ALTE POEME DIN 2013

Romanul şi românul

Trebuia să spun

romanul vieţii

însă involuntar am rostit

românul vieţii…

                             – de fapt

nu m-am abătut prea mult de la sensul dorit…

POEME LA FINAL DE AN

                                                        NR. 12, 2013

Simplu

În aceste vremuri atât de complicate

digitalizate

holografizate

clonate

uneori Dumnezeu vorbeşte atât de simplu

încât

nu-l mai înţelege nimeni…

Oarece neconcordanţă

Doamne cum se împacă realitatea

că ai făcut femeile atât de frumoase

apoi ai dat poruncă

să nu fie râvnite nevestele altora?

Probabil nu fără subînţeles

ai pus această poruncă ultima

a zecea…

DIN 1992

9.XI.1992

La Răchitoasa (Bacău), verva fostului primar al comunei, actualmente director al şcolii din localitate. Amintiri din activităţile de odinioară când, la adunările comuniştilor, bieţii vorbitori, ţărani, se aventurau să utilizeze expresii neologistice, vorbind despre lucruri „sofistricate” (sofisticate), „secţionări dure” (sancţionări) şi „voturi de blană” (de blam!).

Am prezentat la Bacău suplimentul ziarului „Vaţa satului”, caietele de cultură, cum le-am zis, dedicate lui George Bacovia. A fost cu noi şi Vasile Spinei, redactorul-şef al publicaţiei respective. Ion Ungureanu a fost la înălţime în vreo două discursuri.

Alte prezenţe: George Bălăiţă, Radu Cârneci.

Dragul de Sergiu Adam „mă dotează” cu un cadou pe care mi-l promisese, ca mare generos ce este! – o maşină de dactilografiat „Olimpya international”.

CHIŞINĂU 1967: REVENIREA URĂTORILOR

Fără exces de retro-entuziasm și înclinare spre exagerare de merit, e de spus, totuși, că, în anul 1967, la Chișinău, noi, unsprezece studenți de la Universitatea de Stat, am constituit prima ceată – la vedere! – de urători, care, pe 31 decembrie, am colindat pe străzi, pe la adrese știute (poețiii Gheorghe Vodă, Grigore Vieru, profesorii universitari Ion Osadcenco, Nicolae Corlăteanu...) Până atunci, marcarea cu colinde și hăituri a sărbătorilor de iarnă în capitala RSSM fusese ca și interzisă, astfel că, pe stradă, eram priviți sau cu mare simpatie, ca niște haiduci, sau cu uluire șovină, partinică, antinațională.
        În componența cetei noastre au intrat studenți de la jurnalism și filologie (Vlad Vlas, Leo Butnaru, Efim Tarlapan, Nelu Șcerbina, Ion Butnaru, Arsenie Manea, Vasile Păpușoi… – de la cursuri diferite, eu cu Șcerbina fiind chiar la anul 1), de la istorie (Dumitru Strah) și de la matematici, pare-se, trei colegi cărora, din păcate, peste ani, le-am uitat numele. Reproduc aici două poze din acel „dezgheț la urătură”, în prima din ele „alinierea” fiind următoarea (de la stânga la dreapta): un coleg necunoscut, Ion Butnaru, Arsenie Manea, un alt necunoscut, Leo Butnaru, Vasile Păpușoi, Dumitru Pălărie (pare-se), Vlad Vlas, Dumitru Strah, Efim Tarlapan și Nelu Șcerbina. Am mers cu uratul și la Uzina de Pompe Submersibile „Hidropompa”.
        În cea de-a doua imagine suntem într-o componență restrânsă. Din păcate, azi, printre noi nu mai sunt câțiva colegi, plecați prematur la cele veșnice –Vasile Păpușoi, care s-a întors radiat din armată, Ion Butnaru, Dumitru Strah, Nelu Șcerbina, Efim Tarlapan… –Poate de acolo, din stele, revăd și ei aceste imagini...
        P.S. Costumația am împrumutat-o de la ansamblul folcloric de muzică și dansuri „Struguraș” de la casa de cultură a Universității.

 

Vasile Păpuşoi, Arsenie Manea, Leo Butnaru, Nelu Şcerbina (cu clopotul), Ion Butnaru, Dumitru Pălărie (pare-se), Efim Tarlapan.

JURNAL 1992

Ar fi naiv să se creadă că astăzi, ca pe timpuri, un jurnal intim este doar apanajul unui reprezentat al elitei intelectuale. Citez din „România literară” nr.31 a.c.: „După estimările «Asociaţiei pentru autobiografie şi patrimoniu autobiografic» (există în Franţa un asemenea organism!), trei milioane de francezi îşi ţin un jurnal. Departe de a fi o practică desuetă şi romanţioasă, se pare că scriitura subiectivă e o necesitate a epocii noastre”.

CHESTIONAR "CARTEA DE CĂPĂTÂI"

CARTEA DE CĂPĂTÂI

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. 

Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. 

Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.

Timpul,

Nr. 176, noiembrie 2013

EXISTĂ literaturi "mici” ŞI LITERATURI "MARI"?

Aurelia Borzin, Ziarul naţional: Această temă mi-a fost „inspirată” de evenimentele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor – o serie de lansări de reviste şi cărţi, mese rotunde şi ateliere literare, având ca subiect fenomenul traducerilor: ce se traduce?, cât se traduce?, universalizarea scriitorilor basarabeni prin traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de circulaţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm unele culturi/literaturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept criteriu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”, indiferent de limba în care aceştia scriu, de cultura căreia aparţin şi, evident, aceştia imprimă literaturii pe care o reprezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din cauza limbii române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am scris „capodopera”?

Leo Butnaru

În literatură lucrurile stau altfel decât în geografie, politică şi statistică, unde se vorbeşte de „state mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că naţiunile care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă armată, la capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare, pot sta bine sau chiar excelent, fiind părţi egale, demne în interacţiune mondială cu culturile şi civilizaţiile celor mai întinse, mai populate state. Cel mai relevant exemplu la îndemână e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane de suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lumii scriitori fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii impresionante în scrisul artistic de pretutindeni, inclusiv în ţări cu o populaţie de zece sau chiar de o sută de ori mai mare. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă l-a dat lumii pe laureatul Premiului Nobel Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu o populaţie de 11 milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Latină care au dat lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.

Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai mulţi scriitori români din spaţiul pruto-nistrean sunt absolut valabili-funcţionali, ca nivel exegetic, cu oricare confrate al lor european sau de pe celelalte continente.

Maria Pilchin, critic literar

Spațiul geografic pe care îl populăm, în privința căruia Blaga construia teorii filosofice, astăzi e o matrice ce mai degrabă provoacă complexe. E frustrarea neapartenenței și a excluderii din marile procese globale. E un fapt explicabil, dar deloc comod. Așa cum evenimentele economice și politice pe care le trăim se cam întâmplă pe alături de centrul mondial, literatura pe care o scriem nu poate evita aceeași soartă.

Cine e vinovat? Și ce e de făcut? Întrebările esticului nu mai sunt productive. Un fapt e cert, frustrările și complexele încă nu au făcut o mare literatură. Problema literaturilor periferice ține de faptul că ele se tot sincronizează cu centrul, orientându-se spre marile lui teme literare. Soluția? Depășirea complexelor capodoperei originale. Astăzi se scrie bine, dacă se scrie autosuficient: ideatic, tematologic, stilistic. E nevoie de un specific literar, dar nu un construct fals, festiv, o vitrină de prezentat celorlalți. Literatura e literatură, dacă este adevărată. Așa se întâmplă și cu traducerile literare – făcute de nativi, dintr-o literatură-sursă într-o literatură-țintă. Dezavantajul ține de fricile geografice, de incompetența artistică, de sterila mimare a temelor occidentale și de traducerile proaste.