DIN REVISTA

Nr. 3-4, 2014

Leo BUTNARU

Ţie însuţi

Se făcea că telefonam din vis de nesfârşită noapte;

telefonam în atât de îndepărtata – chiar de era pe tivul,

pe faţa pernei – realitate.

De zeci, de sute, de mii de ori încercam

să răzbat ca dintr-un neliniştitor

şi adânc abataj,

de la un moment încolo cuprins de teamă la gândul:

„Dacă nu-mi mai e dat să mă-ntorc?

Dacă sunt într-un vis fără de soroc?”

                                                          – mă întrebam

tot mai părăsit de curaj,

însă de fiecare dată, de fiecare dată, a infinita oară nu auzeam

decât ucigător de indiferentul ipsofon – încearcă să discuţi! –

care-mi răspundea neabătut: „După al treilea semnal

lasă-ţi ţie însuţi un mesaj…”

Ţie însuţi…

Catren naiv

Nu,  nu mi-am trădat visul de copil – să devin pasăre,

să mă-nalţ spre zenit…

De peste şaizeci de ani tot încerc.

E drept, deocamdată, nu am izbutit…

Vis

…şi se făcea că trăiam într-o lume atât de bună

în care ţara noastră intra printre cele două-trei de top

încât

chiar mulţi îngeri

prezentându-se la înaltul birou

solicitau cetăţenie română

în special specificând că ar vrea să locuiască

la Chişinău…

MANDELŞTAM - LA PARIS ŞI LA BUCUREŞTI

Primul însemn de cinstire a memoriei lui Osip Mandelştam a apărut în Frana, nu în Rusia. Se întâmpla în anul 1993.


Osip Mandelştam

*      *     *

Eu mă rog, ca de milă, de drag şi de îndrăgostit,

Franţă, de pământul tău şi de caprifoiu-ţi înflorit.

Dreptatea turturelei şi strâmbătatea piticilor

Viticultori în tifon trasând parcela butucilor.

În lejer decembrie când aeru-ţi e tuns minuţios

Şi se-acoperă cu chiciură – bănos, cam capricios...

Dar violeta şi-n închisoare: să-ţi ieşi din minţi în nemărginire! –

Fredonează cântecelul – miştocar, risipelnică trăire, –

Unde se revărsa, ducând regii cu valurile în trâmbă,

Uliţa de iulie, întortocheată, şerpuitoare, strâmbă*.

Iar acuma la Paris, Shartres, în Arles

Domneşte bunul Chaplin Charles –

În oceanică gambetă cu pierdute exactităţi banale

Se dă mare cu florăreasa, mai ieşindu-şi din balamale...

Colo, unde cu roza la piept în sălbatică evaporare

Îşi împietreşte păienjenişul fularul,

Păcat că nobil-aerianul carusel în perindare

Se răsuceşte, respirând cu oraşul, –

Înclină-ţi grumazul, fiinţă atee ce sfidează

Cu ochii căprui de capră cornută

Şi cu strâmbele foarfece care graseiază

Cupele tăinuitelor roze le întărâtă.

3.III.1937

______ 

*Aluzie la Revoluţia franceză din iulie 1830.

Traducere, prefaţă, note - Leo Butnaru. Volumele se află la Târgul de Carte de la Bucureşti.

ÎN SPRIJINUL VÂRSTELOR NOASTRE

7.VI.1993

Cum aş comenta aceste readuceri de fragmente de cândva în prezentul jurnal? Tot printre ele găsesc cel mai adecvat, cred, comentariu: „Sunt, sunt de spus lucruri în sprijinul vârstei noastre”, zicea Saint-John Perse. Asta e –în sprijinul oricăror vârste ale noastre se mai află câte vreun argument, două…

În „Missa”, Hendel exprimă ideea „morţii Morţii” (îmi amintesc de nuvela unui autor ungur „Doctorul şi Moartea”).

Prin 1968, din muzica clasică ascultam „Bărbierul din Sevilla”, „Scherzo” de Chopin, opera „Cneazul Igor” de Borodin, alta – „Grozovan” (autohtonă), ceva Şaleapin, Ravel, în special „Bolero”. Frecventam nişte prelegeri de popularizare a muzicii clasice, conferenţiar fiind Preanişnikov (la B-ca Naţională). Treceam prin sala audio a aceleiaşi instituţii.

Dar de ce, la o adică, aş fi atât de drastic cu caietele mele de note de cândva? Răspunsul ar fi cel pe care şi l-a dat sieşi Pierre Bayle (traduc din ruseşte, dintr-un caiet din 1969): „Sunt destul de mândru şi nu vreau să se ştie despre persoana mea ceea ce ştiu eu despre ea”.

E adevărat – ca să spun ceva neplăcut despre juneţea mea – în acele caiete sunt prea multe urme de naivitate, departe de un stil şi o ţinută superioară a scrisului.

Prin acelaşi an, citeam „Saloanele” lui Diderot. Din cel din 1761 reţineam şi următoarea remarcă despre picturile alegorice, licenţioase ale lui Boucher: „Câtă bogăţie de obiecte şi idei! Omul acesta are totul, în afară de adevăr”.

Citeam, în ruseşte, „Planeta oamenilor” de Saint-Exupéry, din care, pentru propria-mi încurajare, probabil, extrăsesem următoarea observaţie: „El emana încredere în sine, cum emana lampa lumină”.

Mai există un considerent care îndreptăţeşte drastica mea revizie prin naivităţile odinioarelor: Stângace, cam (bine) necioplită, dorind să pară mai mult decât este, juneţea mea confesivă cam trăda starea firească, afişându-şi gesturi studiate, dar neconvingătoare.

CHESTIONARUL REVISTEI

De ce scrieţi? În ce credeţi?

 Leo Butnaru:

De ce scriu… Probabil, Cineva mi-a spus că, la rândul meu, am ceva de spus (sau: trebuie să spun?) cuiva anumite cuvinte-idei-metafore, împreună cu care să avansez, să mă edific în(tru) spunerea de sine. Şi de alţii. Aceasta ar fi cea mai misterioasă probabilitate, care nu poate fi explicată, redată ca stare-situaţie-ocupaţie prin cuvinte (chiar dacă despre îndeletnicirea cu cuvintele e vorba în cazul scriitorului); nu poate fi redată-explicată cel puţin prin cuvinte şi cât de cât explicit prin cuvinte. E ceva analog cu – precum răspundea Sfântul Augustin – când a fost întrebat ce e timpul. Pur şi simplu, în loc de „timp” să punem „scrisul” (de ce-l practici), pentru ca răspunsul să fie, ziceam, analog: „Ce este timpul (scrisul)? Dacă nu sunt întrebat – ştiu. Daca sunt întrebat – nu ştiu”. De unde şi acel vag refugiu în a spune şi divaga (timid, incert) despre suflul tainic, poate că chiar divin; despre intuiţie, inspiraţie, subliminal etc. Toate astea ţin de enigmatica legătură şi intercomunicare a firii omului/ artistului cu Universul, cu efemerul fir de mac şi cu fabuloasele plan(e)te, constelaţii; cu infinitul şi eternitatea. S-o luăm aşa, la cât mai general şi probabil, pentru a încerca să evităm orgoliul, emfaza, declarativismul ce sfârşesc toate într-un fel de demagogie estetizantă condimentată cu ceva egoism.

În ce cred?... Cred că poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul ce se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva.

Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce spuneam ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau vei face. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, de fapt, o supoziţie.

Deci, intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin suduri esenţele conştiinţei, spiritualităţii, civilizaţie, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor.  

ROCADE

5.VI.1993

Cu câţiva ani până la perestroika, prin 1982, Serafim Saka spusese: „În sfârşit, «Literatura şi arta» este un săptămânal democratic sau, poate, liberal: publică toate prostiile.

Cred că am zis şi eu bine, când am zis, tot pe atunci: „Ni s-a redus istoria într-atât, încât mai ar reieşi că ne suntem nouă înşine şi străbuni, şi nepoţi în acelaşi timp”.

Alte note din 1982

Nicolai Costenco despre Paul Mihnea: „Vedeţi ofticosul ista? E un poet foarte talentat. Tot moare cam de prin 1935 şi nu se mai mântuie. A mai scris vreo trei sicrie de sonete”.

Petru Cărare către Ion Bolduma, pe când acesta era director la Biroul de propagare a literaturii: „Bre Ioane, lasă, nu te mai linguşi, pentru că totuna rămâi argat”.

Banchetele, agapele improvizate, de regulă, după concertele profesioniştilor la ţară se înjgheabă în pripă, fără multă pregătire. La ele, poate şi din uitarea ce stă în seama grabei, lipsesc lucruri elementare. Şi iată că odată, la o atare manifestare, Nicolae Sulac se supără, chipurile, strigând: „Credeţi că dacă sunt fecior de argat, nu ştiu să folosesc furculiţa?!”

Peste câteva clipe apăru şi unealta respectivă…

Serafim Saka, sesizând devierea lui Ion Vatamanu de la ambiţiile tinereţii sale literare, când era poate că unicul poet modern de pe aici, zice: „Vatamane, dă-i cu rimă, căci în asta nu e crimă”.

În spectacolul „Pepi Cioraplung” Dina Cocea, protagonista, s-a lăfăit din belşug în improvizaţii, plasând replici care nu erau în textul piesei, fapt care o punea în încurcătură pe Cazimirova-învăţătoarea, aceasta cu mare greu rezistând de a nu izbucni în râs, iar uneori chiar făcând-o, când Pepi-Cocea flocăieşte căţelul şi întreabă, improvizând: „Da purici n-are?” Sau când îi dăruie doamnei învăţătoare o minge spartă, zice: „Na-o, să-ţi acoperi moţocul cu ea, să nu ţi-l ude ploaia”. Şi tot aşa, şi altfel…

DIN JURNAL 1981-1982

23.XI.1981

(Aşadar, continui extragerile notelor jurnaliere din doză blocnotesuri de acum 11-12 ani.) Oare pesudo-ambasadorii statului moldav, găsiţi de cine ştie şi în urma intereselor meschine, cunosc ceea ce a spus G. Macovescu? – „Nimeni nu te suspectă de diplomat dacă simte că nu eşti un slujitor devotat al ţării tale”.

26.XI.1981

Dacă aş fi întrebat sau dacă mă întreb eu însumi ce relaţii am cu proza S.F., n-aş ezita să răspund: „De neîncredere”. Este genul pe care, ca cititor, l-am frecventat cel mai puţin.

27.XI.1981

La Lucian Blaga: inele de iarbă. Dar eu trebuie să recunosc că pentru prima oară am citit despre aşa ceva la amicul Nic. Vieru.

30.XI.1981

Trebuie să-i spun şi lui Ioan Mânăscurtă – am auzit de un nume exotic: Mânăalbă. (De la ce o fi pornit? De la vreo mână de cucoană? De la boierie? De la trândăvie? De la ne-bătături?)

POEME DIN

Concomitenţă

Nimeni nu se poate trezi înaintea lui Dumnezeu

a cărei clipită de aţipire este exact

cea de trezire.

 Coautor, din punctul A spre punctul B…

1

Abia acum

peste mulţi ani

îţi dai seama ce subtext avea

subiectul problemei cu cele două puncte

A şi B

din care se spunea că au pornit cutare

şi cutare (oameni

maşini avioane fiare

etcetera)

pe când adevăratul subtext al subiectului

nu era decât acesta:

din punctul A ai pornit chiar tu

din al doilea punct

B

(vorbind pe şleau

fără subtexte)

ţi-a pornit întru întâmpinare

propria moartea… – chiar aşa

din punctul B

spre punctul A

întrebarea fiind: peste cât timp

şi unde

vă veţi întâlni?…

2

Vârstă.

Alineate de ani.

Şi tu

imposibil să nu fii

coautor al propriei morţi.

...Pentru că nemuritori pot fi doar

nenăscuţii.

Înainte şi după

Ceva-i interzis

cutare nu se poate  –

cu propriile coate

îţi împungi în coaste.

Dar deja s-a deschis

nu mai e interzis!

O, libertate!

Dar din păcate

propriile-ţi coate

au concrescut în coaste.

Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.

La ce bun zice să te vezi cum te stingi

sau doamne fereşte chiar cum mort?

Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară

secondată de ultimul ort?

…Azi

la oglindă

în faptul dimineţii

m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie

de parcă nu care cumva de pe obraji

să-mi răzuiesc şi poezia – această

străvezie mască a vieţii…

Fila-standard

Atât mi-a intrat în destin acest A4

acest international standard paper

încât

mai că întregul alfabet a început să mi se pară

B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera

adică un 4 dominant

de la A4 la Z4…

Floare soarelui, ziare

Prin toată ţara la ţară prin arii – ici-colo

şi câteva flori de floarea soarelui

cu tulpinile viguroase

cu frunzele cât brusturii

leit atletele plantelor;

florile soarelui cu receptacole mari

zise site

învelite în ziare

să nu le ciugulească seminţele ciorile

graurii vrăbiile.           

  Posibil

în unele ziare sunt publicate şi versurile tale

ocrotitoare

cum ar veni

păstrătoare de seminţe.

Botez

Nicio legătură între placentele de la naştere

şi placentele de petrol ce acoperă oceanul

şi totuşi

aşa se face

că urme de petrol pot fi văzute până şi în cristelniţe

din care pruncii sunt scoşi cu – parcă –

alunele pe trupşor.

A Streetcar Named Desire

Pentru Anna Karenina

doamnă mândră

dar infidelă

în conjugală juruinţă

aruncarea sub tren

a fost cam acelaşi lucru

cu eventuala plonjare sub

un tramvai numit dorinţă…

Modificare de forme

În noapte

se aude un foşnet. Îl percep

ca pe o schimbare de forme. Da

în spaţiu

s-au modificat formele a ceva. S-a dezechilibrat

ce era fix

nemişcat. Altfel

foşnetul ca sunet

nu ar exista.

…Iar poemul acesta

neauzit

nu e decât

schimbare de forme

în conştiinţa ta…