CARTEA DE CĂPĂTÂI
Când
sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea
mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969), a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat
cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la
întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe
potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite
lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar
instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă
imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din
Chişinău.
Mai
presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama
cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor „sugestive”; a-mi da seama de jocul de
stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le
provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de
cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce
tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel
de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce
„ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina
întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la
cursurile universitare daţi drept modele.
Acum,
la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am
întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor
Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute
de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.
Timpul,
Nr. 176, noiembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu