O "COSMOGRAMĂ" DIN

            Leo BUTNARU

Cobaiul

Din timpuri imemoriale, pe aceste tărâmuri s-au întâmplat multe din cele pe care fiinţele de pe alte planete şi le mai doresc şi astăzi. Adică, s-au realizat noiane din visele, ipotezele, speranţele ce păreau, la început, demenţă curată, dacă nu chiar stare paranoică incurabilă, acest s-au realizat însemnând că aici, pe aceste meleaguri, ale noastre, până şi virtualitatea a devenit realitate. Spre exemplu, dimineţile, o parte din populaţia din metropolă şi nu numai – vreau să spun, în genere din localităţile de orice rang, – partea asta de populaţie nu mai merge la muncă în chip… real, adică – nu doreşte să se folosească de transportul public, – de metrou, să zicem; partea aceasta de populaţie, fracţionată în mii şi mii de indivizi, pur şi simplu se tele-cyber-reportează, în mod virtual – virtualitatea a devenit realitate, – se tele-cyber-reportează la serviciu. Adică, doar se gândeşte, ca scop, că trebuie să ajungă la locul de muncă şi, chiar în fracţiune de timp în care se gândeşte asta, – hop! – se şi pomeneşte la birou, în laborator, la aero-tele-report, cosmo-tele-drom, în vreo seră fantastic de frumoasă prin tot ce creşte în ea, la grădiniţă, şcoală, superioară şi hiper-superioară, la… la toate locurile care pot fi numite de muncă se pomenesc fiinţele cvasi-reale-cvasi-virtuale de pe tărâmurile noastre.

Mijloacele mass-media de pe aici scriau că preferinţa telereportării faţă de mijlocul obişnuit de deplasare are ca motivaţie şi un  factor psihologic, generalizat în cazul miilor şi miilor de locuitori, – factor special, destul de delicat, am putea spune. Vorba e că, fiind foarte sensibili, până la posibilitatea de a recepta starea de spirit a celorlalţi co-meleagişti¹, dimineţile ei sunt deranjaţi de ceea ce – în transportul public, pe străzi, oriunde – le recepţionează sensibilitatea conştiinţei lor hiper-cyber-sensibile. E un dezastru să simţi, să ştii cu ce sentimente apăsătoare merg cei mai mulţi co-meleagişti  la serviciu! Cum s-ar spune, se duc acolo de parcă ar avea ştreangul de gât!... Nu, nu le arde lor de serviciu, însă existenţa impune nevoinţele ei… Prin urmare, este îngrozitor să te pomeneşti în această stare aproape generalizară de nervozitate… temperată, tăinuită, dar nu şi de propria ta sensibilitate afectată foarte neplăcut de negativitatea animozităţii faţă de ceea ce înseamnă loc de muncă, de nedorinţa de a merge acolo, la serviciu…

Bineînţeles, intensitatea acestei stări de spirit transmisibilă de la ins la ins în mijloacele de transport în comun este cea mai intensă în orele dimineţii, de aceea, vă spuneam, unii locuitori de pe la noi preferă să se tele-cyber-reporteze la serviciu în singurătate şi, să zicem, autonomie emoţională, decât să suporte agresiunea încărcăturii negative emise de semenii lor chinuiţi de gândul de a merge – şi azi! – la corvoadă… Adică: of, mamă, iar mă-nhamă…

Însă după orele de vârf, înaintând spre amiază, încetul cu încetul, o atare stare de negativitate scade considerabil, pentru că cei rămaşi în afară, în oraş, au cu totul şi cu totul alte sentimente, alte stări de spirit, unele destul de agreabile – să zicem a celora care au făcut cumpărături reuşite sau care pur şi simplu se plimbă, aflaţi în concediu sau în turism; a celor care intră în sau ies din cafenele, baruri, sau  – pardon – bordeluri…

Iar seara… Seara e greu de definit starea pe care ai putea-o lega de reperele date mai sus, cele de dimineaţă, pentru că seara cei mai mulţi orăşeni se tele-cyber-reportează în masă, grăbiţi să ajungă acasă, să scape cât mai curând – într-o fracţiune de clipită! – de ceea ce înseamnă loc de muncă…

Eu însă, fiind reprezentantul unei profesii libere, adică şi a unui „loc de muncă” benevol şi cu plăcere asumat, nu sunt influenţat de atare stări de negativitate, decât în măsura în care ele îmi pot fi de imbold pentru a le descrie, a le transfigura sub aspect psiho-artistic, pentru ca să le fac parte componentă în vreo naraţiune, în vreo nuvelă sau, pur şi simplu, într-un text oarecare sau, şi mai simplu, – în textualism, inter(planet)textualism ş. a. Chiar aşa e, precum v-aţi dat seama: eu sunt un om al scrisului, al mărturisirilor personale, dar – fără falsă modestie fie spus – mai sunt „specialist” şi în recondiţionarea artistică a mărturisirilor semenilor mei, a timpurilor în care vieţuim. Astfel că, dimineţile, neforţat să merg, obligatoriu, la serviciu, uneori mă plimb prin oraşul cu străzile aglomerate suportabil, dat fiind că, precum vă spunea, o parte din populaţie preferă să se tele-cyber-reporteze, pentru a nu-şi face, involuntar, transfuzie de stări negative legate de nedorinţa de a merge la serviciu.

LERMONTOV - 200

Mihail LERMONTOV  (1814 – 1841)

Cântec rusesc

1

Zăpada cade smocuri, nu se cerne.

De ce frumoasa tânără se teme

Să coboare din pridvor,

S-aducă apă de izvor?

Ca un popă ce sicriu-l duce,

Aşa viforul cântec îşi zice

Din izvoade,    

Pe când sub lemnul de poartă,

Dulăul nărăvos lanţul şi-l roade

Şi latră…

2

Dar nu lătrat de câine-n lume,

Nu urlet de vifor a-ngropăciune

Trezeşte frică

În ochi ei de sticlă:

Drăguţul ei înmormântat cândva,

Mai alb ca neaua se va-nfăţişa

Pe înserate

Ca să-i spună: „Tu m-ai înşelat”

Şi inelul de logodnă, nesperat,

Să i-l arate!...

(1830)

*        *        *

Adio, deci, Rusie nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâneţi voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor.

Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui.

(1841)

În româneşte de Leo Butnaru

"CONTRAFORT" - 20 DE ANI

„O stare de spirit” – aşa se intitula editorialul primul număr al revistei Contrafort care apărea în octombrie 1994, încercând să răspundă aşteptărilor unei generaţii noi de scriitori basarabeni – generaţia optzecistă –, „surata” mai mică în ani a Generaţiei ’80 din România, de care ne simţeam apropiaţi şi solidari în opţiuni estetice şi existenţiale. Odată cu primul număr al Contrafortului, enunţam şi programul publicaţiei, pe care, ulterior, l-am sintetizat în două teze: promovarea spiritului critic şi sincronizarea cu literatura română contemporană. O revistă a creaţiei literare, o oglindă a vieţii culturale, o arenă a dezbaterilor intelectuale şi civice pe teme de larg interes pentru un public cultivat şi exigent.

Contrafort şi-a dorit, prin obiectivele sale, să completeze cu o „verigă basarabeană”, de respiraţie nouă – alături de Sud-Est Cultural –, salba de publicaţii de prim-plan ale culturii române: România literară, Contrapunct (prima serie), Convorbiri literare, Revista 22, Dilema, Orizont (Timişoara), Echinox (Cluj-Napoca) ş.a. Dar şi circuitul publicaţiilor din exilul românesc, cum au fost Agora şi Meridian (redactate de Dorin Tudoran în Statele Unite). Ulterior, atunci când elanurile tinereşti au trebuit să se încline în faţa vârstei biologice a redactorilor săi (atent supravegheată de tot felul de „amici” din lumea literară), am redefinit Contrafortul drept „revistă de literatură şi dialog intelectual”, păstrând liniile directoare ale programului nostru şi deschiderea faţă de toţi creatorii valoroşi din Basarabia şi România.

La ceas aniversar, „după 20 de ani” de la lansarea Contrafortului, invităm câţiva scriitori, colaboratori ai noştri de o parte şi alta a Prutului, să participe la o anchetă consacrată acestui moment important din biografia revistei, o anchetă mai degrabă reflexiv-evocativă. Lecţiile vieţii, inclusiv nefericita ruptură care a intervenit în 2013 (sistarea sprijinului financiar de către ICR) dând peste cap regimul firesc de apariţie a revistei – episod ale cărui consecinţe le resimţim şi azi –, spulberă, descurajează orice „abur festivist”, făcându-ne să privim cu un optimism moderat aventura ce se întinde în faţă.

– Cum v-aţi simţit în paginile „Contrafortului” şi ce înseamnă pentru Dvs. colaborarea cu revista noastră?

Leo Butnaru: M-am simţit şi mă simt primit cu prietenie, colegialitate, dar şi cu generozitate la „Contrafort”, unde, de ani mulţi deja, semnez o rubrică permanentă, „Cosmograme”, dar şi grupaje de poeme sau texte de opinie. Pentru un scriitor, e un noroc să aibă posibilitatea de a colabora la această revistă temeinică, serioasă, apreciată fără echivoc drept una dintre cele mai valoroase publicaţii ale contemporaneităţii/ spiritualităţii panromâneşti. Publicaţie de o orientare modernă, înnoitoare, însă care respectă principiile clasice: valoarea textelor, excluderea autorilor întâmplători, conceptul general de structurare redacţională elevat. Onorându-şi numele, inclusiv în simbolismul său (consolidare, întărire), „Contrafortul” este expresia sui generis a unui nivel înalt de ctitorie cultural-artistică, estetică de certă particularizare, când sunt îmbinate generozitatea cu criteriul valoric, solicitudinea cu rigurozitatea. Însă trebuie subliniat că această revistă modernă, elitară nu este doar un catalizator al modificărilor de conştiinţă artistică, un barometru al esteticului, ci are şi o implicaţie socio-ideatică în ceea ce anticii numeau res publica, periodic lansând chestionare/ sondaje tematice incitante, astfel punând umărul şi la construcţia comuniunii naţionale. Astfel că, prin complexitatea activităţii sale, „Contrafort” rămâne a fi un modul şi model de referinţă în complexitatea istoriei literare, socio-culturale româneşti contemporane, contribuind la crearea şi reflectarea acesteia, având asigurată deja o nişă de arhivă ce va atrage investigatorii din viitor, pe care îi vor interesa versantele, de împlinire şi de continuare, a două secole, XX – XXI. La distanţă în timp, se va înţelege importanta contribuţie a contrafortiştilor la configurarea totuumului spiritualităţii româneşti, în care revista noastră propulsează evenimente şi elemente din, în primul rând, Moldova Estică, spaţiu ultragiat de istorie, însă mereu vital prin creaţie, în creaţie, cu o anumită specificitate, cu nuanţări ceva mai altfel, însă fără a reclama rabat axiologic. Graţie „Contrafortului”, toate astea devin mai dinamice, mai accentuate, ca ideaţie, semantică şi valoare.

COLEGII ŞI PRIETENII MEI - SCRIITORII

În timp, am realizat sute de portrete-foto ale prietenilor şi colegii mei, scriitorii. Aici dau o mică galerie (52 de imagini), însă voi reveni şi cu altele. L.B.

Nicolae Prelipceanu

Lucian Vasiliu

Lucian Vasiliu şi Aurel Pantea

Vlasimir Beşleagă

Adian Popescu

UN MARE POET AMERICAN în revista

*     *     *

Negrii călăreţi veniră dinspre mare.

Zângăneau din suliţe şi scuturi,

Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,

Cu urlete sălbatice în fluturări de plete

Învălurate-n vânt pe când goneau:

Astfel porni năvala Păcatului.

*     *     *

În pustiu

Văzui o creatură goală, bestială, care,

Chircită la pământ,

Îşi ţinea propria inimă în mâini

Şi muşca, înfuleca din ea.

Am întrebat: „Amice, e gustoasă?”.

„Amară e, vai ce amară e!”, răspunse creatura;

„Dar îmi place

Că este amară

Şi încă pentru că-i inima mea”.

*     *     *

Dumnezeu a creat corabia lumii cu mare atenţie.

Cu deosebită măiestrie modelă coca şi potrivi pânzele,

Deja ţinea în mâini cârma,

Fiind gata să o ducă la bun sfârşit.

Şi se-ndreptă din spate Dumnezeu,

Privind cu mândrie la cele făcute.

Dar, într-o nefastă clipă, din greşeală cineva-L strigă

Şi Dumnezeu se-ntoarse să vadă despre ce-i vorba.

Prinzând momentul, nava alunecă pe apă, lin, neauzit,

Viclean pornind a se-ndepărta pe căi necunoacute.

Astfel, etern lipsită de cârmă,

Ea pluteşte pe mări, din întâmplare

Intrând şi în portul progresului,

Supusă fără-a se-mpotrivi

Capriciilor oricărui vânt prostesc.

Şi mulţi din cei aflaţi în ceruri

Mai râd şi-acum pe seama acestei întâmplări.

DRUMURI, BIBLIOTECI: 1994

28.VIII.1994

Pe 13 august, când eram la Satu Mare, am auzit dramatica veste despre uraganul care a trecut peste raioanele Drochia şi Râşcani. Se spune că satul Sofia a fost pur şi simplu spulberat…

Motivele? Fireşte, cele naturale, decalajul dintre vipia terestră şi frigurile cereşti. Dar oare această parte de popor nu poartă şi ea o vină? Pentru că nu doreşte să se reîntoarcă la Patria-Mamă România; pentru că a pledat, la alegeri, tot pentru antihriştii de comunişti care, până acum câţiva ani, distrugeau bisericile, judecau şi întemniţau credincioşii, pentru că satele au permis să intre în altare, în sutane preoţeşti, păcătoşii – ca mai deunăzi, aceştia fuseseră… poliţişti, tractorişti şi cine mai ştie ce. O pedeapsă vine şi din cauza că, sosind timpul ca biserica să revină în albiile sale, cele româneşti, cinicii, bicisnicii şi obedienţii popi basarabeni pledează, în majoritatea lor, pentru jugul clerului rus. Oare nu sunt prea multe relele mincinoşilor, făţarnicilor alde S., care îngenunchează la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, apoi se dezice de românism, nefiind altcineva decât un coţcar antipatic şi… naiba să-l ia.

Consider că aceste calamităţi vin ca o pedeapsă, dar şi ca o preîntâmpinare pentru această gloată basarabeano-moldavă degradată, prostită şi ignorantă. Dar, îndură-Te, Doamne, şi cruţă-ne. Poate că ne revine credinţa în suflet şi mintea în cap…

Păi da, când nu cunoşti limba interlocutorilor, nici ei pe a ta, – apelezi la gesturi. Cineva, în România, povestind despre o vizită a sa la Moscova, conchide: „De cât am tot vorbit ruseşte, mă dureau mâinile”.

DIALOG OGNIAN STAMBOLIEV - LEO BUTNARU

                                                                     Nr. 36, 2014

SIMBIOZE ROMÂNEŞTI ÎN CONCORDANŢĂ CU SUFLUL ŞI PULSUL GENERAL-EUROPEAN*

– Care a fost momentul în care aţi avut primul contact cu literatura / poezia?

– Odată ce basmele, poezia obiceiurilor populare, a sărbătorilor de iarnă, folclorul oral în general, sunt considerate şi, pe drept cuvânt, literatură, înseamnă că acel contact s-a întâmplat de când mă ţin minte, de când am primele amintiri. Dar nu este exclus minunea/taina (…împărtăşaniei cu literatură) să se fi întâmplat mai de demult, deoarece cântecele de leagăn ţin şi ele de folclor, de arta rostirii şi a scrisului, iar melodiile de liuliuit  intră, probabil, în conştiinţa încă… inconştientă a copilului, chiar din primele sale zile, săptămâni, luni de viaţă pământească.

Aşa se face că şi până astăzi îmi răsună în… amintiri acele prime secvenţe de literatură incipientă, pură, care mi-au aureolat copilăria, fie îmbietoarele vorbe rostite cumva… artistic ale părinţilor sau ale bunicii Catinca, în seama căreia rămâneam, când mama şi tata erau plecaţi de acasă: „Tăpuşele, tăpuşele, mititele, frumuşele!”, „Huţa, huţa cu căruţa până la lelea Măriuţa”, „Gâd, gâd, gâdilici, gâdilici tot pe-aici!”, „Crenguţă, dă-mă huţa!”, „Lună nouă, lună nouă, taie pâinea-n două, ia-ţi şi ţie, dă-mi şi mie!”, „Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau pâine şi măsline”, „Iepuraş cu coada scurtă, a venit şi el la nuntă, s-a aşezat în capul mesei şi a mâncat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne boureşti!”, „Cocostârc, stârc, n-ai văzut pe lelea-n târg?”, „Susai, susai, fă-te dulce, că te tai!”, „Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi!”, „Cioară, cioară, cu făina-n poală, n-aţi un dinte de os şi-mi dă altul de oţel!”, „Vine moşu’ de la vie cu cireşe-n pălărie”...  – Să vedeţi – şi să auziţi! – deloc puţin folclor, poezie sadea ne-a pigmentat intrarea în lume!... Îţi spun asta în româneşte, fiind sigur că există analogii şi în folclorul bulgar, pe care le poţi utiliza aici. În genere, copilăria mi se pare vârsta cea mai… internaţională!

Da, e multă literatură, poezie adevărată în/ din acea epocă în care, odată în viaţă, cum s-ar spune, îţi este dat să fii mai mult decât om – să fii Copil! Cel care, în genialitatea lui de până la 3 ani, deprinde, învaţă, însuşeşte, în mare, lumea: se zice că, până la 36 de luni de existenţă, pruncul „acaparează” cu aviditate, cu nesaţ cam 60 la sută din toată ştiinţa care-i va fi necesară în viaţa de om matur.

Apoi mai era şi o literatură nescrisă, nerostită, care îmi oferea mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – ea se întâmpla din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui dreptunghi de sus fantezia şi-a proiectat miile de filme! O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!... Iar, precum se ştie, şi „cinematografia” are la bază un scenariu, un fel de literatură… Aveau multă literatură în ele – teme, subiecte, dialoguri etc. – şi jocurile copilăriei noastre, nu? Erau şi ele nişte scenarii sau mici piese în care noi, gâgâlicii, eram şi autori, şi personaje. Dar parcă nu erau impregnate, să zic, de literatură şi şezătorile celor vârstnici, la care, până să ne prindă somnul, asistam şi noi, copiii? În mare, conform… literaturii, dramaturgiei, se desfăşurau şi horele, nunţile, cumetriile, înmormântările din satele copilăriei noastre.

__________________ 

*Dialogul a fost prilejuit de apariţia în limba bulgară a antologiei de poezie a lui Leo Butnaru „Jefuindu-l pe Picasso”. Interlocutorul este eminentul traducător şi estetician Ognian Stamboliev care, decenii în şir, a familiarizat cititorul bulgar cu creaţia lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Matei Vişniec etc.

 Apoi a fost ziua oficială, în care am pornit la cartea – carte: 1 septembrie a anului 1955 când, cu nesigurele învăţăminte ale propriei mele experienţe de viaţă, venisem în faţa celor dintâi pripoare ale ştiinţei de carte… conştiente, nu aşa, la întâmplare, din pretutindenea liberalei şi liberei infantilităţi; trepte pe care, mai întâi, încerci să salţi, după care învăţătorul te îndeamnă să le asaltezi.  

Prin urmare, mamele şi taţii, ţărani crescători de pâine, îşi încredinţau odraslele învăţătorilor, meniţi a fi crescători de oameni.

Deci, primul contact cu literatura scrisă mi l-a asigurat chiar Abecedarul care, şi azi, prin consecinţe directe sau implicite, are darul să rămână un bun curent, la zi. De acolo pornea scrisul, cititul! Ţin minte cum, sub creionul meu – aşa se începea atunci, cu mina bine ascuţită, nu cu stiloul (până la pix nu se ajunsese; pur şi simplu, atare unealtă încă nu fusese inventată) – fixam, urmăream cu atenţie de ceasornicar acele câteva clipe în care litera pe care o încondeiam era un fel de... desen animat dat ralanti. Da, caligrafierea unei litere – cel mai scurt film de desen animat, căruia tu, copilul, îi eşti regizorul, făptuitorul.