UN MARE POET DE LIMBĂ FRANCEZĂ

Soarele şi apa

Apa mea nu ascultă

apa mea cântă ca o taină

Apa mea nu cântă

apa mea exultă ca o taină

Apa mea lucrează

străbătând radios stufărişul până-n laptele zâmbetului

Apa mea e un copil mic

apa mea e un surd

apa mea e un gigant care-mi ţine pe piept un leu

O vin

vastitate imensitate

pentru biserica privirii tale complice şi somptuoasă

Tam-tam I

Lui Benjamin Péret

în acelaşi fluviu de sânge al pământului

în acelaşi sânge al soarelui spart-ţăndări

în acelaşi sânge a o sută de cuie ale soarelui

în acelaşi sânge al sinuciderii animalelor în foc

în acelaşi sânge al cenuşii sângelui sării sângelui sângiurilor dragostei

în acelaşi sânge incendiat de pasărea foc

bâtlani şi ulii

avântaţi spre-nălţimi incineraţi de ele

Spirale

noi mergem

atârnă preşuri de papură

(călăul a uitat să-şi facă ultima toaletă)

noi mergem

braţe frumoase atârnând ca ferigile şi fluturând a despărţire

când nimeni nu aude noi mergem

ierburi înalte rup inima exact în momentul în care phoenix renaşte

din cea mai înaltă flacără care o devoră

noi mergem noi coborâm arborii îşi ascund faţa

şi visele lor în scheletul braţelor fosforescente

cercurile pâlniilor se închid din ce în ce mai repede

acesta e capătul infernului

noi ne târâm noi înotăm

noi înfăşurăm tot mai strâns adâncurile pământului

ranchiunele oamenilor resentimentele raselor

şi resacuri abisale ne aruncă

într-un hăţiş de liane

de stele şi de frisoane

Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea

Alphons Allais, "Dreptunghiul..." - pardon! - 
"Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea" (1882)

 Dacă nu ar fi intervenit elementul literar, fie acesta înglobat într-un simplu titlu de tablou, ce reprezintă un banal dreptunghi monocrom, pictat de francezul Alphonse Allais în anul 1882…

Da, dacă autorul nu i-ar fi pus titlu, acel „tablou”, ca de la sine, s-ar fi „autointitulat”, pe înţelesul celor ce dădeau cu ochii de el, drept ceea ce era : „Dreptunghiul negru”. Însă autorul l-a literaturizat, botezându-l uşor metaforic, cu destul umor (avan-post-modernist, s-ar putea spune): „Combat de nègres dans une cave, pendant la nuit”  („Lupta negrilor într-o pivniţă, noaptea”). Fără acest titlu (…plin de literatură), ceea ce Kazimir Malevici avea să dea, în 1915, drept „Pătratul negru”, putea fi calificat drept cvasi-plagiat. Adică, rusul de origine poloneză nu a schimbat decât figura geometrică, încolo prioritatea „artistică”, stilul, concepţia, culoarea etc. aparţinându-i franţuzului, care a fost şi scriitor, de la care s-a revendicat dadaismul, suprarealismul. Iar în pictură – conceptualismul, suprematismul. E drept, a punctat literar-metaforic şi Malevici, subintitulându-şi pătratul negru „icoană neînrămată a timpului meu”.

Să se mai spună cumva, că pictura (de orice fel sau… în nici un fel) nu este beneficiara literaturii!

Kazimir Malevici, Pătratul negru", 1915

UN VOLUM BIOBIBLIOGRAFIC

MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Director general: Elena PINTILEI

Alcătuitor: Zinovia MARCHITAN-BUTNARU

Ediţie ingrijită de: Elena TURUTA

Indexuri auxiliare: Maria SARGUN

Redactare bibliografi că: Maria Sargun

Redactori: Elena TURUTA, Cornelia HINCU

Iaşi, 2016, 450 pag.

Notă

Prezenta biobibliografie este consacrată poetului, prozatorului, eseistului, traducătorului, criticului şi istoricului literar Leo Butnaru.

Volumul vine în continuarea informaţiilor de specialitate inserate în alte două lucrări similare, apărute în anii 1998 şi 2005, primul – alcătuit de Maria Soltan, al doilea – cu completări şi indici auxiliari de Tatiana Donţu, ambele îngrijite de dr. conf. univ. Lidia Kulikovski. Această a treia parte a bibliografiei fixează datele din perioada august 2004 – septembrie 2015, inclusiv, fiind de asemenea completate, aduse la zi, Tabelul cronologic şi compartimentul Ediţii aparte. A fost relativ modificat, completat florilegiu de referinţe istorico-literare care ar putea fi utile criticilor şi istoricilor literari, profesorilor, studenţilor, liceenilor etc.

La baza aranjării materialului se află criteriul alfabetic.

Structura lucrării reflectă activitatea literară a lui Leo Butnaru, incluzând următoarele capitole: Notă; Contur de portret (opiniile unor celebri confraţi despre protagonistul biobibliografiei); Tabel cronologic; Ediţii aparte; Leo Butnaru – cărţi traduse în alte limbi; Poeme în presa periodică şi în volume colective; Proză în presa periodică şi în volume colective; Articole, eseuri pe teme de literatură, cultură şi artă (inclusiv în alte limbi); Jurnale; Dialoguri, interviuri, chestionare cu Leo Butnaru (inclusiv în alte limbi); Dialoguri, interviuri realizate de Leo Butnaru; Volume traduse; Traduceri în volume colective şi ediţii periodice; Traduceri din creaţia lui Leo Butnaru; Muzică pe versuri de Leo Butnaru; Grafică de Leo Butnaru; Repere critico-axiologice despre creaţia lui Leo Butnaru; Referinţe istorico-literare.

În compartimentul Ediţii aparte sunt date titlul lucrărilor, locul apariţiei, editura, cuprinsul şi indicele unor recenzii şi referinţe în presa periodică.

Criteriul de selectare a materialului este cronologic, descrierile bibliografice fiind aranjate în ordine alfabetică.

Materialele apărute cu caractere chirilice (în limbile rusă, belorusă, bulgară, ucraineană, tătară) sunt reproduse în original, iar titlurile volumelor sunt date şi în traducere românească, iar cele apărute în limbile armeană şi gruzină au titlurile din originalul lor românesc. Descrierile bibliografice au fost parţial adnotate şi executate conform Standardului Descrierea bibliografică a documentelor. Abrevierea cuvintelor s-a făcut conform STAS-ului 8256-82 Prescurtările cuvintelor şi expresiilor tipice româneşti şi străine din referinţele bibliografice.

Pentru a facilita utilizarea lucrării, au fost elaborate indexuri auxiliare: Indexul alfabetic de nume; Indexul alfabetic de titluri; Indexul publicaţiilor seriale.

Selectarea surselor a fost încheiată la 10.09.2015.

Bibliografia va fi utilă celor interesaţi de vasta activitate literară a lui Leo Butnaru.
                                     *                      *                       *
                              Celelalte două părţi, apărute în 1998 şi 2005

                                

MUROMEŢ (МУРОМЕЦ) ŞI... MOROMEŢII

Ilya Muromeţ e un personaj din bâlinile ruseşti, iar Ilie Moromete - cine nu ştie? - e protagonistul din "Moromeţii" lui Marin Preda. Cine poate contribui la elucidarea unei posibile contingenţe/ paralele între originile literare ale acestor personaje? E frecvent în România numele Moromete (cu plralul: Moromeţi)? În Rusia, numele Muromeţ se întâlneşte doar în bâline. În România, Moromete se găseşte şi dincolo de ficţiunea romanescă? Cine poate veni cu vreo scânteie lămuritoare cât de cât?

Sau, poate, Marin Preda o fi pornit chiar de la sugestia numelui personajului de bâlină?

CUM SE SCRIE, AZI, UN JURNAL

18.VII.2015. Într-un interviu de acum mai bine de trei sferturi de veac, Eugen Lovinescu opina că jurnalul ar fi ,,o aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Azi nu mai e peniţa. Ce ar fi jurnalul? O clipocire pe claviatura not-book-ului, o digitaţie pe ecranul „tabletei”? Dar, de cele mai multe ori, jurnalul începe de la notele din blocnotes, de pe tichete de avion sau tren, prospecte procurate pentru a te dumeri într-un oraş sau altul, pagini informative tipărite şi puse pentru vizitatori în biserici, intrări în muzee, şerveţele… Vremurile şi modificările din firea omului, din registrul emotiv al acestuia au mai atenuat din presiunea emoţiilor, plusând ceva mai mult raţionament, stil „neutru”, abilităţi tehnicist-scripturale, digitale, electronice, internautice, virtuale… – he-he, de la clasicii literaturii noastre încoace, s-a schimbat, totuşi, s-a schimbat ceva în lume şi în firea omului! Mai aproape de realitate (prezentă) e Eugen Simion, când scrie că: ,,Orice jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”. Cu componenta meditaţie nu poţi să nu cazi de acord, însă extazului şi şocului ar fi cazul să le cauţi sinonime ceva mai domolite. Trebuie să fii un genist de dezamorsare a superlativelor, exceselor. De la augmentare să treci la o firească argumentare. Numai că aceasta nu trebuie să excludă totalmente impactul şocului cu şoapta ghiocului. Şoapta – ca taină, poezie, romantism, exotism în cumpănită dozare, de care nu se poate lipsi un jurnal de călătorie. În unul din care (probabil, dintre milioane, în întreaga lume) scriu şi eu în zorii acestei zile, în periplul meu italian.

20.VII.2015. Paginile de jurnal, mai multe dimpreună, pot fi numite şi ele „Foaie pentru inimă şi minte”, precum cea apărută în prima jumătate a secolului XIX la Braşov. Dar, aceste pagini, doar pentru inimă şi minte? Titlul deplin al publicaţiei transilvănene era: „Foaie pentru inimă, minte şi literatură”. Parcă, în măsura posibilităţilor şi îndemânărilor mele, eu nu încerc să şi literaturizez în această expunere diaristică?

Îmi dau seama că, prin travaliu permanent, de mulţi ani, la jurnale de călătorie, mi s-a consolidat un anume bagaj tehnic de regizare a textelor. Însă totul e bine, până la momentul în care tehnica nu ţi-o ia înainte, nu ţine să domine, ci „aşteaptă respectuos” să fie solicitată, când e cazul, să o aplici. O îndemânare tehnică în bune relaţii cu spontaneitatea, surpriza deschiderilor de noi unghiuri narativ-jurnaliere.

Dar, din acest punct al începutului de mileniu trei (zic, ca să dau… gravitate acestei intervenţii), nu pot să nu constat (la modul… neutru?) avantajele pe care le oferă calculatorul (notebookul, tableta) întru sporirea randamentului elaborării jurnalului: nu mai transcriu mulţimea de fişe (o parte din ele o scriu, totuşi, pe hârtie, nu se poate altfel), ci am notele, pasajele de text direct în fişier, de unde le preiau pentru totum.  În comparaţie cu acum câţiva ani, deja sunt excluse câteva operaţii, pe care le necesitau paginile scoase din maşina de scris: hârtia, plombagina (pentru copii), meticulozitatea corecturii, când operai cu radieră, lamă, pastă, lichid, bandă, pix corectoare. Iar nu o singură dată, în dependenţă de exigenţă, pur şi simplu unele pagini trebuia dactilografiate din nou.

Poate, cândva, în imprevizibilul viitor, omul doar se va gândi ce doreşte să scrie, şi textul gândurilor sale va apărea direct pe display… 

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)

În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil

ubeşciur

skum

vî so bu

r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.

Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.

În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.

DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci

năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare

având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă

periem de parcă am şopti din greşeală

când păşeam pe zgârie-nori

săream uşor de la primul

până la ultimul

celor ce cred nu le e jale de un argint

aruncaţi-l şi noi tronând

ne tot adâncim după pahare

se-mprăştie buclele

lovii cu securea

marea adie în continuare

pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei

crânguri bărbierite

şi ştiţi cine le...vă daţi seama?

Strâmboumili groteşti-din-grotă câini

din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete

simple nu vor rezista ce beau tihnit

semilumină a nopţii e friguros să priveşti

în negrogalerii noi nu suntem

noi suntem aruncaţi la marginea lumii

vedem după steiuri mergem la biserică

să spunem vorbe deocheate

când câinii pleacă le rămâne gheara

smocuri de blană stau împrăştiate oriunde

tremurând acele semne n-au cum să le găurească

nici peştele nici muntele

câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise

dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în

partea opusă câinii cască suntem liniştiţi

nimeni nu ne spânzură nu se spânzură

ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă

şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm

îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate

de-ar face pentru burtă

clătite nu încap sunt sprintene

nimeni nu ştie

cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel

şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră

şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată

stăteam în faţa ei căzând cu capul

şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală

îmi desenează urechile

unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri

iar la mijlocul frunţii

cuvântă o bătrână tânără

şi atunci

pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră

şi vom forţa scărpinările dintre

planetele ce se văd printre fostele frunze

ni se deschide ochilor prăpastia

şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte

urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit

planeta că negruviermele ascute cifrele

noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi

când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră

cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi

regina fecioarelor putină

cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă

şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi

mişcarea reginei se schimbă alta începea deja

însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul

şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini

perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra

piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care

se sfărâmaseră multe vânturi

noi într-o parte

amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de

ochii cabalini ai reginei fecioare

dar câţi au tot rugat au ars jertfe

dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi

uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară

coarnele despicătura

străluciră trebuie ucis

izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele

doar taie dulăii strănută

nevinovatul

e-e zeul

ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?

Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară

precum cuiul iarbă peste taur

amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi

ne uscăm

înmulţeşte piatra brută

pădurea tot copaci greu de marcat graniţele

capetele când sunt mici şi mai mult se pare

mai puţin bolnave

topazul e fumuriu nu e ignifug

apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma

se va îneca din nou

s-au şters numele de pe scoarţa copacilor

vom creşte ca iarba pe cerbice de taur

toate bogăţiile ei sunt la noi

n-am devenit mai bogaţi

şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte

şi mâinile nu-i vor albi

dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă

în iarbă

şerpuiesc

se adună oasele

baie fierbinte

nu îndrăznesc câinii

se rotesc în jurul cozilor

tulpinile au încremenit

când eu îmi luai avânt să înalţ

acutoinsulele afinelor

m-au primit

dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic

vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ

se aştern lui adulmecă

cu capul se mănâncă

începe să bureze

topazul e greu de deosebit de olmaz

creierul şarpelui e de leac

capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni

trupurile ne încăpeau în firul de praf

os de mamut sub coajă de tei topită

dacă ne vindecă

şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii

înmărmureau

pădurea deveni ca ţepele

fluturară batiste

şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt

totul fu acoperit de un grilaj

bărbaţii îşi salvară bărbile

îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală

sub bărbia câinelui bălos

se culcă obosit

furtuna-i departe

ceată de femei-vânători vesele

eu venii de aiurea

la câinele meu

lângă casă – ţeapă-naltă

aşa şi se cere în harţă

în chiţimie ploşniţele înţeapă des

şi prafu-i până la cer

dar sunt fericit de puţin

chiar de-i alb în jur

chiar de aud mişcarea bolţilor...

roată grea...

dar mi-am strâns botul –

tu necurate! nu câine...

e cald cu smolitul alături

rumeg piele

dar sare mi-ar mai trebui

să-mi frăgezesc gâtul

ţin minte cum mă băteau

pentru prietenia cu tine

dar s-au risipit relele

peste noi o casă povârnită

ca santinelele

bat cărăbuşii

odinioară cum mai tresăreau

simţind împunsăturile

picioarele mi-au ajuns la grindă

dincolo de ea vibrează cântecul

mult alean zadarnic e-acolo

însă mie nu mi-e strâmt de loc

toată vesela noastră

o ceaşcă goală

nu apasă pe dedesubt

o hârtie albastră

împreună cu amicul ne-am încovrigat

e greu de respirat

a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă

gâtlejul se culcă peste mine

dinţii mei fără-ncetare

pielea mi-e destul de tare –

mă mănâncă spatele cu buzele

apeşi pe scândură ploşniţa

...colo în ungher spânzură o furculiţă...

nu trebuie să te rod –

când vom da de pleşuvie

vom coborî...

ce vise mi se mai arată

curând mă voi însănătoşi atunci

voi prinde a goni iepurii

barba nu-mi va atârna-ţurţure

şi mă voi zvânta cu sare

întărindu-mă cu smoală

însă spulberat de praf

nu voi mai cerca visare...

(1913)

*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă

Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm

Şi mă ridicai în şir de Sodome

Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte

Voi urla înfulecând jarul

Burta umplându-mi cu orice jumări

Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr

Al nevinovatului oscior de copil

Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt

Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel

Al celui care nu cunoaşte boli

Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu

Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni

Ce mi-s mie legi şi interdicţii?

Şi cu ciolanele voi arunca în gloată

Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)

CÂTE ORGANE ARE CORPUL UMAN?...

Vasili KNEAZEV                                                                                         (1887 – 1937)

În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse, dimpreună cu Saşa Ciornîi, Vasili Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici” chiar de faimosul comisar al poporului  pentru învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi – la... satirici)…

 RINICHIUL RĂTĂCITOR

Imn

1

Sus, sus,

Printre indiferente stele,

Prin voinţa destinului

Apter-ascultătoare

Rătăceşte o cometă,

Adânc, adânc

Printre organele corpului

Omenesc,

Prin destin

Supus întru totul,

Rătăceşte rinichiul.

Cei doi fii ai beznei

În egală măsură

Poetului îi sunt

De-apropiaţi şi de-amabili;

Precum unul, şi celălalt asemeni:

Astrul lui Lucifer –

Cometa,

Fratele lui Agasfer –

Rinichiul.

2

Din natalul său ungher

Desprinzându-se (de ce?),

Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare

Prin hăţişul tristului meu corp.

Leit june nebunatic

Ce părăsi pe totdeauna

Tihna cuibului natal

Spre-a se afunda naiv

În neliniştit tumult

De prea agitată viaţă.

3

Bate inima?... Ei şi?

Ce rost are-astă bătaie?! –

Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate

În cea oră mai de jos

Când digeră hrana. Plânge

Inima?... Ce-mi e de lacrimi?

Forţa e-n flăcări de protest!

Sau din cuvinte să porneşti

Vreo furtună, şi-apoi să stai

Bine mersi... nemişcat, la locul tău?

Nu! Mai bine te desprinde

De natalul colţişor

Şi întreaga noapte-n beznă

Să-ţi porneşti vagabondajul

Ca un rinichi rătăcitor.

----------------------------  

La gunoişte, nu câinii

Scurmă sordide mormane,

Nici nu-s viermii cei ce râmă

Orişicare acareturi –

Ci e liberul organ –

E rinichiul care vrea

Temniţa a dărâma.

(Din: Leo Butnaru, „Panorama poeziei avangardei ruse”, Iaşi, 2015)