VIS DESPRE BUCURIE

La drept vorbind, nu prea cred în aşa-numitele cărţi de explicare a viselor. Nu sunt nici atât de superstiţios, pentru ca să fiu influenţat oarecât, sufleteşte, de un mesaj sau altul care, chipurile, sunt sugerate de întâmplările onirice. Şi totuşi, oarece taină mă face din vreme în vreme să mă interesez, să fiu curios faţă de un vis sau altul.

Noaptea trecută am visat multe şi de toate, inclusiv o întrunire panromânească a poeţilor, însă episodul cel mai emoţionant din acea cinematecă onirică mi s-a întâmplat undeva la Negurenii mei de baştină, în casa mătuşii Olga, unde mă jucam cu unul din micii ei nepoţei. Ei bine, într-o carte-internet de vise caut „copil mic” şi găsesc o descriere destul de plastică, chiar bine articulată:

„Visele despre copii mici ne oferă accesul la copilul din noi. Cu toţii avem părţi ale fiinţei noastre care încă sunt curioase şi copilăroase. Când reuşim să stabilim o legătura cu această latură a noastră, ne dam noua înşine permisiunea de a explora un potenţial al unităţii, al desăvârşirii, pe care până atunci nu l-am recunoscut în noi înşine”.

Pur şi simplu, e frumos şi… mângâios (de)scris.

Iar alte „cărţi de vise” ar putea da explicaţii ce diferă ca sens. Depinde de visători-interpreţi, unii dintre care vădesc calităţi de poeţi. Astfel, în altă parte, găsesc aceasta: „jucându-te cu un copil mic – bucurie, câştig”. Păi, câştigul, de-acu cum o da Domnul, dar bucuria – cui i-ar prisosi?