UN AVANGARDIST RUS LA ARGEŞ

*     *     *

De cu zori, cocoşul anunţă

Că noaptea a rămas în urmă:

Cucul – că, uite, atâţia ani

Sunt în faţă şi

Aşteptarea nu-şi curmă.

Cu-cu sau cu-cu-ri-gu –

E unul şi acelaşi sens:

Curge (fii atent!)

Ca un şuvoi de grăunţe,

Mai ales.

Dar ştii, există o pasăre,

Ea nicicând, nicicum nu cântă:

Ci doar timpul, ca pe grăunţe,

Îl tot ciuguleşte

În tainica-i pândă.

*     *     *

Ceea ce-mi era de consolare

A încetat de a mai consola,

Cu toate astea, uneori,

Mă mai distrez şi eu cumva.

Mă distrez cu brutalul frig,

Vântul aspru, zilele gri,

Mă distrez cu sărăcăcioasa urbe –

Şi astfel trece zi după zi.

De nu-n Rusia, în Germania, fie,

Iată-mă în lung de râu, la plimbare,

Distrându-mă prin combinaţie

De indiferenţă şi întristare.

*     *     *

Ascultând amurgul roz al poemelor smolite,

calda muzică, tandru aromitoare a scoicii de care

cu micuţa ureche rozie lipită cât mai comod,

repetând „Hulubaşule, hulubaşule...” în uitare.

Auzind, cum a fulgilor stoluri luminoase

zboară, coboară iar, umplând a Crăciunului noapte,

privind la rozul foşnet din largul cămin,

văzând nocturna tăcere a iernaticelor străzi, toate.

Ascultând pieptul, ce bălmăjeşte a fericire şi milă,

simţind mirosul de iasomie al fulgilor din nălţimi tihnite,

parcă în melodia văraticului râu afundându-te

în ciudatul, violetul amurg al poemelor smolite.

*      *      *

Cu fiece an e tot mai clar: da, o nouă prăbuşire

A ridicolelor tentative, încercărilor împovărătoare.

Posibil, destinul fericire să ne fi promis,

Dar nu şi-a respectat cuvântul, se pare.

Astfel într-un necunoscut şi strâmt restaurant

Dintr-o dată vezi, în oglindă, o largă sală,

Porneşti într-acolo – şi te convingi: minciună e, părere –

Aceiaşi oameni, aceeaşi sală strâmtă

Pe suprafaţa de gheaţă-a oglinzii stinghere.

*     *      *

Iată, trăieşti: deşertăciune, sărăcie,

Zadarnic calculezi, pui-scoţi la cont,

Dar vezi că suma nu-i care-ar trebui să fie;

Dar de mori – întuneric, muţenie

Şi o atare, amice, pustietate, glod,

Ca nopţile sub o arcadă de pod.

*     *     *

Noaptea, muncitorii au reparat podul,

Ca pe el să poată goni nebuneşte

Automobilele oamenilor de afaceri

Importanţi, sau celor excelent asiguraţi –

Şi de orice alte categorii, fireşte.

Să zicem: duba, automobilu-nchisorii (greu, sumbru,

Ce, iese, vă ocroteşte ban, avere),

Sau – cel iute, albişor – al spitalului de urgenţă

Sau – cel, tragic cu măsură,

Plicticos – de la pompe funebre.

*     *      *

Cârciumă, uzină, pârnaie, spital

Şi chiar cimitirul – sunt aproape.

Nu, acest orăşel nu-i demn să-ţi apară-n vis.

Şi prin noroiul în frământ, iubite frate,

Merg soldaţii sub bătăi de tobă

(Cazarma le e dincolo de colţ, undeva).

Ei nu poartă vreo vină oarecare,

Dar vor fi ucişi. Sau într-un ceas bun, aşa ceva,

Pe alţii vor ucide. Clopotarii

Trag clopote în cea mai bună lume

Şi atât de netulburat stăpânul

Mână boii la măcel, se spune.

*     *     *

În pahar se răceşte auriul ceai,

Petala lui vede auritul Kitai.

Gălbeneşte ceaiul ca Fluviul Galben

Şi se topeşte zahărul ca norii, pal ten.

Felia de lămâie – ca auriu, mic soare

Prin fum uşor şi ceaţă delicat apare.

Aburii subţiri se arată şi îi crezi

Neguri transparente-n lanuri de orez.

Şi linguriţa ca rază argintie

Căzu-n micuţul ochi de apă aurie,

În care pluteşte petala din Kitai,

Minusculul şi scurtul dânsei rai.

*     *     *

Ni se pare totul clar, simplu peste poate:

Pe banca din scuar, alături de noi,

Un bătrân slăbănog, stors de muncă grea,

Stă cu coloana vertebrală îndoită,

Privindu-şi palmele scorojite.

Dar nu vertebrala, ci tulpină de stuf de la ţărm

Se încovoaie; nu liniile din palmă

(Pe fundalul palidului asfinţit)

Crăpară sub grindină şi vânt.

Nu bate inima, ci talazul mării,

Nu tusea, ci cavalcada tunetului,

Şi nu frisoane, fiori, ci Calea Laptelui

Străbate trupul ceresc cu şuvoi luminos.

Dar poate că el doarme în patul său

Sau se ceartă cu soţia ori putrezeşte-n mormânt.

*      *     *

Cer înseninat şi păsări în zbor.

Ce ştiu eu – despre viaţă, moarte, Dumnezeu?

Ce ştim noi? – ţin minte un apus asemănător.

Puntea navei, orizont, ca un ţărm mereu...

Cu noi călătorea un copil trist, orb din născare

Cu imperturbabile, încremenite pupile-n dilatare,

Asculta atent... Cum, confuz, vuieşte dincolo de bord

Albastra, necunoscuta nevăzătorului mare...