O MARE POETĂ ITALIANĂ

De mi-ar fi dată o nouă viață

Știu, sigur că știu – este inutil să cauți

violete-n recea negură a toamnei.

Frunzele ruginii cad, fiecare

ca o filă din calendarul vieții mele.

Aș dori să trăiesc din nou și dacă

mi-ar fi dată a doua viață – să fie una

de papă, astronom sau, poate, de pirat.

Pentru că destinul ce l-am trăit întâiul

ar refuza o proprie copie a sa.

În concluzie

Mi s-a dat mai mult decât aș fi meritat,

dragoste, călătorii, treizeci de cărți pe care le-am scris.

Aproape fiece zi – memorabilă povară.

Acum lipsindu-mi doar ceva imperceptibil.

I-am spus „vino” și el a venit

cu lejeritatea arhanghelului.

În echilibrul trecutelor zile faste

doar ușurință și regrete.

Ubi consistam*

Primăvara trece chiar prin mijlocul iernii.

Inima pământului se încălzește.

Urșii sar de pe un sloi pe alt sloi de gheață.

Marea este o trădătoare.

Unde e punctul de sprijin? Noi, încleștați

pe nebuna planetă, cu radare

și telescoape puternice, riscăm

să ne pierdem în hăurile cerurilor.

Și ca magrebienii sau tunisienii

visăm un alt țărm. Cu ardoare

ne dorim supraviețuirea.

_______________

*Ubi consistam – Un punct de sprijin; prima parte

a celebrei fraze a lui Arhimede „Dați-mi un punct de sprijin

și eu pot mișca pământul din loc”.

Umbra mea

Eu pășesc bocănit peste propria-mi umbră.

Nu vreau să ies în afară nici barem c-un metru.

Ori că mi-e teamă să mă pierd

ori că orizonturile mă-nfricoșează.

Aș vrea să văd cum se topește, se dizolvă

forma neagră, emblema materialității mele.

Știu că sunt altceva – spirit curat

atentă de a nu mă poticni.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 22

  *      *      *
 Discuția a doi conducători de-armată
se arunca precum bila grea 
din gură

Traducere: Leo Butnaru

obrazul se aprinsese 
de încordarecând cel de-al doilea a rostit
cu oarece lipsă de măsurăcă 
de n-ar fi mofturile comandanților
jocul ar fi de-a dreptul mizerabil
noi toți am alerga unul după altul
ascunzând drapele sub muncel.
Și brusc răspunsul s-a răspândit în cercuri
îndreptându-și puful mustăților
comandantul de campanie mai
dădea din mâini hăt din umeri
de se părea că fugind astfel va muri
și acolo din vârful muntelui vocea-i cădea
cuvântarea lui la picioare strălucea
de n-ar fi fost mofturile comandantului
nu se mai putea evita înfrângerea.
Și dintr-o dată au prins a căra arme
sute de mii jumătate de munte
două sute de bâte căpșoare albe 
tunuri vidme
topoare ascuțite. 

Da celea au fost vremi de luptă
peste câmp un cazac trecea
iar în șaua lui căprița Manika
albă țintată-n frunte se legăna. 

1926 sau 1927

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 21

Scara lui Rodion

1

…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.

2

…sunetul nu se mai despărțea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare  plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mângâierea și binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.

TEXTE DIN „DISCOBOLUL”

 Ceva în comun

Noiembrie sau poate octombrie repetent(e)... Cerul – de culoarea ochilor de pește fiert...  Roșul astru al asfințitului peste hașurare brună/ castanie a câmpului de răsărită recoltat... spuza de pucioasă a ceții... ursuzenie... peisaj (deja) aspru... – toate ducându-mă spre posibila analogie că deosebirea dintre miroznele unui lan arat și ale aceluiași lan numai cosit au ceva în comun cu diferențele de vârstă ale uneia și aceleiași femei...

De la un moment încolo

           

(Spațiul în cvasi-dicteu automat)

De la rădăcinile/ întemeierile neantului au zburat negrele acvile ale subconștientului, spațiul multiplicând fantomatic umbrele lor.

La geamurile celor nedumeriți, considerați (dar și crezuți?) înțelepți, astrul parcă și-ar vibra rallentando resemnarea post-metafizică.

Porumbarele devastate de ulii își scârțâie ușile de șipci.

În turle, dementul are impresia că trage clopotele, de fapt nefăcând altceva decât să scuture/ zgâlțâie un pitic zurgălău de pescar.

Apoi, de la un moment încolo, spațiul e otova – fără nimic altceva; doar spațiu, spațiu, spațiu, încât nu mai există noțiune de – intră! De – ieși...

Otova, spațialitatea ca o anulare a tot, astfel că deja nu mai există nici rădăcinile/ temeliile, nici acvilele zburătăcite, geamurile, porumbarele; nici dementul clopoțel de pescar în agonie... – doar, posibil, subconștientul, numai el întru totul compatibil cu otova necuprinsului, dominat tot mai mult de umbra siluetei unui pitecantrop ce mână dinozaurii cu ochi mici spre prăpastia vidului fojgăitor de târâșul viperelor – strune biologice, ne-cântătoare. Tristă post-lume fără cântec.

Pe piept, nopțile tot mai reci își repun ventuzele carapacelor primordiale și tremurul stelelor de muștar. Nimic compatibil chiar și cu cele mai paradoxale explicații, abateri, erori sau ispășiri.

Grații și gratii

În muțenia grațiilor – fâșii de văz, fulgul în amestec cu rugina gratiilor, palme brune de la mângâierea nenorocirii de neconsolat. Cu de la sine putere, vălul se ridică de pe supremul răposat, prin proprie decizie aflat printre muritori.

Grații parcelând geometric spațiul cu icoane păzite de gratii, dar nu și ocrotite.

Nimeni nu știe ce și cum în lumea cu grații și palme ruginite de la mângâierea gratiilor.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru

Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I

Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.

Cortina curge lent spre înălţime.

Din scenă-adie briză răcoroasă

Spre freamătul din rândurile prime.

II

Introducându-şi în penumbra albastrului parter

Torsul argintat din creştet spre călcâie,

Ea revărsă în sală Folle Arome

De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.

Gata-i să iasă un rănit valet

Care-şi pregăteşte lornionul,

De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri

Şi-o târâie precum birjarul ambulant

Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,

Gelos pe Venus cea ne-ndestulată

Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi

Înţepând blănurile urşilor de Himalaya

Se vor revărsa pe placa scăunelului

Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase

Deranjând glazura colanului

Respingând cu cuvânt de glicerină

Asaltul gălbiorilor husari.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19

Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,

Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...

De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,

De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —

Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...

Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!

Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;

Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.

Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,

Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?

Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,

Când frageda inimioară se despică de durere?

Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...

UN INTERVIU DE LA ADOLESCENȚI

– Domnule Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător, autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare număr de cărți. Ele au apărut la  Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova, Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit încă să faceți, ca scriitor?

– Nu am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci. Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din care traduc.

În fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în perspectivă, ale  altor dorințe, scopuri...

– Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?

– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei „Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă  nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau – de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.

– Dacă voi parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru, scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru copii? 

– Am scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării, căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul „Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.

Cum apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.

– Vestitul Fănuș Neagu, în prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998, scria: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu știe să-și păzească destinul?