DIN
Boris BOJNEV (1898 – 1969)
S-a născut în
oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg.
Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui
vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu
semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev
şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.
În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis
să-şi facă studiile la Paris ,
unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga
pâinea transcriind note muzicale.
Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei
literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat
de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei
ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa.
În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei
poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris , publică volumul de
debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre
exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie
de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie –
sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel
mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile.
Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul
lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe
aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie
în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de
orientare akmeistă.
În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium
sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani
semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi
Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească
şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui
Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul
„Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat
în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note
propriu-zise.
În anul 1939 se stabileşte la Marsilia , spre a se salva de o eventuală
internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani
de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să
dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai
dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie „sincopă” de uitare reapare în orizonturile
literaturii (avangardei) ruse şi creaţia
sa poetică.
* *
*
Şi este-o luptă pentru inexistenţă,
Pentru dreptul de a
nu mai fi – cea luptă...
O, ne-vie denumire moartă.
O, ne-vie soartă
moartă, mută.
Existenţa nu e pentru
inşii slabi
Şi iată lupta pentru
a nu mai fi în viaţă...
Eu sunt învins… Am
fost răpus, cosit
Pe patul care pare
cald spre dimineaţă.
