LA CE BUN CRITICA LITERARĂ? (Chestionar "Discobolul")

CUTIA DE REZONTANŢĂ ŞI CUTIA DE REZISTENŢĂ

                                                                                            

leo butnaru

– La ce bun critica literară, acum?

 

– Să o începem ab ovo sau, poate, aleatoriu – de oriunde din informul şi greu imaginabilul, în cuprinsul său, spaţiu literar, de unde se poate pune cea mai elementară întrebare, banală, dar perpetuă, poate că chiar „eternă”: Ce este/ ce înseamnă critica literară?

Eu unul cred că e ceva ce ţine de voluntariat. Voluntariatul unor cititori cât de cât pricepuţi în ale scrisului, în „tainele” literaturii, care, benevol şi nesiliţi de nimeni, vor să spună ceva din cele ce pricep, cum pricep, ce presupun, ce cred ei că ar fi bine să creadă şi aţii (etc.) despre o carte, sau doar despre un poem, chiar despre un singur vers; despre un roman sau o miniatură în proză; despre o piesă oarecare sau despre, în totalitatea sa, Marele Shakespeare (etc.). Nimeni nu este obligat să se dea cu părerea despre literatură, nimănui nu i se poate cere să se facă exeget (critic) literar, cu atât mai mult nu i se poate impune cuiva, criticului-exegetului-„specialistului”, să fie un profesionist sui generis, etalon-criterion (caractéristique à laquelle on se réfère ou sur laquelle on se base pour choisir, classer, sélectionner quelque chose). În domeniul în cauză, oricât de bun ai fi, nu poţi să zici că ai ajuns un specialist, un profesionist, odată ce, pentru a determina ce este critica literară, dar şi criticul literar, nu există un canon, un regulament, un statut, o instituţie care să acorde diplomă sau brevet de critic literar. În fine, cel care, voluntar, îşi spune să se îndeletnicească, aşa cum pricepe el, cu emiterea opiniilor despre literatură, cărţi, poeţi, prozatori, dramaturgi etc., om liber în alegerea propriilor criterii de evaluare/ opinare, nu este absolut cu nimic dator nimănui, nici vreunui om (autor), nici vreunei instituţii. El nu depune Jurământul lui Homer, să zicem, precum îl depun viitorii medici pe cel al lui Hipocrat. („Juraţi solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veţi fi loiali profesiunii de (medic) critic, drepţi şi generoşi cu toţi cei care o practică; că vă veţi conduce vieţile şi că veţi practica ştiinţa cu cinste şi corectitudine (…) ferindu-vă de a greşi, de a vă lăsa corupţi sau de a-i ispiti pe alţii la fapte rele (…) Juraţi că veţi îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare” – cam aşa ar putea suna Jurământul lui Homer, după modelul celui al lui Hipocrat, în care, aici, nu am făcut decât să pun în loc de medic – critic…). Dacă, în caz de malpraxis, medicul poate fi tras la răspundere, „exegetului”, „criticului literar”, „esteticianului” nu i se cere socoteală pentru „tratamentul incorect sau neglijent” aplicat unei cărţi, unui autor, „care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relaţie cu gradul de afectare” etc. (citez din explicaţia academică a noţiunii „malpraxis”). Ceea ce este benevol asumat, practicat, nu este instituţionalizat, etatizat. Prin urmare, faţă de ceea ce ar trebui să fie, cum ar trebui să fie criticul literar, dar şi critica propriu-zisă, nu se pot emite decât opinii diverse, inclusiv unele ciudate, excentrice, „iresponsabile” şi, bineînţeles, perisabile imediat după actul enunţării lor. Şi e bine să ne înţelegem de la bun început (pentru ca pe urmă să nu avem diverse neînţelegeri): în acest domeniu al voluntariatului, mereu… noviciatului (dar şi… neviciatului?), iminent al aleatoriului, a pretinde (cum se tot pretinde de secole!) obiectivitate e neserios, neproductiv, alias – nefructuos. Ce e aceea obiectivitate în critica literară? Cine o poate determina, nişte critici peste critici, evaluatori peste evaluatori?

SEZON ESTIVAL, ACUM 20 DE ANI

15-19.VIII.1995

Călătorie la Negureni. Rezolvări de probleme birocratice succesorale la Teleneşti.

23-31.VIII.

Litoralul staţiunii Venus ne pârjoleşte huma vorbitoare. Poloage de alge. Pe 30.VIII. – cerul în „poloage” de cocori, berze – zeci de mii, torcându-şi imensul stol dinspre deltă spre sudul cel mai de sud. Ţipetele lor neliniştitoare, înfiorătoare. Ca nişte descântece ferfeniţite…

3.IX.1995

Pe 1 septembrie, o veste oarecum surprinzătoare: sunt anunţat că „Spunerea de sine” a întrunit sufragiile pentru cea mai bună carte la Salonul de Carte ce s-a ţinut la Biblioteca Naţională. Pentru ora 3 p.m., suntem convocaţi pentru a ni se înmâna distincţiile. Spiridon Vangheli – supărat, deoarece a fost plasat al doilea. Nici nu rămâne la recepţie.

A doua zi, adică ieri, sunt abordat de noul post TV „Catalan”. Discutăm cu dna Aneta Grosu despre „Spunerea de sine”. E abia a treia zi de emisie a TVC. Să le fie de bine!

Într-un interviu cu Branka Bogovaé, când este întrebat cum îşi explică necesitatea oamenilor de a povesti, Umberto Eco răspunde: „…faptul de-a asculta spunându-se poveşti prelungeşte viaţa. Din vremea când specia umană a început să emită primele sunete care aveau o semnificaţie, familiile şi triburile au avut nevoie de bătrâni. Poate că, mai înainte, nu erau de niciun folos, şi oamenii se debarasau de ei atunci când nu mai erau buni de vânătoare. Dar, odată cu limbajul, bătrânii au devenit memoria speciei: se aşezau în peşteră, în jurul focului, şi povesteau ce se întâmplase (sau ce se spunea că să se întâmple; iată rolul miturilor) înainte de naşterea celor tineri (…)

Astăzi, cărţile care spun poveşti îi reprezintă pe bătrânii noştri. Nu ne dăm seama de asta, dar bogăţia noastră, în comparaţie cu analfabetul sau cu cel care e alfabetizat, dar nu citeşte, constă din faptul că el e pe cale să trăiască şi va trăi o singură viaţă, în timp ce noi am trăit în această unică viaţă mai multe vieţi”.

Şi acum, despre sunetele care au o semnificaţie – niţel parafrazându-l pe Eco – pe care le emit pe plaja de la Venus diferiţi negustori. Cel care vinde banane îşi moralizează posibilii clienţi cu: „Nu cumpăraţi prostii,/ Luaţi dulciuri la copii!” Fotograful, cu o întreagă echipă de zgomote, fluturând un drapel cu dungi albastre, pare-se al uneia din fostele republici baltice în URSS, şi un alt drapel, în roşu şi verde ce putea fi al Belorusiei, strigă: „Ciocolata,/Azi e gata!” Sau: „Se pozează, se filmează/ Pentru mâine dimineaţă!” Revine cel cu bananele: „Marfă fină, garantată,/ Cine se grăbeşte –/ Mai găseşte!”

Apropo de grabă. Un tip „mut”, scund, asistat de un zdrahon, gen lipovean, ambii ducând o ladă cu gogoşi, – patiserie italiană! – pe băţ, strigă răguşit, comic, ilar: „Năvăliţi-mă,/ nenorociţi-mă,/ marfă de la omul/ care a inventat/ patinajul artistic!” etc.

Unul mai homeric, ca improvizaţie, e dintre cei doi tipi care vând porumb fiert. Tirada lui de reclamă e interminabilă şi ingenioasă. Spre exemplu (dau fragmente!): „Poftiţi,/ că nu greşiţi,/ poftiţi,/ nu vă-ngrămădiţi!/ Pentru fiecare/ un porumb cu soare!/ Şi pe soare şi pe nor,/ porumb fiert pentru popor! Porumboiu, Văcăroiu!/ mămăligă pe băţ/ la cel mai ieftin preţ!/ Cu valul, cu marea,/ cu toată splendoarea/ porumbul şi sarea!/ Arde, frige,/ N-are gură să strige!”

O-ho! Se strigă pe plajă şi de nămolul de la Techirghiol şi piatra de baie, şi bananele „Trei la o mie”, şi de gumă de mestecat, şi de amintiri de la mare  şiraguri de scoici mici, salbe, şi de bilete la diverse concerte la care, uneori, participă şi vreun cântăreţ din Chişinău.

Din Statele Unite, de la Florin Smarandache (nu cunosc cine este), primesc un colet (de unde ar avea adresa?) cu diversă informaţie amatoricească despre activitatea dumisale de matematician şi „preşedinte al Asociaţiei mişcării literare paradoxsiste”, dacă am tradus eu corect: The paradoxist literary movement association în baza minimelor mele cunoştinţe de limbă sahakespeareană. Mizez mai mult pe asociativitate latinească (franceza) şi intuiţie. Îmi trimite şi o fişă, din care înţeleg că sunt primit cu generozitate membru de onoare al acestei asociaţii (Has been chosen for distinguishead achivemant in the paradoxist  etc., etc.)

Face să-i răspund dlui Smarandache? Cred că nu prea…

Dar să reţin din semnalmentele paradoxismului: teza de bază – orice lucru (fenomen),  idee are un înţeles şi un non-înţeles în armonie contradictorie. Esenţa: a/ nonsensul are un sens; b/ sensul are un non-sens. Deviza: Totul e posibil, chiar şi imposibilul. Şi altele ce ţin de ludic şi, posibil, de neseriozitate.

9.IX.1995

Ieri, sosit de la Negureni, unde am încheiat „nişte conturi” autumnale, inclusiv – culesul viei.

O strofă din Simion Stolnicu, ce-mi aminteşte de arhitectura cu basoreliefuri a mormântului lui Aron Pumnul şi, concomitent, despre destinul Cernăuţiului: În larguri, cu făclii întoarse-n jos,/ La-ngroparea mea, păşit-au în rând,/ Alba ceară a iernii în chip de înger blând/ Şi viforul cu gesturi de mare virtuos.

Prin urmare, una din cărţile de lectură recente este (aproape?) integrala poetică a lui S. Stolnicu „Şerpuiri între torţele de lut şi torţele de aur”. E un autor pe care l-am descoperit „foarte întâmplător”, citindu-i mai întâi un volum de memorii. Demn de toată atenţia şi, cred, foarte util mai ales scriitorilor tineri.

VÂNTUL VEACULUI

14.VIII.1995

Ah! dragul de Virgil Bulat. În „Dicţionarul scriitorilor români” citesc despre el, cel încarcerat la vârsta de 16-17 ani: „Deţinut politic (1956-1964), condamnat la 18 ani muncă silnică pentru «crimă de uneltire contra ordinii sociale»”. El, cel născut în 1940, la Rădulenii din Nordul nostru prutonistrean!

Şi iată ce scrie N. Steinhard în dramaticul „Jurnal (al) fericirii” (p.145): „Virgil B., cu ochi de veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă verzuie, e puşcăriaş de la 17 ani. Când îi fac cunoştinţă are 25. Privirea, mişcările, iuţimea, neastâmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere, supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi tehnică pentru tineret. Spre pildă, tabloul lui Mendeleev în întregime, pe grupe, sub-grupe şi perioade, simbol de simbol. (Până a fi arestat, a studiat la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii din Timişoara. – l.b.). Îl învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu (…)

Virgil e pasionat de existenţialism, despre care a mai auzit; i-l expun, iar şi iar. Îi povestesc şi piesele lui Ionescu; îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii groşi ai fostului fort Jilava, sau ai clădirii tereziene (…) de la Gherla, lui Virgil spiritul generaţiei şi aerul timpului (încotro suflă vântul veacului) îi dau antene speciale care îi înlesnesc priceperea şi îi ajută să ghicească pe sărite”.

În mare, portretul de la început rămâne acelaşi şi astăzi. Numai că Virgil nu mai e un copil, ci un tânăr sadea! Da, cu adevărat tânăr. Ah! câţi studenţi basarabeni a aranjat el la Cluj, câtă carte românească (donaţii) a adus în Prutonistrenia. Om fermecător şi la locul lui ca director al editurii „Dacia”.

Ar fi păcat să nu aduc aici şi chipul unei alte celebre cunoştinţe, a părintelui Cleopa (am povestit despre el în notele de acum un an şi mai bine, când l-am vizitat la Sihăstrie).

N. Steinhard scrie: „Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţie de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus (însemnări din ianuarie 1955 –  l.b.) (…)

Părintele Cleopa, destul de tânăr (dar la ce vârstă de adânci bătrâneţe l-am cunoscut noi! Abia de se mişca, barbă albă-albă, peste umăr – o geantă porthartă, în care îşi avea caietul şi creionul, în baston simplu, din ram de pădure. I-am cerut binecuvântarea şi ne-a dat-o. – l.b.), simplu, vorbitor înlesnit, cu privirea blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. (Noi îl căutam mai mulţi, cu Gheorghe Vodă, Petru Ţăranu, Vasile Spinei şi Arcadie Suceveanu, apoi o familie îndurerată cu un copil suferind; pe la colţurile casei spre care ne îndreptam îl aşteptat, pentru a se spovedi, şi nişte tinere călugăriţe pe care le văzuserăm la mănăstirea Văratic. Făcând cu greu paşi mărunţi, părintele Cleopa ne zicea: „Măi băieţi, măi, de-amu îs bătrân, nu mai pot, măi băieţi, lăsaţi-mă să mă odihnesc şi eu, măi băieţi… – l.b.). Codin Mironescu, Toderaşcu, Pilat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu, Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire”.

O altă filă: „August 1970. Mai toţi ce-l ascultă pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate (…)

Părintele Cleopa – după ce a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând posibilitatea să aprindă focul – fumul ar fi fost reperat, – susţinut de câţiva ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă – urma pe zăpadă ar fi pus organele de represiune pe drumul cel bun, – vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) – e acum la Sihăstria, ca simplu călugăr”.

Greu să-mi scot din minte cele povestite de Nicolae Balotă atunci, în iunie, în autocarul cu care mergeam de la staţiunea Neptun spre Tulcea, de unde să luăm vaporul spre Deltă.  Convorbitori activi sau pasivi, sau simpli ascultători: Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Damian Necula, dna Balotă etc. Cazul: o obsesie a lui Nego(iţescu) în celula penitenciarului: se excita erotic la apariţia ochiului caraliului în vizeta uşii celulei. Nego îi mărturisise astea lui Balotă, spunându-i că aştepta cu nerăbdare să apară în vizetă conturul ochiului care, cu genele sale, cu sprânceana sa îi treze asociaţii erotice. „Acelaşi ochi?”, întreba-se pare-se Ţepeneag. „Nu, oricare ochi al oricărui caraliu, – răspunse dl Balotă. – Însă Negoiţescu îmi spusese că ţinea cel mai mult la un ochi verzui, clar. Pe acesta îl aştepta mai mult, când avea să vină tura respectivului caraliu”.

Cineva parcă ar fi încercat să spună că aici cam vine vorba de indecenţă, însă discuţia nu mai continuă: ştiau toţi de pasiunile homo ale exegetului, ale colegului…

Şi iată că la pagina 143 a „Jurnalului fericirii” al lui N. Steinhard regăsesc pasajul ce ar putea avea legătură directă cu istorioara de mai sus: „Jilava, camera 13. Teoria lui Nemo (Virgil Nemoianu – n.m) despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă care o ascultă cu mult interes”.

Să fi fost şi Nego în camera 13?

În fine, mă uimise oarecum atitudinea participativă a dnei Bianca Balotă întru susţinerea celor povestite de soţul ei ca ceva în firea lucrurilor (de a fi dezvăluite) în mediul scriitorilor care şi aşa ştiu destule despre ciudatul lor coleg îndrăgostit de un ochi apărut în vizeta camerei de închisoare. 

Pe baza unei triste experienţe personale, Wilde conchide: „Viaţa de închisoare te învaţă să vezi oamenii şi lucrurile aşa cum sunt… Cei de afară se lasă înşelaţi de iluziile unei vieţi mereu în schimbare. Dânşii se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la irealitatea ei”.

AMBUTEIAJUL ŞI CNEAZUL MÎŞKIN

Nr. 4/ 2015

          Poezia română de dincolo de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă, că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru. Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi, scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric, ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.

          Spun toate acestea ca preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic, antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau „încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic, aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect literaturii române de azi. 

ZIUA BIBLIOTECARULUI, ZIUA BIBLIOTECII

                                    Vasile ROMANCIUC

BIBLIOTECILE

            Lui Leo Butnaru

Aici vine sufletul

să se bucure, gândul

să muncească, vederea

să împrumute lumină

aici, în această oază

împuţinând deşertul

şi deşertăciunea,

înmulţind iubirea, speranţele

*   *   *

dacă n-ar fi, nu s-ar povesti,

dar este:

timpul dinlăuntrul unei biblioteci

este altul decât cel din afara ei

aici, într-o zi, creşti cât alţii, din afară,

într-un an, înr-un veac, într-o viaţă,

aici este

tinereţe fără bătrâneţe

şi viaţă fără de moarte

*   *   *

biblioteci – teci

pentru săbiile ascuţite

ale spiritului,

pentru săbiile neruginitoare

ale cuvântului –

aşa ar fi zis Alexandru Macedon

după ce a văzut în vis

viitoarea Bibliotecă

din viitorul oraş Alexandria

POEŢI DIN MOLDOVA TRADUŞI ÎN TATARSTAN

În capitala Tatarstanului, Kazan, a apărut florilegiul de poeme Din sens opus (cu o prefaţă de Mircea V. Ciobanu), ce reprezintă o selecţie antologică din creaţia a 13 autori din Moldova. Editor este Fondul de Cultură „Kanafer” (astfel în limba tătară se numeşte liliacul), redactori fiind Lilya Gazizova şi Ilmar Şarifullin, realizarea grafică aparţinând tinerei pictoriţe Siuiumbike Savelieva. Traducerile sunt semnate de Rais Tuhfatullin, Habir Ibraghim, Ilsiiar Iksanova, Ruzal Muhametşin, Rkail Zaidulla, Ayrat Galimzianov, Rustem Zakuan şi Liaisan Perevedenţeva. Cartea va fi prezentată în cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” (Chişinău, 6-9 mai) de Lilya Gazizova şi Leo Butnaru, autorii acestui proiect literar transfrontalier.

DIN AVANGARDA RUSĂ: NIKOLAI ZABOLOŢKI

CHIPUL CALULUI

Animalele nu dorm. În întuneric

Ele pentru lume-s zid puternic.

Cu coarne netede foşneşte-n paie

Capul povârnit al vacii.

Desfăcând strămilenare fălci,

El îşi înghesuie fruntea de piatră

Şi iată că pelticii ochi

Se rotesc anevoios în cercuri.

Minunat e chipul calului, deştept.

El aude vorba frunzişului şi-a pietrei.

Este atent! Pricepe ce e urletul de fiară

Şi-n bătrâne crânguri trilul privighetorii.

Ştiind atâtea – tot, s-ar putea spune, –

Cui i-ar povesti el despre

Fascinantele sale vedenii?

Adâncă-i noaptea. Pe întunecata boltă

Răsar combinaţiuni stelare.

Şi calul stă precum un cavaler la post,

Prin părul scurt îi joacă vântul,

Ochii îi ard ca două lumi imense

Şi coama i se aşterne ca brocardul împărătesc.

Şi dacă omul ar vedea

Fermecatul chip al calului,

El şi-ar smulge neputincioasa limbă

Şi calului i-ar da-o. Cu adevărat e vrednic

Să aibă limbă vorbitoare calul fermecat!

Noi i-am auzi cuvintele, le-am descifra.

Cuvinte mari, asemeni merelor. Dense,

Precum mierea şi laptele bătut.

Cuvinte ce se-nfig ca flacăra

Şi, ajungând în suflet, cum focul în colibă,

Luminează interiorul sărăcăcios.

Cuvintele care nu mor şi despre care

Noi cântecele ni le potrivim.

Dar iată grajdul se goli, este pustiu.

Copacii de asemenea s-au răzleţit,

Zgârcita dimineaţă munţii i-a înfăşat,

Pentru muncă ogoarele deschizând.

Şi calul într-o cuşcă din hulube,

Trăgând la o trăsură cu coviltir,

Cu ochi docili priveşte

În tainica şi nemişcata lume.

(1926)

LA PIAŢĂ

Împodobită cu flori şi oale ornamentate

Bătrâna piaţă şi-a deschis porţile.

Aici muierile-s grăsane, ca butiile, zău,

Şalurile li-s de-o rară frumuseţe,

Şi castraveţii, precum uriaşii,

Plutesc exemplar în căzi cu apă,

Scrumbiile îşi scânteiază săbii,

Au ochi mărunţi şi ascultători.

Dar iată, despicate de cuţit,

Ele se unduiesc ca şarpele.

Şi carnea, din vrerea toporului,

Stă ca o breşă roş-stacojie,

Şi cârnatul cu sângeriul maţ

Pluteşte-n grăsimea unei tigăi strâmbe,

Şi-n preajma lui un câine creţ

Adulmecă văzduhul cu nasu-i de post,

Şi fălcile-s deschise, precum uşa,

Şi capul e ca un blid barosan,

Şi merg picioarele sigur, exact,

Uşor şi lent la mijloc îndoindu-se.

Dar ce-o fi asta? Cu un regret pe chip,

El se opri aşa, la întâmplare,

Şi lacrimile, ca boabele de struguri,

Din ochi i se împrăştie-n văzduh.

Infirmii s-au aliniat cuminţi.

Unul din ei chiar cântă la chitară.

Altul doar cu un ciot din ce i-a fost piciorul

Şi-un frate-al său, poate că nu-atât de păgubos,

E cel ce-l întreţine. Iar

Peste ciotul cela proteza butucănoasă

E ca o garafă albaneză.

Un altul îşi arată un sfert de braţ,

Cu el se laudă, îl flutură,

Un deget şi-a scrântit, prosteşte,

Şi degeţelul ţipă precum o cârtiţă,

Şi trosni osul la încheietură

Şi faţa şi mai şi se schimonosi.

Iar cel de-al treilea, mustaţa răsucindu-şi,

O face pe eroul temerar.

Peste el în ore de bazar

Muştele cărnoase roiesc-întunecime.

Într-un lighean cu roţi se mişcă, bietul,

Între dinţi ţinând un frâu ca un ghidon;

Într-un mormânţel braţele i se usucă,

Într-un pârâiaş picioarele îi dorm.

Din tot ce i-a rămas ăstui erou

E doar capul sprijinit pe burtă

Şi încă gura, mare, precum o manivelă,

Cu care să-şi ghideze mersul printre tarabe.

Iată o băborniţă cu ochiul nemişcat

Stă pe scăunelul ei însingurat

Şi cărţulia-n fermecate găurele

(Pentru degete, iubită soră)

Cântă cinovnicii puterii

Şi laba-i ageră la degete.

Iar primprejur – cântarele, ca Magelanii,

Zdrenţele untului, untura iubirii,

Monştri, ca momâile de piatră-n stepă,

În sângele dens calculat

Şi zdrăngănit de chitară rugătoare

Şi pline-s şepcile, ca tiarele,

Cu gologani mărunţi de-aramă. Nu e departe

Clipa când în periculoasă gaură

El şi ea – el beat, roşu de rebegeală,

Spumegându-şi vinul,

Fără mâini, umflat, şi ea –

Vidmă oarbă – drăguţ vor dănţui

În minunatul dans de capricorn,

Încât chiar căpriorii vor trosni

Şi vor sări scântei de sub călcâie!

Şi felinarul va urla precum hârciogul.

(1927)

*     *     *

În mijloc de panou prins în caldarâm

El văzu la picioare

Floare de acuarelă

Cu petalele pe moarte.

Ea stătea nemişcată

În albul zilei amurg,

Ca şi chipul tău oglindit

În sufletul meu, departe.