📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 21

Scara lui Rodion

1

…atunci liniștea era somn
și somnul
uita să se trezească
curgând spre nicăieri
când timp când uitare –
ca o limfă
fără oprire, curgere fără curgere –
din care, firav, doar semnul ivirii…
Uneori fulgera o eternitate
și se stingea, încolțind în alta și alta
la marginea doar a gândului
prevestind că se va întâmpla
că va veni suișul și căderea
că se va ivi, izbăvitoare, marginea
de care, ca un clopot, somnul
se va lovi și totul se va umple de fărâme
care vor pluti
insule în uitare
fără chip, fără miros, fără umbră
amintiri despre ce vor fi putut ele fi
și în urma lor venea sunetul
încă departe de timp
de apa liniștii
de apa așteptării.

2

…sunetul nu se mai despărțea de liniște ca
un hamac între capetele somnului
iar miezul lui începea să prindă
pojghiță
ca laptele unduind printre viitoarele astre
de unde
avea să-l coboare  plânsul mamelor.
Rânduri de sunete
umpleau locul acela
ce niciodată nu fusese un gol
și unde, încălzit de tăceri,
se ivea cel care
se pătrundea de sine
și învelișul a prins să lucească
sub șlefuirea sunetului
care se făcea albie
și pe care, ca un cocon plutea,
pe somnul dinaintea începutului.
Și toate au curs una în alta și
marginile s-au desprins
și somnul
obosise și
nimic nu mai era împrejur.
Astfel se închega cel din care
somnul avea să iasă de tot
odată cu moartea
(și s-au adeverit locurile)
pe unde aveau să intre lumina și sunetul
sub mângâierea și binecuvântarea
celui
care încă nu era acolo.

3

…și dintr-o dată nu mai era singur
fără nume, fără chip, fără gând –
el cu sine
și cântecul din care se hrănea
și urca fără grabă treptele
la ieșirea din somn.
Nimic de făcut în jur.
Nimic de auzit, nimic de văzut
iar lumina era înăuntru –
și așa s-a bucurat
strălucind
de toate din sine!
Avea să găsească el calea
acum, când marginile se făceau boltă
fără de capăt
iar cântecul vălurea ușor
ca o apă nouă
și de el se apropiau
ca o piele
sunete albe și moi.

4

…învățase să se nască
și odată cu el creșteau semnele
închipuite din urmele somnului și
cântecului dintâi care îi închegau făptura.
Iar de jur împrejur se apropia
aerul – apă dintr-un sfârc nevăzut
pentru gura abia ivită și
ochii care încolțeau.
Venise vremea să cunoască.
Cu voie sau fără voie.
Lin, sunetul care-i ținea loc de ureche
și aburul pe care-l cădelnița cu gura
s-au așternut peste fața lui
ca un răsad
ca o umbră de toamnă
care închega izvoarele.

5

…și toate erau ale lui:
o ninsoare de cântec
i s-a pus aripi pe umeri
ca mătasa sărutului.
Era timpul să primească rodul
celor bănuite și nebănuite
care veneau odată cu el.
Un deget siniliu
muta undeva departe apa-aer
și din loc în loc
în cutele ei se iscau
durerile facerii și culorile
în care se învelea făptura.
Iar ea trecea palma peste ele
și în sunete îmboboceau păsări
culorile urcau pe grumaji
căutând intrarea și
curățind gura de nevorbire.
Atunci, de sus,
sunetul s-a făcut clopot
acoperind totul
și aceasta era Bine Cuvântarea
iar făptura a început să-nțeleagă.

6

…și avea dezlegare să umble;
adică să viseze la mersul
mai întâi înăuntru precum și-n afară
iar puterea de a voi semăna cu un fulg de ceață
rar mai privea spre locul unde de obicei
era marginea care luneca în alta
mereu
și așa într-un colț
a așezat o linie din puncte vii
în altul a șters lumina preamultă
și a pus sunetul
apoi a șters totul
și s-a pus pe sine
să știe unde să se întoarcă
atunci când va ieși
și va rătăci drumul.
Dar în colțul pe care-l umpluse
nu mai era nimeni
și golul, speriat de singurătatea-i,
s-a strâns în sine
ca puiul în ou.
Făptura nu se mai putea ascunde
nici măcar acolo
și a prins din nimic aproape
să întocmească tipar pentru
aceeași întrebare.

7

…și apa aceea avea gust de lapte
Pentru că
ceva mare și alb intrase în el
și a crezut că va fi pasăre
iar acela era zborul
care se ține în ouă albe.
Dar cine îi va umple drumurile de zbor
dacă nici un fulg
nu încolțea acolo
unde se aduna un plâns de aripi
și nimeni nu făcea loc
păsării să iasă din plânsul acela
după care să meargă-zboare-înoate ?…
Și El  în care se năștea pasărea
s-a întors către sine
ca și cum
și-ar fi cerut sieși ajutor
iar setea nu era îndestulă
pentru risipa aceea
cu care se momea…
Cântecul  ieșit pe gură
n-a mai ajuns la ureche
de parcă sămânța cuvântului
în tăcere rodise.
Și Rod se cuvenea să se cheme.

8

…și de acum se obișnuise.
Se deprinsese să-și ocrotească somnul și nimic
nu putea să-l atingă;
acolo afla limbi de foc și
stropi proaspeți de gheață
pe care îi supunea visului
și le dădea nume
iar aceștia se buluceau la ieșirea din vis
unde degete de apă
slobozeau lapte din sânii timpului
așezat de-a curmezișul.
Un semn de aur cobora din
lumina lăptoasă arătând locul:
„și El…” se năștea căznit gândul;
„i On…” au unduit malurile
de undeva, de departe,
mai tandre și
mai pline de semințe.
El și-a pus nume
stând lângă locul de unde
ieșea tot mai puternic
cântecul. Printre degetele lui răsfirate
toate prindeau să curgă
numai ultimul bob
a rămas agățat de el
ca un ou în care lumina
cuvântul și

9

…mai ales sunetele noi pe care le îmblânzea.
O lumină le înălța și le cobora
pe cărări proaspete ca laptele muls
Totul era nou
ca așternutul din pântecele
de care se despărțise.
Și El se împlinea cu uimire
în jurul numelui
prin care pășise pe vârfuri.
Litere tulburi se apropiau: „Rod i On!”:
„și El este rod” era bucuria de-a ști
că poartă rodul în sine
deși nimeni nu-i arătase
cum crește pe gură, pe ochi,
pe ce parte-a tăcerii
se aude…
Somnul curgea
ca un liman plin de păsări
ridicând aburii nașterii
pe aripile lor de lumină
stând de o parte și alta
precum
stâlpii împărătești
iar el se legăna ca iarba
mulțumind pentru ceea ce fusese
înainte să i se coase pe umeri
semnul de culoarea nisipului
peste care cândva
aripă ori umbră va crește…