Ludică și gravă,
descriptivă și interogativă, poezia este pentru Leo Butnaru un mod de
existență, felul său de a supraviețui, de a trece dincolo de fizica realului,
pentru a-idescoperi metafizica, respirația eternă.
Noul volum, Surfing în Galileea (Leo Butnaru, Surfing în Galileea, Editura Alfa, Iași,
2017., cuprinzând poeme scrise de-a lungul anilor 2014-2016), are propria arhitectură,
răsfrângând intenția constructivă a poetului și nevoia unor simetrii care să
creeze armonia, pandantul necesar al frumuseții.
Semnificativă pentru
acest volum, poezia omonimă Surfing în
Galileea revelează un mod original de a integra mitul, de a racorda
sensibilitatea umană, dincolo de istorie, la eternitatea arhetipului. Sensibilitatea
umană este aceeași, actorii din scenă trag după ei mari umbre mitice, doar obiectele
se schimbă, sensurile rămân aceleași, revelându-se fiecăruia. Placa de surfing
este, de fapt, prin rol și semnificație, „aurita tipsie” pe care continuăm să
sacrificăm sacrul, dând întâietate profanului, făcând triumfătoare teologia
morții lui Dumnezeu. Singură arta, prin creatorul său, rămâne să dea seamă: „Nu
de pe țărmul de mare (...) // ci de pe malul Ghenezaretului, Lacul Galileei”,
acolo de unde preia perspectiva unică a Sfântului Ioan Botezătorul așteptând,
în eternitate, să fie sacrificat.
De această
atingere a degradării nu scapă nici poeții. De Ziua Internațională a Poeziei,
care ar putea fi la fel de bine, persiflează Leo Butnaru, din perspectiva unui avocat al diavolului, Poezia Internațională
a Zilei, poeții sunt portretizați ilar – „troglodiții de lux ai creației
divine”, „ornitologi de cuvinte aripate/ inelate”, răsfrângere a modului în
care-i percepe contemporaneitatea. Este percepția omului nou, produsul lumii desacralizate, pe care Leo Butnaru îl
vede într-o posibilă nouă apocalipsă ce s-ar putea dezlănțui în două moduri,
ambele implicând profanul la toate nivelurile – individual și cosmic. Din marea
secetă ce-ar urma, „izvoarele ar putea năboi din nou/ încât vor crește pruncii
salvați/ va crește/ (vă rog nu ironizați, nu ideologizați!)/ omul nou”. Apocalipsa
s-a încheiat, omul nou există!
Punct de sprijin, alegorie a
creației, ascunde în fânul virtualităților acul ironiei: „în prozodie/ nu evita
semnele de punctuație –/ cine știe dacă printre ele/ nu se află chiar punctul
de sprijin/ cu care/ în lipsa lui Arhimede/ tu ai putea mișca poezia din loc”.
În deschidere, Leo
Butnaru meditează asupra poeziei, iar în final, asupra efortului creator.
Printr-o Remarcă la întregul poem, el
disjunge între eul empiric și eul creator. Creația reține ființa eternă a
omului, autorul real este o întâmplare a unui destin jucăuș: „Orice asemănare a
autorului acestui poem/ cu autorul lui real e pur întâmplătoare”. În Coautori, însă, apare motivul lui Pygmalion.
Creația se desprinde, se revoltă, se împotrivește creatorului: „unele personaje
de roman nu mai ascultă de autor (...)/ și unele poeme o iau razna...”,
instigate de muza neascultătoare. Coborând pe „fusceii versurilor”, ambițios și
„ușor avangardist”, „ușor boem”, cu „mintea înflăcărată” de „mintea rece”, el,
creatorul, înțelege consubstanțialitatea creației: „iată-mă în final ajuns
coautor/ chiar cu acest poem/ pe care îl creez/ care mă creează...”
Poezia este o
imagine a frumuseții: Afrodita-Poezia,
într-o echivalență cu eternele imuabile platoniciene, acelea pe care spiritul
le uită, dar le regăsește printr-un efort de anamneză. Metafora revelează
tainica înfrățire a poetului cu cuvântul ziditor, prin care repetă creația,
propria poezie nefiind decât o reflectare a creației lui Dumnezeu, într-o reluare
însingurată: „Apoi, ajuns iar în singurătate/ parcă aștepți, parcă jinduiești,
parcă îți pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din
spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu”.
