Fiind oarecât precaut în
acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice
că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în
contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya
Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în
Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg, «Oameni, ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de
amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam
colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs,
am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui
Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă
circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în
virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un
clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor
oficiale, predat în școală etc.
De ce o fi fost oare
circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care
ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea
m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau
cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra
artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane
etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori
ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel...
Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și
poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de
artă/literatură decât cea a realismului socialist.
Era manifestată prudență
și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al
regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota
redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev
avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului
chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi
cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un
cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov,
Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...).
Din aceste cărți ale lui
Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a
literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea
realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de
fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria
literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te
făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul,
la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele
cărți pricepeai că există și altceva,
totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din
păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi
aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese
lansat, în 1956.)
În fine (de etapă),
debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii
pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice
orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet
ispitit de modernitate.
Ascultând ecoul
