vă rugăm să-i rugaţi pe vorbitori să nu se repete.

În parlamentul lituanian se prevede (conform noilor legi elective) de a alege ca deputaţi 115 cetăţeni ai Lituaniei. De ce se insistă ca în parlamentul moldovean să fie 380 de deputaţi? Oare nu avem ce face cu mijloacele băneşti ale poporului? Socotim că sunt de ajuns 300 de deputaţi ai poporului. Familia Hodorogea”. Când am comentat, am spus că şi 300 e un număr exagerat, care ar trebui redus în jumătate.

„Sunt militar, în prezent îmi fac serviciul militar pe teritoriul Germaniei cu familia mea împreună. Acum mă aflu în concediu. Din numele la un grup mare de moldoveni ce m-au rugat să vă transmit ca să fie dat un cont oarecare, sub un număr oarecare, unde am putea aloca o sumă de bani cu privire la cheltuielile ce se cer pentru introducerea grafiei latine. Noi suntem gata să alocăm, numai nu ştim unde. Andrei Cotruţă, or. Bălţi”. Iniţiativa e de salutat, chiar dacă autorităţile au exagerat nebuneşte suma care, chipurile, ar fi necesară pentru revenirea la alfabetul latin. Minciuni, insinuări. Dar, în mare, procesul deja a fost declanşat, după 31 septembrie a.c.

„Spuneţi-mi, vă rog, dacă Frontul Popular (conducerea) e la curent că la unele organizaţii din Chişinău se strâng bani pentru Frontul Popular? Dacă da, atunci ce sume s-au strâns şi pentru ce vor fi folosite? Cibotaru A.”.

„Din numele copiilor, familiilor, bătrânilor care se găsesc aici Vă rog foarte mult să anunţaţi să nu se fumeze. Rugăm doritorii fumători să se reţină pe vreo câteva ore. Credem că au să înţeleagă şi le mulţumim din tot sufletul”.

„Eu, cetăţeanul Abram I. Vas de naţionalitate evreu trăiesc mai sus de Teatrul Verde pe uliţa Omskaia. Mi-i ruşine mai departe să trăiesc în acest raion. Cu denumirea uliţelor Siberiei. Mi-i ruşine să scriu scrisori în alte republici. Numiri: Omskaia, Tomskaia, Ufimskaia, Barnaulskaia, Novosibirskaia, Usuriiskaia, Krasnoiarskaia, Irkutskaia ş.a.m.d. Unde de scris sau de adresat să schimbe denumirea?”

„Să se înainteze acei candidaţi în deputaţi care posedă şi limba moldovenească şi care au un stagiu de trai pe acest pământ în timp de 15 ani”.

„Rog să transmiteţi tuturor să-şi ia un angajament la înfrumuseţarea străzilor, unui lot de pământ uitat, sădirea copacilor, să-şi controleze puterile, cunoştinţele, căci sunt încrezută:

Puneţi capul în mişcare

Că el poate multe tare

În acea restructurare!

Pădureţ, or. Dubăsari”.

„Vreau să-i spun, să ştie, domnul Grosu că mi-au luat credinţa şi mi-au pus cum zic doctorii ţîroz peceni (ciroză) şi îs calică pe viaţă, dar eu credinţa n-am pierdut-o niciodată de mic copil până acum la 53 de ani. Curugiu Cristina, Bozieni”.

PENTRU NICHITA - MÂNA LA INIMĂ

În Grădina Publică „Ştefan cel Mare” din Chişinău, l-am salutat pe Nichita Stănescu: 1933 – 1983 – 2013. La optzeci de ani, ar fi putut trăi şi azi. Dar, din păcate, nu a trecut pragul acestui secol XXI, căruia deja i se potriveşte perfect nichitastănescianul vers Draga mea antichitate dintr-un secol viitor.

Am depus flori la bustul Poetului, dar am făcut şi poze exact pe locul pe care, la început de septembrie 1976, l-a surprins artistul-fotograf  Nicolae Răileanu. După 37 de ani, ne-am fotografiat din nou cu Nichita, în semn de omagiu întorcându-i, de la inimă, gestul său din acea clipă.

Nicolae Popa, Nicolae Spătaru, Nichita Stănescu, Leo Butnaru, 

Arcadie Suceveanu,Vitalie Răileanu, Grigore Chiper, Andrei Burac, 

Victoria Fonari, Victor Prohin

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu,
Eugen Cioclea, Vlad Zbârciog

Artistul-fotograf Nicolae Răileanu,
cel care, în 1976, la înveşnicit pe Nichita Stănescu
exact în locul în care ne-a fotografiat şi astăzi

Victor Prohin, Nicolae Popa, Victoria Fonari, Arcadie Suceveau, Nichita Stănescu, Leo Butnaru,
Vlad Zbârciog, Maria Şleahtiţchi, Mihai Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Vitalie Răileanu

Nichita şi îndrăgostiţii, la Chişinău

1933 - 1983 - 2019 = NICHITA STĂNESCU

 

VENI VORBA DE ŞI DINSPRE NICHITA…

(secvenţe din dialogurile pe care le-am avut cu scriitorii)

– Admiteţi că scrisul ar putea fi un păcat?

Ioan Alexandru: – Nu e un păcat. E un păcat să nu-l mărturiseşti pe Hristos în scris. Asta a fost discuţia mea cu Nichita (Stănescu), Dumnezeu să-l ierte, că veni vorba. Cu câţiva ani înainte de a se săvârşi Nichita din viaţă, avurăm o discuţie teribilă şi-i spuneam asta: „Ce păcat că geniul tău nu-l mărturiseşte pe Hristos care a înviat din morţi”. Vreo două ore am stat în picioare, în ploaie, în Piaţa Amzei. Şi Nichita mă asculta fără niciun cuvânt şi la sfârşit a zis: „Da, ai dreptate, dar e cam târziu. Şi ce-o să

TELEFON STRICAT

2.V.1987

Sărbătorirea lui I. Vatamanu la Teatrul Academic. Sală plină. Program cam extins, în jur de 3 ore. Exagerarea – carenţă frecventă în manifestările noastre. Încolo, poetul ar trebui să fie satisfăcut de cum şi cu ce şi cu cine şi-a consemnat prima jumătate de veac.

Pe scenă urcă şi o dinastie artistică din Oxântia/ Dubăsari. Cel mai mic, un băieţel de vreo 3 anişori, vrea să se dezbare de căciula de cârlan ce-i tot cade pe ochi. Tatăl însă i-o potriveşte la loc. Dansează, cântă şi el. La melodiile mai tărăgănate priveşte distrat spre cupola pictată a teatrului, priveşte în jur. La un moment dat, la jumătate de cuvânt cântat, cască a oboseală, a somn. Fireşte, sala freamătă, chicoteşte cu simpatie. Dar iată că începe o melodie mai vioaie şi piciului îi piere pofta de somn – cântă cu însufleţire şi mare plăcere.

În holul teatrului se strâng semnături pe adresarea care cere să se convoace conferinţa extraordinară de realegere a conducerii USM. Semnează mulţi. Refuză Ghe. V., Ef. T., Gr. V… Felurime de comentarii.

LEGITIMAŢIA NR. 861

Printr-o mapă rătăcită sau doar nedeschisă ani la rând, găsesc şi prima legitimaţie (carnet) de membru al USR (au urmat şi altele, la schimbări de carnete, modele noi, vreo 2-3 de atunci). E din 1993, cu semnătura regretatului preşedinte Laurenţiu Ulici, având numărul 861. Aşadar, acum douăzeci de ani, nu erau (la evidenţă, cel puţin) nici o mie de membri USR, astăzi sunt vreo 2 400. Mulţi, puţini? Important e că printre ei sunt scriitori cu adevărat valoroşi care, precum e dat în orice domeniu, „au nevoie” de fundal, de anturaj… 

P.S. Cu 16 de ani mai înainte, în 1977, fusesem primit membru în Uniunea Scriitorilor din defuncta URSS. Ţin minte momentul: era 15 ianuarie (o spune acel carnet), de Ziua lui Eminescu! Cum le mai aranjează Magistra Vitae!... – care mi-a făcut un imens bine – în august 1991, când doboară URSS, apoi, de mai multe ori bine, după aceea… Cu toate umbrele care ne mai bântuie istoria, prezentul…

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL FOSTEI URSS

     

                            (secvenţă de jurnal)

Grecia, Salonic.

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al 

Leo Butnaru şi Boris Pankin, mai 1995, Salonic
(fotografie de Florin Iaru)

Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus ca celălalt". Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur că o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă