JURNAL 1992

Ar fi naiv să se creadă că astăzi, ca pe timpuri, un jurnal intim este doar apanajul unui reprezentat al elitei intelectuale. Citez din „România literară” nr.31 a.c.: „După estimările «Asociaţiei pentru autobiografie şi patrimoniu autobiografic» (există în Franţa un asemenea organism!), trei milioane de francezi îşi ţin un jurnal. Departe de a fi o practică desuetă şi romanţioasă, se pare că scriitura subiectivă e o necesitate a epocii noastre”.

La aniversarea lui Iulian Nicuţă – a împlinit 50 de ani – se ajunge la bancuri. Aurel Ciocanu zice că i-a plăcut mult cel cu ochiul de sticlă, pe care i l-am spus cu ani în urmă. Iată-l:

Oculistul: – Aşa e că aveţi un ochi de sticlă?

Pacientul: – Îhî.

O. – Şi vedeţi cu el?

P. – Ei, domnule doctor, mă luaţi aşa… Cum să văd, dacă e de sticlă?

O. – Lasă, nu bate capul; prin sticlă se vede.

Vorbeam de autoironie ca posibilitate de a-ţi masca orgoliul. Dumitru Pricop din Focşani povestea despre un amic al său care e şchiop. Acesta zice: „Am un picior scurt, iar altul – şi mai scurt”.

15.X.1992

Ieri, la academie, a început sesiunea ştiinţific ce are ca generic „Destinul istoric şi conştiinţa artistică naţională”. Participanţi de la Bucureşti care tratau modul de raportare a conştiinţei româneşti la absolut în contrast cu realitatea; trecerea de la absolutul ca natură la absolutul ca spirit. A fost emisă şi ideea mântuirii prin cultură şi cea de a nu lua în serios destinul prezent, fără plonjări-refugii evazive în istorie; apoi paradigma Sfântului Augustin ce spunea că „există în noi ceva mai profund decât noi înşine”.

S-a filosofat, uneori interesant, dar fără a nu se uita că, de fapt, filosofia europeană este, integral, un fel de anexă, de subsol, de reţea explicativă la filosofia lui Platon, cu toate că noi continuăm a ne entuziasma de ai noştri, declarându-i Socraţi (şi pe Nae Ionescu, şi pe Petre Ţuţea) şi originali mai până peste poate (pe C. Noica).

Probabil, ba chiar sigur, peste ani, când voi reciti aceste rânduri, lucrurile ierarhice în gândirea românească vor avea un alt contur, mai potolit, „mai gânditor”, deci – mai filosofic.

Am mai scris despre fotbal, şi mai vin cu o notiţă: ieri, naţionala României a jucat la Bruxelles. A pierdut 0:1, dominându-i, însă, pe „diavolii roşii”. Oricum, rămâne loc pentru revanşă, la Bucureşti. Dar iată contrapunctul vociferat de suporterii români, câţi or fi fost ei acolo: „Luptăm, luptăm!/ Luptăm şi câştigăm!” E un ritm, nu?

Marx a debitat destule inepţii, dar a spus şi adevăruri: cel cu presa „legată” de sacul cu bani (de fapt, putea să o spună şi V. Ulianov… sau chiar el o fi spus-o…). Astfel, „foarte principialul” Eugen Cioclea e ţinut din scurt de un pachiderm creţos, semidoct, roşcovan-pistruiat care, mare minune a tâmpeniei dezlănţuite, ajunge ministru la tineret: deci, dragule, critică-i pe Druc, Vatamanu, Lari, Cimpoi (nu-i vorbă, ar exista motive pentru aşa ceva, dar e prea vizibilă aţa şi vizibile labele care mişcă marionetele), dar nu te atinge de mine, ministeruţul creţos, nu atinge prim-ministrul, nu atinge preşedintele etc. Din contră, când e şi nu e cazul, laudă-i, susţine-i, fă-le avansuri, fii politicos şi iubeşte-i tu, învăţându-i şi pe alţii, pe tot mai mulţi alţii să procedeze la fel.

Iar „principialitatea” ciocleaniană am depistat-o eu însumi, fără sugestii de aiurea. În primul rând, când a aflat tema şi obiectivul articolului „Un echivoc monstruos”, Cioclea a spus că… e mare pentru „TM”: el, publicistul, se bagă in extenso în lingeria lui N. Popa, dar nu găseşte loc în ziar pentru a se spune ceva de la obraz lui Sangheli, altor staruri de tarla. Al doilea caz: cere o poezie pentru prima pagină. I-o aduc. Însă, veneţi d-voastră, să-i dau una mai lirică, – de ce asta publicistică? Evident, la mijloc nu e nici liricul, nici publicisticul, ci următoarele rânduri care, mă rog, ar putea să deranjeze pe un fitecine suspus: „La urma urmelor preşedintele ţării/ a decretat clar solemn şi destul de europeneşte/ că monument e numai ceasul/ Marele Ceas// pentru că ce fel de monument poate fi timpul?/ Cum să-l decretezi drept istoric?”

Dar uită-te că Cioclea ar dori ca preşedintele să fie în stare să ne decreteze drept istoric timpul în care preşedinţeşte el, preşedintele… No pasarant!

E. a renunţat să mai răspundă, în scris, la chestionarul pe care i l-am adresat. Ba că nu are timp, ba că nu are altceva… Zice: „Luăm două căldări de vin şi eu îţi vorbesc patru, cinci ore”, de parcă mie îmi trebuie vorba lui deocheată, plină de agramaţii; exprimarea lui bicisnică şi elementaristă…

Deci, ceea ce şi era de demonstrat: un dicţionar elevat reduce la afazie un tip obraznic, arogant, nu prea cultivat.

La academie, ne întâlnim cu dl Ion Ţăranu. Printre altele, îmi spune: „Sper să nu refuzaţi invitaţia noastră pe 22 octombrie”. „Ar fi iar vorba de vreo agapă?”, mă interesez eu, evitând deja „împământenita” noţiunea de „recepţie”. „Cam aşa ceva”, face dl Ţăranu, zâmbind. Presupun că recepţia va fi oferită în legătură cu câştigul lui Ion Iliescu în alegerile prezidenţiale.

17.X.1992

Ipohondria din redacţia „Basarabiei” devine făţişă… Nici ora nouă fiind, mă telefonează D. Matcovschi. Primo: ce facem mâine, la Ziua poeziei? Secundo: I-a apărut semnalul unei cărţi de versuri despre Eminescu, a plătit, cică, 44 de mii de ruble pentru cheltuieli tipografice. („Banii pe care i-am luat pe maşina pe care am vândut-o”, precizează. Ei bine, eu îmi amintesc că „banii” ăia, tot el spunea, îi dăduse pentru revistă…) Vrea să ia 12 ruble per exemplar, să-şi întoarcă suma investită. Apoi, mărturisiri suspicioase despre treburile din redacţie. „Simt eu că, în 2-3 ani cât am lipsit, ei au pus la cale nişte învârteli financiare. Documentaţia pentru editură, tipografie nu mi se mai dă, mă ocolesc. Contabila duce cărţi la Odesa… Babanschi vrea să editeze în Biblioteca Basarabia «Mitul lui Sisif» al lui Camus, în vreme ce colegii noştri nu-şi pot publica barem o broşurică.  Ieri, Babanschi cere maşina redacţiei, să se ducă la Căpriana, la maică-sa, că acolo i-a procurat o casă. Eu îi spun că nu avem benzină. Lasă, zice el, am vorbit cu cineva să-mi dea vreo 20 de litri… Ei bine, chem şoferul şi-i spun. Acesta, la rândul său, îmi spune că B. deja îi dăduse un bon pentru benzină. I-l cer. Compar cu ale noastre, pentru redacţie. Numerotarea e succesivă. Al lui e 24, al nostru – 25. Ei, ce crezi, au ascuns de mine benzina… Babanschi zice că, dacă îl suspectez, el pleacă de la lucru. I-am zis să plece, că eu sau vin la voi, la secretariat, şi cer un secretar tânăr, care să fie şi redactor adjunct, ori îl trec la secretariat pe Prohin… În ianuarie, Teleucă pleacă la pensie şi aş vrea să-mi recomandaţi un băiat tânăr şi inimos pentru sectorul poezie…” Şi tot aşa, ipohondric şi oarecum derutat. Dar nu se retrage. Ştiu că suferă şi de claustrofobie acută, care-l scotea din casă, aducându-l la redacţie, chiar în momente de suferinţă cumplită.

Joia trecută, pe când tratam nişte posibile colaborări cu Mihăiescu şi Chiric de la „Porto-Franco”, năvălesc asupra noastră vreo 8-10 reprezentanţi ai studenţilor aflaţi în grevă. Nu prea pricep ce vor de la noi. Să vă fim, poate, mediatori? Să luăm legătură cu guvernul? Cam aşa ceva ar vrea… Cimpoi vorbeşte cu Gorda. Guvernul se află în şedinţă… Revendicările studenţilor sunt haotice, foarte aproximativ formulate, ba mai mult – ei nu au nici comitet de grevă serios, nici nu prea cunosc multe lucruri în ceea ce priveşte înaintarea revendicărilor… Dezgustător, un student pe nume Mihai, de la universitatea din Tiraspol, încăpăţânat, derutat, ţipălău, cam puţin alfabetizat, e cuprins de o febră a „nu,nu”–itului, orice s-ar propune – respinge, cerând satisfacerea imediată a revendicărilor. Un infantilism în amestec cu prostia celui ajuns la maturitate… În fine, studenţii au obţinut deja câte ceva. Şi vor mai obţine… Guvernanţii, limitaţi şi ei în toate – personale şi sociale, inapţi de a găsi soluţii optime, vor ceda, dar să rămână în fotolii… În general însă, mediocritatea străzii, a gloatei mă dezgustă. Precum, de altfel, şi cea din guvern, preşedinţie… Să avem tristul şi ghinionistul curaj de a recunoaşte că societatea pruto-nistreană e prizoniera unui obscurantism cam generalizat…

Primele cumpărături de la relativ noua librărie „Iaşi”: Mircea Ciobanu, „Patimile” (Poeţi români contemporani) şi „Scriitori îndrăgostiţi” de Emile Faguet, aceasta din urmă apărut pe o hârtie proastă la editura „Excelsior” din Timişoara.

Săptămână dedicată „Poeziilor de duminică”: am scris, deloc uşor, glosări-postfeţe la plachetele lui Fundoianu, Botta, Crainic şi Cotruş.

9.XI.1992

Participări la Galaţi (festivalul „Grigore Hagiu”), Bacău (premiile revistei „Ateneu”), Sighetu Marmaţiei (festival de poezie). La Bacău, prezenţi: Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu, Alexandru Condeiescu, gazdele. La Oancea, bădărănismul vameşilor „noştri”: şi-au făcut din ochi un maior de poliţie găgăuz (cel care cu altă ocazie nu vroia să ne lase să intrăm în Moldova Estică) şi un tip tăcut, rus, care cu greu ne înţelegea limba. În fine, ne-am lovit de agresivitatea lor neputincioasă, totuşi: până la urme, şeful vămii şi-a cerut scuze pentru idioţenia subalternilor.

O manifestare la Târgu Bujor, apoi – Galaţiul, acelaşi hotel „Faleza”, aceeaşi dezinvoltură a bubuitorului Fănuş şi oarecum discreta, sobra prezenţă a lui Tomozei.

Am realizat un dialog cu Ioanid Romanescu, pe terasa hotelului. Pe fundalul discuţiei noastre, banda magnetică a mai captat ţipăt de pescăruşi, sirene de vapoare şi interminabila, animata spunere de sine a lui Fănuş Neagu, din când în când acostându-l cu vorbă piperată pe ziaristul Modorcea pentru atacurile acestuia asupra unor basarabeni: Gr. Vieru, L. Lari…

Detalii: competiţia celor trei acordeonişti zeloşi din Târgu Bujor: Ascultători fideli, copleşiţi până la terorizare de muzicanţi – Cimpoi şi Suceveanu, eu reuşind să mă retrag la o masă mai ferită de focul melodiilor săltăreţe.

La Galaţi, apar şi actorii noştri, angajaţi la teatrul din acest oraş, un pic afumaţi şi incoerenţi în prezenţă şi absenţă de spirit. Împreună cu Cimpoi, ne procurăm cărţi şi câte un costum de haine. Vizită la biblioteca judeţeană „Urechia”. Impresionantă colecţia de manuscrise, printre care şi unele ale lui Alecsandri.

La Bacău, ca totdeauna, căldură sufletească şi bună organizare. Iau premiile „Ateneului” Augustin Buzura (proză), Ion Ungureanu, ministrul culturii din RM, Vasile Igna, Arcadie Suceveanu (poezie), Corneliu Ungureanu (critică). Premii şi pentru tinerii autori.

Muzeul „George Apostu”. Cazaţi la aceeaşi casă de oaspeţi de la centrul „Apostu”. Prezent, plin de vervă, Andrei Pleşu. Realizez un dialog cu omul de excepţie, literatul, biofizicianul, enciclopedistul C. D. Zeletin. O călătorie de neuitat la Valea Zeletinului, la Răchitoasa. Ce oameni minunaţi! Ospitalitate şi generozitate zeiască. Dl Zeletin face un excurs de cam o oră şi jumătate în istoria intelectuală a acestor ţinuturi. Zeci, sute de personalităţi de mare renume românesc şi internaţional, inclusiv nobelistul Paladi.