S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De
la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză,
finlandeză. Învaţă la Moscova ,
apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică
atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte
cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind
nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina
Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme.
În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939,
se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul,
acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste
16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La
începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu
are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani
mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.
A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910),
„Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După
Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul
sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.
În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de
bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre
avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste
tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau
enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât
teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară,
curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau
doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii
(anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii,
constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii,
„Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” –
Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara
grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori,
ci şi pictori, compozitori, sculptori etc.
Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate
unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost
prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste?
Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă
din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată
din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea,
permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia
din cele mai mari poetese ale lumii.
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare,
Abia glasul nostru
până la urlet e înălţat,
Că îndată gâtlejul
ni l-a şi înşfăcat
Mănuşa de fier a
legii necruţătoare.
Adună lacrimile-n
ochi, apele-n ruptură –
În maluri,
blestemele – în gâtlej – nod.
Şi libertatea de
fier aruncă de pe noul pod
Liber-cugetătorul,
fragilă făptură.
Şi pe piept ne
adăposteşte vuiete şi gemete
Se lasă o aripă de
fier, acvilină.
Numai în cercul unei
legi enorme
Mă simt în largu-mi
– calmă – în lumină.
25.VII.1917
* *
*
Abia de privirăm în
ochi – fără ezitare;
Iar peste geamăt –
somn
Al tuturor
tronurilor – tron,
Al tuturor legilor –
ucaz legal.
După paragină – lan
de secară,
Râuri cu sinilie
apă...
Iar tu, tinere
bărbat,
Lasă-ţi pleoapă pe
pleoapă!
În vene – mierea.
Cine vine?
Este – el, somn –
de-nnoptare –
El
va potoli, el va stinge
Pătimaşa, mortala
sudoare.
24.IV.1918
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
