DESPRE „SURFING ÎN GALILEEA”

Ludică și gravă, descriptivă și interogativă, poezia este pentru Leo Butnaru un mod de existență, felul său de a supraviețui, de a trece dincolo de fizica realului, pentru a-idescoperi metafizica, respirația eternă.

Noul volum, Surfing în Galileea (Leo Butnaru, Surfing în Galileea, Editura Alfa, Iași, 2017., cuprinzând poeme scrise de-a lungul anilor 2014-2016), are propria arhitectură, răsfrângând intenția constructivă a poetului și nevoia unor simetrii care să creeze armonia, pandantul necesar al frumuseții.

Semnificativă pentru acest volum, poezia omonimă Surfing în Galileea revelează un mod original de a integra mitul, de a racorda sensibilitatea umană, dincolo de istorie, la eternitatea arhetipului. Sensibilitatea umană este aceeași, actorii din scenă trag după ei mari umbre mitice, doar obiectele se schimbă, sensurile rămân aceleași, revelându-se fiecăruia. Placa de surfing este, de fapt, prin rol și semnificație, „aurita tipsie” pe care continuăm să sacrificăm sacrul, dând întâietate profanului, făcând triumfătoare teologia morții lui Dumnezeu. Singură arta, prin creatorul său, rămâne să dea seamă: „Nu de pe țărmul de mare (...) // ci de pe malul Ghenezaretului, Lacul Galileei”, acolo de unde preia perspectiva unică a Sfântului Ioan Botezătorul așteptând, în eternitate, să fie sacrificat.

De această atingere a degradării nu scapă nici poeții. De Ziua Internațională a Poeziei, care ar putea fi la fel de bine, persiflează Leo Butnaru, din perspectiva unui avocat al diavolului, Poezia Internațională a Zilei, poeții sunt portretizați ilar – „troglodiții de lux ai creației divine”, „ornitologi de cuvinte aripate/ inelate”, răsfrângere a modului în care-i percepe contemporaneitatea. Este percepția omului nou, produsul lumii desacralizate, pe care Leo Butnaru îl vede într-o posibilă nouă apocalipsă ce s-ar putea dezlănțui în două moduri, ambele implicând profanul la toate nivelurile – individual și cosmic. Din marea secetă ce-ar urma, „izvoarele ar putea năboi din nou/ încât vor crește pruncii salvați/ va crește/ (vă rog nu ironizați, nu ideologizați!)/ omul nou”. Apocalipsa s-a încheiat, omul nou există!

Punct de sprijin, alegorie a creației, ascunde în fânul virtualităților acul ironiei: „în prozodie/ nu evita semnele de punctuație –/ cine știe dacă printre ele/ nu se află chiar punctul de sprijin/ cu care/ în lipsa lui Arhimede/ tu ai putea mișca poezia din loc”.

În deschidere, Leo Butnaru meditează asupra poeziei, iar în final, asupra efortului creator. Printr-o Remarcă la întregul poem, el disjunge între eul empiric și eul creator. Creația reține ființa eternă a omului, autorul real este o întâmplare a unui destin jucăuș: „Orice asemănare a autorului acestui poem/ cu autorul lui real e pur întâmplătoare”. În Coautori, însă, apare motivul lui Pygmalion. Creația se desprinde, se revoltă, se împotrivește creatorului: „unele personaje de roman nu mai ascultă de autor (...)/ și unele poeme o iau razna...”, instigate de muza neascultătoare. Coborând pe „fusceii versurilor”, ambițios și „ușor avangardist”, „ușor boem”, cu „mintea înflăcărată” de „mintea rece”, el, creatorul, înțelege consubstanțialitatea creației: „iată-mă în final ajuns coautor/ chiar cu acest poem/ pe care îl creez/ care mă creează...”

Poezia este o imagine a frumuseții: Afrodita-Poezia, într-o echivalență cu eternele imuabile platoniciene, acelea pe care spiritul le uită, dar le regăsește printr-un efort de anamneză. Metafora revelează tainica înfrățire a poetului cu cuvântul ziditor, prin care repetă creația, propria poezie nefiind decât o reflectare a creației lui Dumnezeu, într-o reluare însingurată: „Apoi, ajuns iar în singurătate/ parcă aștepți, parcă jinduiești, parcă îți pare rău/ într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca/ din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu”.

Autoportretul lucid pe care și-l face în (Auto)portret schițat împreună cu Fănuș Neagu, Adi Cusin și Arcadie Suceveanu, regăsit și în Prin propria fire, nu contrazice ideea din final, deși în poezie este admisă orice abatere de la logică, logica poeziei fiind, cum se știe, nelogică la modul sublim! El, Leo Butnaru, „spirit dezinhibat/ ludic”, se vede în reprezentările altora și în răsfrângerile proprii, portretul rezultând dintr-o profundă cunoaștere de sine, ca și din conștientizarea adevărului din reprezentările celorlalți: „Fănuș Neagu îl vedea drept diavol cu barbă/ scăpărând din copite de sidef la mijloc de rău și bine/ într-o lume din scoarță de măr domnesc/ plutind pe creasta valurilor ce le înalță Prutul și că/ se vrea gladiator de destine/ dar nu știe să și-l păzească pe al său...”, reprezentare acceptată de poet, întrucât nu suntem doar ceea ce credem că suntem, ci și suma părerilor celorlalți. A fi - a părea, disjuncție operată cândva de Socrate, se înlănțuie într-o imagine caleidoscopică pentru a surprinde imponderabilele ființei, fanicul și cripticul, văzutele și nevăzutele, înțelesurile și neînțelesurile. Din acest portret nu lipsește nota ludică, de autoironie obligatorie unui spirit inteligent, necesară autenticității derivate din obiectivarea eului: „A fost declarat intergeneraționist/ între generații ce au respirat și respiră a secol XX/ și secol XXI/ Urbanizat sută la sută// Modern sau poate hiper-modern/ și - uimitor! - chiar avangardist mereu uimit// Din țărani”. Sensul final al căutării este cunoașterea de sine și, mai ales, recunoașterea: „...căutând omul/ adică pe tine/ adică chiar pe el căutându-se/ pe alter ego...”

După acest portret al lucidității, fasciculul liric este îndreptat spre poezie, pentru a releva modul în care poetul o reprezintă, acestea fiind modalitățile sale de înțelegere, de proiecție, „una din modalitățile posibile de a compune acest poem”. Leo Butnaru este preocupat, deopotrivă, de facerea textului și de receptarea lui, reflexie a triadei creator-operă-receptor. Creatorul este un poeta faber, care include fantasmele în tehnica poetică, în nenumăratele posibilități de comutare și permutare ale cuvintelor, luând în considerație latențele, virtualitățile limbajului. De aceea, „poemul de față conține mai multe poeme”, sugestie a nivelurilor textului/lecturii: literal, alegoric, moral, anagogic, în receptare, fiecare cititor ajungând la nivelul lui, nivelul posibilităților de receptare/decriptare a mesajului/sensului. De aici, ideea că un text transmite mai mult decât intenționează creatorul său, întrucât lectura este ea însăși un act de creație prin care cititorul aduce în microcosmul său imaginarul creat, care este un alt microcosm. Așadar, creația, creația de valori spirituale, este scopul existenței înseși, în dubla ei dimensiune, contingent și transcendent.

Meditația asupra creației este una din temele mari ale volumului, prelungind ideile din Variante („poezia mea/ proza mea – alte variante posibile/ ale vieții mele/ deocamdată posibilă într-o singură variantă –/ aceasta”), Câțiva pași îndărăt (ce relevă ideea că poetul este un înaintemergător devansându-și timpul istoric, pentru a accede la timpul creației sale: „Asta e:/ pentru a fi în rând cu lumea/ poetul trebuie să rupă câțiva pași îndărăt...”), Coautori, ...să vă spun, în Autoportretele artistului la maturitate, Situație în rezervație. Poezia, fiind „Utopia ce vă dă cea mai mare/ garanție a realității”, își creează propria lume, decupată în lumea cea aievea, ca rezervație pentru visători și idealiști. Meditația asupra poeziei și a condiției poetului, a posibilității de a supraviețui într-o lume desacralizată, în care frumosul este degradat și decăzut în kitsch, are o amărăciune lucidă, acceptată ca atare: „...oricât de abstractă ar fi în zboru-i dezinvolt/ până la urmă Poezia va avea a cunoaște/ șocul vulturului”.

Leo Butnaru nu se pierde, însă, în stele, în nori și ceruri nalte; coboară în cetate și ia pulsul lumii. Lirismul se eliberează de aromele idealului, pentru a le adopta pe acelea reale, denotative, ale ironiei și persiflării. Teoria lui McLuhan identifică una dintre problemele lumii de azi – globalizarea, teorie care „a trecut cu brio/ din coșul de gunoi al civilizației/ în vitrina acesteia...” Ideea mahalalei istoriei coincide cu degradarea tuturor valorilor, uniformizarea fiind la acest nivel – „mahalaua României” și alte mahalale: Turcia, Franța, China etc.

Caricatura acestei lumi apare în Odiseea. Finalul sec. XXI sau Karaoke de Itaca și Dobrogea, prin coborârea mitului în istorie, originală imagine a transcendentului care coboară: „Eu am pornit din Itaca/ însă unul din obraznicii pețitori ai Penelopei/ un oarecare McLuhan/ îmi spune/ că m-am întors în satul global...”

Lumea este privită de Leo Butnaru prin ferestre revelatorii, în desene corecte, la limita ironiei cu pamfletul, în Prin fereastră („Pentru Rusia/ Petru I a tăiat în zid/ fereastră spre Europa.// De atunci/ Rusia nu a mai găsit de cuviință/să-și facă și o ușă/ ca lumea...”), Globalizare, Senzație sănătoasă într-o lume bolnavă. Într-o lume ca aceasta, cea mai bună dintre lumile posibile, obiectiv vorbind și la modul indiferenței inconștiente, „poți trăi liniștitoarea senzație de imensitate”, cu condiția să privești, ca la teatru, „cum timpul le vindecă pe toate...”

Leo Butnaru surprinde semnele timpului istoric în Chișinău. Vedere din PMAN (PMAN = Piața Marii Adunări Naționale), de exemplu, pentru a le semnifica și resemantiza. Perspectiva este ubicuă, eul preia și privirea de sus a îngerilor: „(văzute de sus/ deschiderea/închiderea lor ar fi putut să le pară îngerilor/ o imensă coadă de păun în care/ predomină negrul)”, și pe cea de jos a manifestanților, atinși de ploaia din plânsul cosmic, în „versurile lacrimogene” ale poetului. Aceste semne au ceva metaforic, surprinse în imagini standard pentru secolul XX – cartea, și pentru secolul XXI – tableta.

Toate trec, singură Creația este nemuritoare, temă tratată postmodernist de poet. La Judecata de Apoi, „de-ai lui Gogol”, personajele sale, așadar, nu pot fi judecați, întrucât nu au murit...

Poetului îi place să se joace și, când o face, desenează, major, tablouri suprarealiste în imagini sincretice/sinestezice. Pe un fundal abia schițat („pe fundal de munte negru/ mestecenii”), în acompaniamentul muzicii eterne, „de pian suprareal”, poetul simte „degetul lui Dumnezeu” cântând „clapa do major”.

Dimensiunea ludică postmodernistă este prezentă și în Moș Harap-Alb, Vișin descreierat, Șeherezada și Pliușkin, Timeo Danaos, cu ideea că trecutul cu mentalitatea lui trebuie corectat uneori: „Ferește-te de greci/ chiar și când îți fac daruri./ Numai nu/ când îți oferă/ Iliada și Odiseea”, Viața paralelă a lui Ghilgameș, Mai spune s-aducă nisipul..., La «Uriașa lui Baudelaire», Partir c’est mourir un peu...

Meditația asupra trecerii este altă dominantă tematică în Rocada imposibilă, Nu știe nimeni cum, Cele două drumuri, Tu și viitorul, N-ai ce-i face: una filosofică, Ceas vechi. Ca Lucian Blaga care auzea sicriul în trupul gorunului, Leo Butnaru aude „bătrânul ceas” care bate mereu o „vreme tânără”, măsurând, „dinspre sud spre pretutindeni”, destrămarea nisipului din clepsidră.

Când se raportează la un dincolo, toposul intersectează toate antinomiile, bine și rău, plus și minus, consoane și vocale, semnificații și limbaj, viață și moarte, adică „acolo unde totul/ este absolut clar/ însă lipsit de sens/ deoarece sensul se află doar în bine/ sau rău/ în consoane și vocale”, un spațiu al esențelor, însă nu dincolo de Dumnezeu, viața neputând a se extinde „dincolo de Dumnezeu”, și nici creația. Acest dincolo nu este doar spațial. Există și un dincolo temporal, „dincolo de devreme și târziu”, întrucât „dincolo de bine și de rău înseamnă/ dincolo de devreme și târziu”. Acest dincolo se poate extinde dincolo de viață, „cât mai departe de ceasul deșteptător”.

Singura insulă de puritate rămâne copilăria, pe care Leo Butnaru o integrează dimensiunii eterne a sărbătorii ființei, pentru a întreține speranța și credința: Duminică. Les neiges d’antan, Către o balama, către o poartă, De la marginea satului, Craiul nou, semiluna... Pe poarta copilăriei, Leo Butnaru pătrunde în lumea lui de vis, și de aici ne aduce în dar poezia sa. Să credem în frumusețea, în sinceritatea ei și să-l urmăm pe poet dincolo de această poartă fabuloasă... În lumea lui.