ACCES LA MEMORIE

22.XII.1993

La prezentarea volumului de poeme „Iluzia necesară”, la Casa Dosoftei din Iaşi, organizator şi amfitrion ne-a fost poetul şi muzeograful Lucian Vasiliu. Prezent, oarecum taciturn, şi poetul Cezar Ivănescu.

Iată un extras din ce a spus Ioanid Romanescu, care mi-a fost susţinător şi lector de carte: „Onorat auditoriu, ne aflăm într-un şir de zile cu multe comemorări. Comemorăm, în primul rând, 300 de ani de la dispariţia lui Dosoftei. Am comemorat, ieri, 10 ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Astăzi, s-a aniversat la Iaşi, ca şi în alte centre din ţară, patru ani de la începutul revoluţiei din 1989.

Să salutăm mai întâi în mijlocul nostru oaspeţii – pe domnişoara Beata Podgorska de la Catedra de Slavistică, de asemenea pe poetul Leo Butnaru, poet român de la Chişinău. În ce priveşte volumul de poeme «Iluzia necesară», foarte bine remarca Ioan Holban, – a făcut trei observaţii de supleţe – prima: modernitatea poeziei lui Leo Butnaru, criteriu de care a ţinut seamă şi editura «Princeps»; a doua chestiune – că valoare poeziei sale nu se deosebeşte măcar prin nuanţe de valoarea colegilor săi de generaţie aflaţi în dreapta Prutului; că el pur şi simplu este scriitor român; aşa cum între cele două războaie mondiale un scriitor rus declara „Patria mea este limba rusă”, şi sintagma a fost preluată de Nichita Stănescu – „Patria mea este limba română”, şi Leo Butnaru poate să spună cu fruntea sus că patria lui este limba română, pentru că este un scriitor foarte atent, foarte receptiv la valorile clasice ale literaturii române şi, dacă vrei într-adevăr să înveţi limba română bine, o poţi învăţa şi fără televizor şi chiar în condiţii mai grele de comunicativitate, având la dispoziţie doar pe Eminescu. Opera lui Eminescu este suficientă, aş spune eu, pentru a învăţa bine şi chiar profund limba română. Faţă de argumentele aduse de criticul Ioan Holban, eu aş mai avea ceva – nu ştiu dacă mai importante sau nu şi le spun cu acea sinceritate a unui coleg mai în vârstă, recunosc, căci faţă de acel argument există poate şi un orgoliu al editurii «Princeps» de a publica volume bune de poezie şi doresc acestor editori, dl Baghiu şi dl Moisuc, în primul rând succese în efortul lor care este extraordinar pentru a depăşi urmările inflaţiei galopante, de a scoate şi cărţi de poezie.

Calităţile poeziei lui Leo Butnaru reies mai bine vizavi de text. Îi pot fi remarcate, desigur. Dar eu am să mă opresc la câteva sau măcar la două.

În primul rând, e o poezie care vine din cultură, o poezie care are orgoliul rostirii, pentru că autorul în cauză nu doreşte să capete, ştiu eu, credibilitate poetică, mai nou cum se vorbeşte; nu doreşte să scrie urături pe teme politice sau lozinci puse pe note, cum spunea mai înainte marele nostru critic George Călinescu. El doreşte pur şi simplu să scrie o poezie trăită în limba română, pentru că oricât ai fi de bun politician, dacă nu eşti dublat, susţinut de propria artă, ca scriitor, ca pictor, mă rog, muzician, dacă eşti în parlament sau senat, nu ai succes, pe când poţi face un mult mai mare serviciu unei spiritualităţi, exprimându-te, în primul rând, la un înalt nivel în artă. Aceasta o spune şi Heideger. Filosofiile trec, partidele trec, însă popoarele rămân. Şi popoarele au nevoie de spiritualitate care să le reprezinte. Deci, dincolo de urăturile pe care le-am auzit noi, cei din dreapta Prutului, înainte de ’89, şi pe care le auzim şi acum, probabil cu titlurile schimbate foarte multe dintre ele, lansate de către cei care au fost şi sunt în continuare culmea în parlament sau în senat; dincolo de urăturile, zic, şi ale unor confraţi de dincolo, scuzaţi tautologia, – există opere serioase, artistice, literare ale colegilor noştri şi, cum bine remarca şi colegul Ioan Holban, nu este vorba decât de o cunoaştere reciprocă. Nu este vorba de intrarea românilor în România sau de intrarea României în Europa.

Sunt sigur că, dacă peste câteva milenii se va vorbi şi despre poezia scrisă în limba română, operele aparţinând unor scriitori ca Leo Butnaru vor fi receptabile, vor trezi interes şi vor merge la sufletul omului. Încă o dată mă bucur că pot vorbi despre un coleg pe care îl respect foarte mult şi cred că este mai bine să întindem astfel o mână de ajutor fraţilor noştri, făcând ceva ca să ne cunoaştem reciproc, decât să dăm doar declaraţii scrise sau vorbite şi după aceea să uităm”.

Apoi, după lansare… o prelungire de program la Ioanid, la prima sa soţie. Taclale interminabile. Se ajunge la pasiunea şahului. Romanescu şi Spinei se încleştează pe la ora 1,30 după miezul nopţii într-un război troian. Nebunie aproape frumoasă. La vamă – vameşii mai cuminţi decât noi… Ajungem cu bine.

DESPRE ROMANUL-FAPT AL LUI SERAFIM SAKA

Leo Butnaru

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI ŞI CUTREMUR DE DESTINE*

Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, Editura ARC, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka. Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, opta în primul rând pe libertate, Serafim Saka s-a străduit să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.

Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”.  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

PODURI DE IDEI

5.XI.1993

O meditaţie din romanul lui Toni Morrison „Ochiul cel mai albastru” (1970): „Iubirea nu poate fi niciodată mai bună decât cel care iubeşte. Oamenii răi iubesc cu răutate, oameni violenţi iubesc cu violenţă, oamenii slabi iubesc cu slăbiciune, oamenii proşti iubesc prosteşte, dar iubirea unui om liber nu este niciodată sigură. Nu există dar pentru cei iubiţi. Singur cel ce iubeşte se află în posesia darului iubirii sale. Cel iubit este supus forţei, neutralizat, prins în strălucirea de gheaţă din ochiul lăuntric al celui ce iubeşte”. Câteva fraze doar, ce conving că sunt scrise de un mare autor. Câteva fraze care te fac să crezi cu adevărat că Toni Morrison a meritat Premiul Nobel.

7.XI.1993

Br-r-r-r! Adu-ţi aminte ce s-a întâmplară în această zi a anului 1917…

De la Sergiu Adam, care ne invită la Zilele Bacovia la Bacău, aflu că Dan Mănucă îmi va aduce o revistă germană, în care sunt inserate şi traduceri din versurile mele.

Uite, atunci când dialogam cu Florin Iaru, nu-mi venise în minte să-l întreb, dacă este ceva comun între titlul unei cărţi de poezie a lui Dorin Tudoran, „Cântec de trecut Akheronul”, şi cel al unei cărţi de-a lui, Iaru, „Cântece de trecut strada”. Vreo replică ceva, implicită?

1.XI.1993

Înţeleg că anumite versuri de-ale mele, ce se vor înainte de toate poezie, apoi altceva, pot fi definite prin ceea ce Walter Fromm numea subiectivitate angajată. Poetul este propriul său angajat.

Din cele citite – şi rămase – versuri: „îmbătrânirea a încetat să mai fie ceva care/ Li se întâmplă doar altora”; „…Poetul e-un crescător de lei/ Cu care îşi ucide himerele de noapte” (Rolf Bossert).

MARI POEŢI ÎN FOTO-OBIECTIVE

Epoca unor mari poeţi… Poeţii unei epoci care a avut grijă ca marii ei poeţi să rămână în imagini care nu… îmbătrânesc… Nu mor, precum însuşi poeţii, unul dintre care a fost Serghei Esenin (1925) sau Velimir Hlebnikov (1922)… Am selectat din arhivele ruseşti sute de imagini cu personalităţi ale literaturii avangardei… Aici reproduc unele dintre ele. Dar voi reveni şi cu altele.

Printre protagonişti – poeţii Serghei Esenin (într-o imagine – şi cu Isadora Duncan), Anatoli Mariengof, Velimir Hlebnikov, Aleksandr Kusikov, Vadim Şerşenevici, Ivan Starţev… - promotorii  imagismului scăpărător în metaforismul său surprinzător. Apare aici şi compozitorul Dmitri Şostakovici… Iar piciul cu părinţii e Anatol Mariengof, progenitură de nobili, ce avea să ajungă poet răzvrătit, autorul celebrei naraţiuni memorialistice despre Esenin „Roman fără minciună”… Nu au cum minţi nici aceste acaparante, magnetizante imagini… Dar, ziceam, voi reveni şi cu altele…

Mariengof, Esenin

Mariengof cu părinţii

Esenin şi Duncan

Esenin, Hlebnikov, Mariengof, Harkov 1920, aprilie

Mariengof, Esenin, Kusikov, Şerşenevici - imagiştii

Esenin, Mariengof

Kusikov, Mariengof, Esenin, 1919

Starţev, Polibov, Mariengof

Poeţii Kusikov, Mariengof, Esenin, corifeii unei mari prietenii

Mariengof

Mariengof cu păriţii şi surioara Rufina

Mariengof, Esenin

Mariengof, compozitorul Şostakovici, soţia lui Mariengof

Esenin, Mariengof, Erdman

Şerşenevici, Esenin, Mariengof

Mormântul soţilor Mariengof

O RECENZIE APĂRUTĂ ÎN METROPOLA RUSĂ

LA VOLUMUL DE POEME "ОТСУТСТВИЕ НЕГАТИВА" / "ABSENŢA NEGATIVULUI"

 Опубликовано в журнале:

«Дети Ра» 2014, №6(116)

Книжная полка Елены Сафроновой

Лео Бутнару, «Отсутствие негатива»
Перевод с румынского автора и Кирилла Ковальджи
М.: Вест-Консалтинг, 2014

Президент Международной Академии Зауми Сергей Бирюков считает, что авторское кредо поэта, прозаика и переводчика Лео Бутнару таково:

            невозможно
чтобы поэзия была невозможной

Но парадокс в том, что поэзия Лео Бутнару во многом и состоит из невозможного! Это закономерно, ибо Лео Бутнару (по выражению опять же Сергея Бирюкова, «прошедший через горнило двух крупных европейских авангардов — румынского и русского») — теоретик и практик не только жанра верлибра — это определение для него представляется мелким, — но и обретения поэзии там, где ее по существу сложно найти. В современности, «в которой поэзии уже почти не остается места», — уважительно формулирует Сергей Бирюков о своем коллеге. В молчании и беззвучии:

Слово ангела

По обыкновению
Ангел верен своему слову — просто
не произносит его

Лишь немые рыбы

Не согреши ни словом, ни мнением
ни пением…

А если даже и птицы… — лишь только
рыбы могли бы попасть в рай…

В городской повседневности, у подавляющего большинства вызывающей лишь усталость и раздражение:

Толпа

толпа? — это так
вдоль и поперек
приблизительно
километра два лица
иногда просто рожи
непрерывно рожи рожи…

В изнуряющей автомобильной пробке:

И ты, в пробке

В этом городе — нервно издерганным — …то есть
нет — в этом раздраженном мире
сбитом с толку безбашенном
невозможно не вспомнить в транспортном тромбе
и князя Мышкина —
на
всех перекрестках столпотворение
с разлаженными светофорами

Князь удвоенный-размноженный до
Бесконечности
В пробках пробках пробках

И даже во «взаимодействии» человека с тем, что обычно его лишает дара речи — неизбежностью смерти:

Листок Библии

От жизни до смерти не больше чем
Шаг один?..

Даже еще меньше:
            Только прозрачность
листка Библии…

Четко

Иногда
по городам
и по селам
смерть кричит четко:
            «На старт!»

Ба-бах!!

Автор не пугает — он «разговаривает» со смертью, живописует ее, и вроде бы уже не страшно, несмотря на то, что тема эта не из приятных… Недаром книга так и называется — «Отсутствие негатива».
Почему Лео Бутнару находит (видит, а если и не видит, то создает) поэзию буквально «из ничего» — «ничего», в том числе, и в сакральном смысле, предстающим как антитеза бытию? Возможно, на этот вопрос он отвечает в одном из своих стихотворений:

Повестка

совсем по-другому
чем остальной мир
смотрит на падающий лист
философ
или поэт ваш:
                        это
могла бы быть повестка
на Судный День…

Хотя, честно говоря, все рассуждения критиков, почему поэты видят мир не так, как все прочие добропорядочные граждане, «от лукавого»: если бы поэты не были способны на такое «перевернутое» видение, то не было бы на свете никакой поэзии, никакой гармонии, никакого классического стихосложения, никакого авангарда, никаких экспериментов со словом… Ничего из того, что так украшает и наполняет жизнь смыслом.
Кстати, Кирилл Ковальджи, переводчик ряда стихотворений Лео Бутнару с румынского, в том числе и вошедших в книгу «Отсутствие негатива», не совсем согласен с позиционированием Лео Бутнару в стане авангардистов. «Лео Бутнару и классик, и авангардист. А проще говоря — кругом талантлив. Он любит не только себя в литературе, но и саму литературу — самоотверженно и безраздельно», — пишет Ковальджи о своем младшем — по возрасту, но не по «месту» в литературе — товарище, подчеркивая основное качество, которое делает поэта поэтом. Это именно любовь к литературе — свойство очень «человеческое», неотъемлемое от души и сердца, что засвидетельствовал и сам наш герой:

Чтение

…из человека ты взята
и в человека возвратишься…

аминь…

ера� } � � � �( � саму литературу — самоотверженно и безраздельно», — пишет Ковальджи о своем младшем — по возрасту, но не по «месту» в литературе — товарище, подчеркивая основное качество, которое делает поэта поэтом. Это именно любовь к литературе — свойство очень «человеческое», неотъемлемое от души и сердца, что засвидетельствовал и сам наш герой:

Чтение

…из человека ты взята
и в человека возвратишься…

аминь…

ÎN CARE ŢARĂ?...

REPUBLICA LITERARĂ KOKTEBEL?...

Încă anul trecut, Festivalul Voloşin din Koktebel, Crimeea, se desfăşura în Ucraina, nu? Şi iată, astăzi, o discuţie a unor colegi, aş putea spune prieteni, pe facebook. Şota Iataşivili din Gruzia îl întreabă pe Andrei Korovin, organizatorul manifestaţiei:

„Dar în ce ţară se va desfăşura Festivalul?”

Korovin răspunde diplomatic: „Şota, festivalul va avea loc în ţara Koktebel”.

Din Erevan, Armenia, intervine Ruben Işhanean: 

"Republica Literară Koktebel”.

Revine Korovin: „În Ministerul Culturii al lui Voloşin”.

Işhanean: „Presupun că noi, cu prezidentul RLK suntem per tu, nu e aşa Andrei?”

Korovin: „Ruben, ce fel de prezident? E prieten, tovarăşi şi frate!”

Iataşvili, din Tbilisi: „Cu părere de rău, acum Ministerul Culturii Voloşin acum e în Kremlin”.

Korvovin: „Dragă Şota, Ministerul Culturii Voloşin totdeauna a fost şi va di în Casa-Muzeu M. A. Voloşin şi nicăieri în altă parte!” (Casa-Muzeu din Koktebel – L.B.)

Cred că discuţia va continua…

Andrei Korovin, Leo Butnaru la  Koktebel - Crimeea

Şota Iataşvili, Koktebel - Crimeea

Ruben Işhanean şi Leo Butnaru, Koktebel - Crimeea