 |
25.VIII.1993
Ieri,
telefonează Ioanid Romanescu. „Leule, ce zi este astăzi? Încrustează-ţi bine în
minte…” etc. Înţeleg că a apărut volumul meu de versuri „Iluzia necesară”, la
ed. „Princeps” din Iaşi. „Remarcă faptul că astăzi nu e 23 august, ci 24” . Fireşte, aluzie la nefastele
evenimente istorice. Însă cartea mea nu are nimic în comun cu pactul
Ribentrop-Molotov, semnat, în 1939, la 23 august… Dar oare chiar să nu aibă?
Fie şi din motivul că prima mea carte în Ţara mea, România, a apărut atât de
târziu… Că eu 40 de ani am fost supus privaţiunilor, muştruluielilor ideologice,
politice de tot soiul, şi de cele mai neghioabe feluri.
Dacă
va fi relativ bine (…pentru că la
Negureni tata se află într-o stare limită…), posibil ca lunea
viitoare, în cadrul Zilelor Blaga, să facem o lansare, mai multe lansări,
pentru că vin cu cărţi noi şi Ion Mureşan, şi Aurel Pantea, alţii; facem
lansări pe Aleea clasicilor, care clasici noi (încă) nu suntem şi nimeni nu
poate şti dacă vreunul dintre noi va ajunge ca atare.
15.IX.1993
Când nu-ţi mai este de jurnal… Las câteva
pagini albe, în care va trebui să vorbesc, de voi putea, despre trecerea în
lumea celor drepţi a tatălui meu. Acum, ca şi în zilele trecute de la 27
august, ziua decesului, nu pot scrie nimic coerent despre această plecare
pentru totdeauna…
Blajinul
şi inofensivul Victor Dumbrăveanu îmi oferă un exemplar din „Curierul de
seară”. Îl privesc uşor nedumerit. Zice: „Am plasat condoleanţele noastre. Sunt
din partea prietenilor, vecinilor”.
Mircea
Blajinu îmi spune: „Eu am ştiut că ţi se va întâmpla nenorocirea. Te-am visat
că erai la tribună în veşminte negre. Eu eram jos, printre oameni, tot în haine
cernite…” Tristul simbolism al visului s-a referit şi la el: deja de vreo zece
zile i-a dispărut bătrânul tată ce are sincope de memorie. A ieşit din curtea
casei de pe Valea Morilor, scăpând de sub supravegherea tinerilor aflaţi acolo
în gazdă, care aveau grijă de el. Deocamdată, nicio urmă, niciun semn, nicio
veste… Bietul bătrân, fost preot, cine ştie unde se află acum… dacă se mai
află…
Am
terminat de citit „Sufletul romantic şi visul” al lui Albert Béguin („Univers”,
1970). Am împrumutat cartea de la b-ca „Ghibu” din Chişinău, unde au venit cu
titlu de donaţie mii de volume din partea bibliotecii populare „G. M.
Zamfirescu” (Sfatul Popular al Raionului 18 februarie). Acestea-s datele, dar
nu ştiu totuşi din ce oraş al României. În fine, observ cu stupoare că lipseşte
(ruptă!) fila cu pp. 17-18. Deci, nu ştiu cine a scris prefaţa. Pe foaia de
gardă, după cuvintele „Traducere şi prefaţă”, numele prefaţatorului şi
traducătorului e şters apăsat cu pix albastru. A-ha! Îmi amintesc: este vorba
de Dumitru Ţepeneag pe care – aşa a fost – regimul popular l-a avut de
trădător, fiindcă, plecând într-o călătorie la Paris , scriitorul n-a mai avut chef să se
reîntoarcă în socialism, în Ţară. Era firesc ca tocmai el, capul cercului
oniriştilor din România, să traducă şi să prefaţeze „L’âme romantique et la
rêve”… Iar autorităţile – ca autorităţile, fiind tâmpite şi nedorind să-l lase
să viseze, pedepsindu-i numele cu ştersături apăsate trecute peste el…
16.IX.1993
Pragurile
trecerii, lumea umbrelor… Îmi telefonează Mircea: i-a decedat tatăl. Anonim,
într-un spital. Fiind în stare gravă de amnezie, ieşise pe poarta curţii casei
lor, şi se rătăci, se pierdu în oraş, de unde a şi fost recuperat şi dus la
spital, fără să poată spune cine este, fără să poată da vreo adresă… Blajinu mă
roagă să merg la Briceni ,
la Pererita ,
unde îl va înmormânta. Dumnezeu să ne ierte părinţii. Şi pe noi…
Ce
cuvinte triste în prefaţa scrisă de Ţepeneag la volumul „Sufletul romantic şi
visul” al lui Albert Béguin: „Care e sensul vieţii, al fiinţei noastre, şi de
ce ne scapă mereu? (…) Fiecare se salvează singur. Şi moare singur”.
După
aproape 20 de ani, recitesc „Ode II Pythianice” de Pindar (ed. „Univers”, 1975;
traducere de Ioan Alexandru). După sublinierile pe care le-am făcut
a-tu-u-nci!, încerc să mă re-înţeleg pe mine, cel de la 26 de ani. Spre
exemplu, la pagina 9 pus-am semn de exclamaţie în dreptul versurilor: „Nu
părăsi frumosul! Ci tu păstrează cârma dreaptă-n neam! Şi pe nefăţarnică/
Nicovală ascute-i limba”.
…Apoi
îmi reamintesc de entuziasmul (creator) cu care-mi vorbea (atunci, demult)
despre odele pindarice Liviu Damian. Înţelegeam că e predispus chiar să urmeze
într-un anumit chip modelul pindaric, pentru a da şi el ceva similar, însă doar
în spirit pindaric, nu şi în conotaţii, care ar fi trebuit să fie cele ale
realităţii concrete ale lui Liviu Damian, creator care aşa şi nu a avut răgazul
de vârstă să se manifeste în plenitudinea, maleabilitatea şi diversitatea
talentului său. (De altfel, acum vreo 3 săptămâni, Rodica, fiica lui Liviu,
mi-a prezentat o selecţie de versuri pentru colecţia „Poezii de duminică”, pe
care o îngrijesc la „EUS”.)
Astăzi,
în „LA” sunt reproduse cele două coperte (1,4) ale „Iluziei necesare” şi
prefaţa lui Ioand Romanescu „Poezie fără complexe”. În cernita mea stare
sufletească, la 31 i-am întâlnit pe Ioanid, Dan Baghiu, editorul, care erau
împreună cu soţiile. Am tot stat la taclale la Vasile Spineila Ciocana. Au
24.X.1993
Plictisul
ca formă de degradare, de abrutizare. În orice caz, o formă de amorţire şi
neevoluţie sufletească. (Consemnez asta cu relativa satisfacţie că de câţiva
ani buni n-am fost atacat, sau nu m-am lăsat atacat de atare molimă pe care am
cunoscut-o, uneori, în juneţe.)
Ce
logică pidosnică! În „LA”, M. se laudă că, între cele două congrese ale
scriitorilor, a editat şapte cărţi care, să vedeţi, nu stau prin librării.
Primo: şapte cărţi în trei ani aduce a grafomanie. Secundo: dacă e vorba de
Moldova Estică şi nivelul de competenţă al cititorilor care „fojgăiesc” prin
ea, a spune că cele scrise de tine nu întârzie prin librării e un fel de…
autodemascare a scrisului tău cam pipernicit, neserios. În librăriile noastre
pot sta cu anii, neclintite, volume de Rilke sau Rimbaud, Apollinaire sau
(puteţi pune orice nume de mare scriitor modern) şi, conform logicii bietului
meu coleg, ar reieşi că aceştia sunt slabi, ca operă, faţă de el, M.. Să fim
serioşi…
Una
din recentele mele… izbânzi: 34 de pagini ale unui interviu, pe care mi l-a
solicitat, prin întrebări multe, Aura Potlog-Christi pentru revista
„Contemporanul” sau, mai zice ea, posibil, pentru „România literară”. „Scriu”
interviurile cu aceeaşi pasiune care „mă cere” pentru proză sau eseu. E cam
ceea ce spunea, aproape demult, André Gide,
– că textul pe care îl scriem are o influenţă asupra noastră, ieşind din
noi, ne modifică nu doar starea de spirit, ci chiar (poate că în măsură
infinitezimală) existenţa.
Aceste
lucrări, scrise, tot de la Gide
cetire, nu sunt atât produsul unei dispoziţii intime, sufleteşti, ci,
dimpotrivă, ele însele provoacă stări de spirit. Sau, cum comenta acest moment
Maurice Blanchot, nu scriem (şi mărturisim, aş zice eu) numai în funcţie de
ceea ce suntem, ci suntem în funcţie de ceea ce scriem. (Adică, păcat că scriem
atât de puţin şi, uneori, de-a dreptul neinteresant…)
În
interviul cu A. Christi, memoria mea „intertextualistă” invocă chipul
înţeleptului oriental Haruma, pe care japonezii şi-l imaginează fără pleoape,
acestea pur şi simplu căzându-i din cauza prea îndelungatei şi asidui veghi/
meditaţii; din acele pleoape au provenit petalele florii de ceai. Apoi aflu că, în 1907, în eseul
„Poetul şi timpul acesta”, Hofmannsthal scrisese despre poet: „E ca şi cum
ochii săi nu ar avea pleoape”. Să fie aici vreo influenţă prin intermediul
lecturii, vreun intertextualism nipono-german? Cine ştie… Însă simbolul
absenţei sau metamorfozării pleoapelor e frapant. Iar neacoperirea ochilor, să
zic aşa, mereu deschişi, în stare de necurmată veghe, e pentru că poetul, ca şi
înţeleptul, sau ambii aceştia, în unică persoană, nu trebuie să lase nimic în
exteriorul înţelegerii sale/ lor (minţii, conştiinţei, sufletului); nu trebuie
să refuze nici imaginile concrete ale lumii, dar nici fantasmele închipuirii
sale/ lor sau a altora; nu trebuie să refuze „arătarea” gândului pur. E cam
ceea ce Rilke, poate că după Hofmannstal, poate că independent de acesta, explicându-i
Clarei Rilke, în acelaşi an 1907, în modul următor: „Nicio alegere nu este
îngăduită; cel ce creează nu poate întoarce spatele niciunei existenţe”. Şi tot
Rilke, de data aceasta în poezie, parcă ar spune de Harmuna-cel-fără-de-pleoape,
aşijderea şi despre poetul pe care Hofmannsthal îl dorea fără pleoape: „O
fiinţă fără scoarţă, deschis durerii/ Chinuit de lumină…”
26.X.1993
Prefaţa
la barosana „Antologie (a) generaţiei ’80” Alexandru Muşina şi-o întitulează „O
poezie pentru mileniul III”. Chiar aşa? Chiar tocmai acest discurs poetic e
pentru secolul XXI? La ce bun acest efort de premoniţie, când lucrurile sunt –
chiar cred că aşa stau ele! – mult mai simple, putându-se afirma că, în
mileniul III, în secolul XXI, se va scrie şi se va citi tot felul de poezie,
care s-a scris şi s-a citit în toate mileniile/ secolele de până azi, de până…
mâine. În deplină libertate, în deplină diversitate, aşa că, domnii mei colegi,
generaţia ’80 nu va fi mai favorizată, cu atenţia, în mileniul III, decât
generaţia… singularului Homer sau cea a lui Dante, ceva mai numeroasă decât
unul, sau Blaga, sau Stănescu… La ce bun orgoliul de a profetiza acolo, unde e
destulă limpezime?
2.XI.1993
Pregătesc
casetofonul pentru întâlnirea cu Eugen Coşeriu. La ora 16 vine la US să ţină o prelegere despre
poezie şi limbaj. Estimp, cu pregătirea, banda magnetică îmi aminteşte o
întâmplare anecdotică, pe care mi-a povestit-o Ioan Groşan la restaurantul din
grădina Casei Vernescu. Eram în 15 sau 16 septembrie, când, împreună cu Ioan
Mânăscurtă şi Valentin Guţu, am participat la simpozionul jurnaliştilor din
Europa de Est şi cea Centrală. Ar fi şi altele de rememorat, dar să-l ascultăm
pe Ioan Groşan, povestind pe un fundal de muzică de restaurant:
„În
anii noştri, în anii şaptezeci-optzeci, în restaurantul Gării de Nord veneau
bătrâni, lăţoşi, murdari, dar de o mare eleganţă a mişcărilor, care se aşezau
la tine la masă, îşi turnau din sticla ta de vin sau de bere un pahar şi unul
din ei spunea: «Nu vă supăraţi, eu sunt poetul Gării de Nord şi pentru acest
pahar vă recit un poem, iar dacă vă place, vă mai recit unul singur». Sigur, îi
spuneai: «Recită». El spunea: «Pentru acest pahar de vin, poemul Senzaţie.
«Într-o odaie scundă, într-un pat diform
Zac strivit în cap de un
pumn enorm».
Acesta
este poemul. Dai şi pentru al doilea poem un pahar de vin?
Al
doilea poem suna aşa:
«Cimitir. Un şobolan prin iarbă trece
«Cimitir. Un şobolan prin iarbă trece
Şi morţilor de dedesubt
Le dă fior de nedescris».
(Aici
noi hohotim oarecum crispându-ne: senzaţia e… pătrunzătoare!)
5.XI.1993
Numărul
41 pare a fi oarecum fertil pentru mine: în „România literară” şi
„Literatorul” ce au acest număr sunt
inserate versurile mele şi o recenzie la „Iluzia necesară” (Th. Codrenu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu