NEIZVESTNÎI: MĂRTURII LA 90 DE ANI

În prima decadă a lui aprilie, canalul 1 al tv. ruse a prezentat un film documentar despre celebrul sculptor-emigrant Ernst Neizvetnîi, stabilit de circa 40 de ani în New York. La 90 de ani, el mai suportă o intervenţie chirurgicală complicată, de data aceasta la creier, din care, ca şi din alte trei operaţii precedente, reveni la lumină.

Două părţi ale filmului de câte 50 de minute fiecare. Bineînţeles, ştiam/ ştiu multe despre Neizvestnîi, am scris despre el pe blog, pe fb. (vezi: http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/02/cazul-nikita-hrusciov-erns-neizvestnai.html), însă priveam cu interes, de fundal având şi cele două romane remarcabile despre şaizeciştii ruşi, „Înălţimi găunoase” al lui Aleksandr Zinoviev, şi „Tainica pasiune. Roman despre şaizecişti” al lui Vasili Aksionov, în care, de altfel, Neizvestnîi apare frecvent. Dar uite că nu a fost o reciprocă: în cele 100 de minute de mărturii ale sculptorului şi de comentarii ale autorului filmului, Kirill Medvediev, nu apar momente cu scriitorii, nu se aminteşte de ei, cu o singură excepţie: o poză în care sculptorul e alături de Evtuşenko, căruia doar i se pronunţă numele, nimic mai mult, fără comentarii. Sigur că Medvediev ar fi trebuit să-l întrebe, dacă a citit ce scriu alţii despre el, inclusiv Zinoviev şi Aksionov, pentru că în naraţiunile acestora sunt multe puncte de reper, inclusiv pentru biografia sa, a lui Neizvestnîi. Ba mai mult, jurnalistul intră în dialog cu unele personalităţi care l-au cunoscut, îl cunosc pe Neizvestnâi (pictori, sculptori, regizori, comentatori politici…), însă nu se adresează niciunui scriitor. Să fi fost o înţelegere dintre protagonist şi jurnalist, să alunge scriitorii din cetate, să-i treacă cu vederea, să nu-i amintească? E posibil ca lui Neizvestnîi să nu-i fi plăcut cum este el înfăţişat de prietenii săi de tinereţe, Aksionov şi Zinoviev, care, e drept, uneori, sunt cam caustici (în special al doilea) cu cele ce se întâmplau în atelierul sculptorului criticat de însuşi Hruşciov. E o presupunere doar.

Însă, în pofida „eliminării” scriitorilor, filmul merită vizionat, e postat pe net, aici:

http://www.1tv.ru/anons/id=214126

http://www.1tv.ru/anons/id=214127

UN AVANGARDIST LA PARIS

LA VILA DIN PĂDUREA BOULOGNE

Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.

Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.

Câmpul cosit – miroase a ţărm de ocean.

Plopul piramidal – praştie avântată ca o pasăre.

În inima pădurii – turma de automobile.

Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.

Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce goneşte, însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat şi mai mult… până, în sfârşit, şi, deja, concomitent cu apariţia uimirii, – chiar călcam peste el.

Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.

O fărâmă de scoarţă de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind şi săltăreaţă.

Păsăruica – se prăbuşi dinaintea copacului cu o reverenţă de salt mortal.

Cineva se străduieşte să-şi prefacă automobilul – în orgă.

Stejarul are dureri de cap – şi-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oţet.

Cum mai contravin aceste suprafeţe turtite, alungite, uscate, împuşcând cu orizonturile –automobilelor: cu verticalităţile a tot ce e viu care respiră, se hrăneşte, se trage spre soare!

Plante – în poziţia cocoşilor gata să se ia la harţă.

Grădinarul – sărează verdeţuri proaspete.

Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.

SCĂRILE DE MARMURĂ ALE SENEI

Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafaţă.

Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.

Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.

Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.

O barcă cu motor, deşartă – zdrăngăneşte impasibilă la banjo.

Aceleaşi, eternele fiere de călcat – netezesc Sena.

Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.

Sena – muşama strâmbă, boţită.

Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.

Necurmată înşiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriş sticlos, prin urechea de ac a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.

Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.

Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.

Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.

POTPURIU

Batistele pentru suflat nasul – trosnesc ca rufele întinse la ger.

Cucurigu – cântă apeductul.

Cu ochelarii, precum Arhimede, – eu aprind flăcări în cer.

Zidul celui întemniţat – tabla jocului de dame, piesele căreia sunt găuri de la cuie – mişcată de forţa privirii mele.

De sub picior, coaja de portocală – o zbughi fricoasă spre perete.

Pe gât, hermafroditului i se umflă o mamelă de muiere.

De spaimă – nici nu am înţeles cuvântul rostit de uşă.

Odată cu flegma – scuipai o ploşniţă.

Coşuri, băşici din cântecele şi scrisorile ruseşti:

Însă eu pe altul îl iubesc şi voi fi palidă pe vecie

Aici bietul nostru Evgheni,

Înşfăcând pe Şap şi ceva kuhavk* de pe pământul răzmuiat, –

Neamânat, ca în uitare, o tuli spre casă.

Pe-o clipă – felinarul scăpără prin pieptul insului ce-mi apăru în cale.

De la atingerea trupului meu, peretele – uşa vagonului, se strânse convulsiv, se alungi, sforţându-se să-alunece aiurea.

Stradă bărbierită.

______________________ 

*Serghei Şarşun recurge la un voit talmeş-balmeş în „citarea” inexactă a clasicilor A. Puşkin şi I. Krîlov. În limba rusă nu există cuvintele „Şap” şi „kuhavk”, ele provenind din confuzia şi contaminarea noţiunilor „Кушак и шапку” (chimir şi căciulă), iar „bietul Evgheni” (aluzie la Oneghin al lui Puşkin) e confundat cu „bietul Foka” (de la Krîlov).

DE PAŞTELE BLAJINILOR

DUBLA SINGURĂTATE

S-a dus să moară puţin.

              Marin Sorescu

Mă mir că întâlnesc tot mai puţine rude

mai puţini prieteni

deloc de mai încoace

cam toţi de mai demult.

Unde să fi plecat celelalte

ceilalţi?

Au plecat presupun

cu cântecul pe buze

şi anume cu „Unde te duci tu mielule?”

ca un trist imn de Paşte…

Păi unii s-au dus să moară puţin

iar alţii – cei mai mulţi

pur şi simplu nu s-au născut

nu se vor mai naşte…

17.IV.2015

DESPRE "DANAIDELE" CARE, UNEORI, AJUNG... DANANAIDE...

7.IV.2015

Am vizionat prima parte din spectacolul „Danaidele” de Silviu Purcarete. Presupun că a fost extrem de lăudat, însă mie, pe alocuri, mi se pare a fi un spectacol cam gălăgios, plus o vânzoleală…  regizorial-artistică în căutarea efectelor scenice originale, în înfăţişarea, organizarea şi mişcarea actorilor. Chiar te întrebi: oare în Grecia Antică, în amfiteatre, se vocifera cu atâta sârg şi risipă de efort?

Dar, în mare, sigur că e un spectacol demn şi de elogii, unde mai că în el joacă Radu Beligan şi Victor Rebengiuc la vârstele lor… sus pălăria!  

8.IV.2015

Aseară, am vizionat partea a 2-a a „Danaidelor” lui Silviu Purcărete. Entuziasmul, admiraţia nu s-au revanşat, spectacolul abundând în simetrii de dragul simetriilor, dar, pare-se, în această parte, e mai puţin gălăgios. Chiar dacă şi aici continuă un carusel al ţipălăilor, agitaţi în spirit de turmă, aiuriţi etc. Uneori, salturi şi zvâcnete de piei roşii. Nu ştiu din ce raţiune jumătate din textul rostit sau îngânat a cântec e în franceză (nici măcar în giacă), găsind, eu unul, că el ar fi fost absolut adecvat în română. Regie ca efort de a ordona îmbulzeala, aglomerarea. Unele simetrii geometrico-regizoriale par a fi de dragul simetriilor, găselniţe de dragul găselniţelor. Altele, cu înţelesuri/ subînţelesuri accesibile doar regizorului, nu e sigur – că şi actorilor prinşi în iureşul montării; iureş care subţie la minim solemnitatea, gravitatea care, se pare, erau specifice antichităţii, unde toţi ţineau cont de omniprezenţa zeilor, de privirea acestora atotcontemplatoare, înregistratoare, pedepsitoare.

În fine, tainic, sentimentul/ gândul că e un spectacol din categoria celor adresate în special snobilor. Pe scurt, pe alocuri, „Danaidele” devin „Dananaide”…

Şi, pentru că suntem în acelaşi spaţiu de inspiraţie scenică, nu putem să nu comparăm, pentru a concluziona că „Danaidele” sunt cu mult în urma „Trilogiei antice” a lui Andrei Şerban, considerată cel mai bun spectacol din ultimii douăzeci de ani, jucat în România. Silviu Purcărete are a se considera că montarea sa „Titus Andronicus” a fost plasată a treia în această nobilă ierarhie a scenelor şi avanscenelor.

Pentru cei interesaţi de acest spectacol, îl pot viziona la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3Xi3EbjIBcM

UN POET AL AVANGARDEI: SEMION KIRSANOV

                                                                                              

LA PORTRETUL LUI HLEBNIKOV. SALUT!

Hlebnikov! Hlebnikov!

Uite asta – da!

Strânsă, de jos,

Îi e boţită buza.

Cupa luminoasă

A frunţii – înălţând

Peste statura-i lungană,

Iată marele

Creier – capcană!

  ALADIN ÎN FAŢA COMORII

Porţile stau grele, neclintite, surdo-oarbe la rugătorii ochi,

la roua lor de lacrimi.

Deschide-te, Sesam!

Te rog foarte mult – deschide-te, Sesam!

Ei, ce te costă, – hai, deschide-te, Sesam!

Bine, fie, mă-ntorc, să nu văd cum...

Iar tu deschide-te, Sesam.

Cui îi spun  – „deschide-te, Sesam”?

Deschide-te sau, în caz contrar, te deschid eu!

Ei, de ce m-ai chinui, – hai, deschide-te, Sesam, Sesam!

Am o uriaşă rugăminte: fii drăguţ, fii bun,

n-ai putea tu

să te deschizi, Sesam?

Sesam, deschide-te!

Număr până-la trei: unu – deschide-te, Sesam,

doi, deschide-te, Sesam, trei...

Zău că nu se cade să te comporţi în felul ăsta cu omul,

eu întârzii, sunt foarte grăbit, Sesam, ei, Sesam, deschide-te!

Nu, nu pe multă vreme, ci aşa, doar deschide-te

şi-ndată închide-te la loc, Sesam...

MARINA ŢVETAEVA - POEM DE FLORII

  *       *       *

Mlada cu mâţişori în pufoasă blăniţă –

Eu însumi cu blăniţă pufoasă –

Măsor verstele lui Dumnezeu

Şi dumnezeieştile lui case.

Mlădiţă! Vieţuitor ceresc!

– În cer, împreună! – Aşteaptă! Nu fi grăbită! –

Astfel şi în pământ mă coborâţi

La piept cu mlădiţa înmugurită.

Florii, 1918

Din volumul

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: 

   Leo Butnaru

UN DIALOG CU PETRE ANGHEL

A trecut la cele veşnice, în grija Universului mereu renăscător, prietenul nostru, poetul şi prozatorul Petre Anghel (3.II.1944 - 3.IV.2015). L-am cunoscu în iulie 1993 la Chişinău, ne-am împrietenit, am realizat şi un dialog, pe care îl reproduc aici; dialogul intitulat atât de sugestiv:

                   
                 „SUNT UN OM GRĂBIT CARE E SPERIAT DE TIMP”

– Stimate coleg Petre Anghel, eşti directorul revistei „Avanpost” ce are ca generic o sintagmă memorabilă: „…un vis al inteligenţei libere”. Ce ar însemna în concepţia dumitale inteligenţa liberă? Când va deveni acest vis realitate?

– Vreau să fac precizarea că sintagma îi aparţine lui Titu Maiorescu, ceea ce poate se ştie mai puţin. Vorbind despre inteligenţă liberă, cred că ar fi cazul să încercăm cel puţin o separare pe verticală şi una pe orizontală. Pe verticală, adică din punct de vedere istoric. Eu cred că intelectualul adevărat este liber în orice împrejurare, în orice regim, în orice context şi este firesc să fie aşa, pentru că instrumentul lui de lucru este gândul. Or, se ştie, din fericire pentru omenire, încă nu s-a reuşit să se închidă gândul. După aceea, pe orizontală, cred că suntem liberi de la individ la individ în măsura în care ne propunem acest lucru şi mai ales în măsura în care avem un concept exact despre libertate. Artistul în special şi intelectualul în general nu poate trăi în afara libertăţii. Sigur că şi aici trebuie să intervină un criteriu al limitării şi acest criteriu este simplu şi, din fericire, descoperit de civilizaţiile vestice, mai ales: a fi liber înseamnă de fapt a respecta şi libertatea celuilalt. Deci un individ poate să facă orice cu o singură condiţie: să respecte ca şi celălalt individ, ca şi semenii lui să aibă acest drept.

– Intelectualii noştri fac dovada acestui respect reciproc?

– Eu cred că ei ştiu ce-i libertatea. Am o părere foarte bună despre intelectuali nu pentru că ei ar avea nevoie să-i susţin sau să aibă în mine un avocat. A fost o tendinţă pornită din propaganda comunistă, uneori făţişă, alteori mai subtilă, mai subersivă, aceea de-a arunca tot răul din regimurile totalitare pe seama intelectualilor. Vreau să spun că a şi prins. Eu însumi, probabil şi dumneata, am fost uneori întrebat de-a dreptul: „Domnule, da’ce fac intelectualii?”. Personal, am zâmbit în faţa acestei întrebări. Ce să facă? Intelectualii gândesc. Socialismul
l-au construit muncitorii. La pământ, forţat, au renunţat ţăranii. Regimurile totalitare au fost concepute de politruci. De ce să fie intelectualii întrebaţi ce fac? Intelectualii chiar trăiau în libertate. Şi vreau să spun că, spre cinstea lor, în vremurile cele mai grele. Subliniez – sub stalinism, sub ceauşism intelectualii adevăraţi (deşi e aproape un pleonasm să vorbesc despre intelectualii adevăraţi, căci nu pot exista şi intelectuali neadevăraţi) şi-au găsit rostul, au gândit asupra sensului existenţei, asupra destinului lor, asupra destinelor popoarelor din care fac parte. Deci ei şi-au îndeplinit misiunea. Însă nu e mai puţin adevărat că au fost şi intelectuali care au abdicat de la menirea lor pentru avantaje materiale, au intrat în angrenajul puterii. Dar eu zic că acest gen de intelectuali trebuie să ne intereseze mai puţin pentru că, transferând implicit discuţia în planul poeziei şi ajungând obligatoriu la Eminescu care, sigur, a fost un mare intelectual, dar în primul rând este simbolul poeziei româneşti şi prin extensie al poeziei universale – el a făcut poezie şi pe noi nu ne interesează că pe timpul lui erau poeţi mediocri sau erau absolvenţi de facultăţi care ţineau cu liberalii sau ţineau cu conservatorii, sau vindeau ţara bulgarilor, sau se ocupau de afaceri în loc să se ocupe de destinul României. Pentru noi simbolul este Eminescu, nu este intelectualul.