O MARE POETĂ ITALIANĂ

De mi-ar fi dată o nouă viață

Știu, sigur că știu – este inutil să cauți

violete-n recea negură a toamnei.

Frunzele ruginii cad, fiecare

ca o filă din calendarul vieții mele.

Aș dori să trăiesc din nou și dacă

mi-ar fi dată a doua viață – să fie una

de papă, astronom sau, poate, de pirat.

Pentru că destinul ce l-am trăit întâiul

ar refuza o proprie copie a sa.

În concluzie

Mi s-a dat mai mult decât aș fi meritat,

dragoste, călătorii, treizeci de cărți pe care le-am scris.

Aproape fiece zi – memorabilă povară.

Acum lipsindu-mi doar ceva imperceptibil.

I-am spus „vino” și el a venit

cu lejeritatea arhanghelului.

În echilibrul trecutelor zile faste

doar ușurință și regrete.

Ubi consistam*

Primăvara trece chiar prin mijlocul iernii.

Inima pământului se încălzește.

Urșii sar de pe un sloi pe alt sloi de gheață.

Marea este o trădătoare.

Unde e punctul de sprijin? Noi, încleștați

pe nebuna planetă, cu radare

și telescoape puternice, riscăm

să ne pierdem în hăurile cerurilor.

Și ca magrebienii sau tunisienii

visăm un alt țărm. Cu ardoare

ne dorim supraviețuirea.

_______________

*Ubi consistam – Un punct de sprijin; prima parte

a celebrei fraze a lui Arhimede „Dați-mi un punct de sprijin

și eu pot mișca pământul din loc”.

Umbra mea

Eu pășesc bocănit peste propria-mi umbră.

Nu vreau să ies în afară nici barem c-un metru.

Ori că mi-e teamă să mă pierd

ori că orizonturile mă-nfricoșează.

Aș vrea să văd cum se topește, se dizolvă

forma neagră, emblema materialității mele.

Știu că sunt altceva – spirit curat

atentă de a nu mă poticni.

Crivăț transmontan

Precum pe pământ, crivățul bate și-n lună,

și-n ceruri la fel supraviețuiește capra,

alunecă nefastul Capricorn

cum trupul hăcuit al lui Hector –

și eu închid obloanele, plecând iute

prin noaptea de accidente și prevederi,

din care-o presimțire doar, improbabilă,

cu un sărut suprem, o să mă-afunde-n somn.

Orologiul bate ora 23

De trimiți sau nu trimiți scrisoare,

din fiece cuvânt curge un strop de sânge.

Mi-l imaginez în timp ce citește,

înregistrându-i bătăile inimii.

Am construit o piramidă

transparentă ca cea de la Luvru.

Un porumbel nu va putea s-o vadă,

căzând mort de-o fi să te grăbești.

Continuați să vă iubiți în timp ce-n turn

orologiul bate de douăzeci și trei de ori.

Auzul e mințit, o știu. Din acest întuneric

fac o poiană-ntreagă de narcise.

Ca în leagăn, iau în brațe

acest copil care e chiar de vârsta mea.

Uneori, coborârea

Coborând și înfruntând obstacole

de nămol, bușteni si aspre roci.

Sonda se blochează și ești disperat  

când roca nestatornică se macină.

Electrizantă, amuzantă, muzicală,

uneori coboară și bucuria.

Dar nimic nu rămâne în memorie,

ca o dragoste fără suferință.

Indiferența

Indiferența este iad fără flăcări și tină,

amintește-ți asta, când dintr-o mie de culori

alegi griul tău fatal.

Dacă lumea e fără de sens

vina este numai a ta:

acest boț de ceară

îți așteaptă amprentele.

Realitate și metaforă

Tu, realitate și metaforă, corp luminos

dublu însemnat. Monedă

cu fața inseparabilă, albă lebădă care

își încorporează propria oglindire.

Mă gândesc la îmbrățișare și, brusc, cad

în apele-mi întunecate, corabia mi-e beată.

Fluxul oceanelor. Energie,

arabescurile fulgerului durabil.

Dificilă e tinerețea

La douăzeci de ani nu eram fericită

și nu mi-ar plăcea ca acel timp să revină.

Uneori, mă consola o salcie argintie,

alteori reușind consolarea cu promisiuni și povești.

Nimeni nu spune ce dificilă e

tinerețea. De pe culmile căii parcurse

noi o privim cu tandrețe. În doi,

poate chiar pentru prima oară.

Iar el mă va aștepta pe furtună

Iar el mă va aștepta pe furtună,

surâzător, punctual, salutându-mă și

depănând pentru urechile-mi naive povești 

care totuși îmi vor părea incredibile.

Dar el va recunoaște ce va fi să-i spun?

În câteva notițe sau versuri în care adun

sensuri esențiale. O altă rază,

un alt aer altfel le va traduce.

Cu perdelele lăsate

Când te iubesc, eu visez visele tale.

Îți privesc pleoapele adormite,

genele în tremur ușor.

Uneori

aceasta e parcă o cortină lăsată vălurat

cu actori și iluminări nemaivăzute

– minunată.

Clatin corola macului

Eu clatin corola macului,

somnul mi-i îndelung. Drumul

se agită deja de patru ceasuri.

Numai unul din inelele tale m-ar putea trezi.

Această inerție nu-mi seamănă, de când

te iubesc, tu fiind parcă o altă persoană.

De multă vreme clatin, clatin macul

și îndelung este visul în care te văd.

Dorința

Dorința alunecă în ea însăși,

ca un ombilic ce se concentrează

cu toată energia; apăsare rapidă

pe paletele turbinei barajului.

E o frază infernală, punctul de criză

a apei ce coboară în liniștea

râului. Și asta mă prinde-n

cruzimea fantasticului salt.

Am venit la Paris să te uit

Am venit la Paris să te uit

dar tu te afli obsesiv pretutindeni.

Ești hidoasa himeră de pe cornișele Notre-Dame,

ești îngerul ce zâmbește invincibil.

Vom ajunge la înțelegere (țăranca și diavolul):

lasă-mi ziua să privesc, să citesc,

să omor timpul, să mă distrez, să te exclud.

Da, sunt de acord, nopțile și visele îți aparțin.

Lumea ar fi o castană proaspătă

Lumea ar fi o castană proaspătă

odată ce mă privește îndelung. Ochii tăi

maronii, adânci, heleșteie de aur

în bătaia luminii tot mai în potolire.

Astfel, ochii îngerilor ca niște castane

pierdute de vreun arici. Paradisul

e o lepădare de veșminte, fiece taină

ajungând la inimă.

Nimic mai mult

Scutește-mă de suspiciunea

că aș fi mai mult decât nimic.

Nu există nici măcar memoria.

Nu există cerurile.

În fața ochilor – un platou înzăpezit,

zile nenumărabile, cristalele

zăpezii care se estompează spre orizont –

– dar nu există niciun orizont –.

Spiritul are nevoie de limită

Spiritul are nevoie de limită

pentru a încorpora impulsurile infinitului.

Vorbesc cu îngerul și cu brațele tale de om

traduc cele spuse pentru simțurile mele.

Unde începe aripa? Unde se izvodește

muzica tamburinelor furtunii?

Să te iubesc înseamnă să mă scufund, înseamnă

pădure ce se estompează-n înălțimi cerești.