PROZOPOEME DIN „ACOLADA”

Leo Butnaru

Punctul

Și punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe cale de neființă vorbită.

Și la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că, spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece, iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.

Ce-i cu chestia asta…

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare minune răzbind la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos, ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/ aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare ea, etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte – (în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...

„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!

Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Știu la ce te gândești... Așa e…  ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

Pe contraste

Soarele răsare aici, soarele apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea, lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ, peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis, în…

Nod în gât. Provocat de părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e: necontenit universul își avortează cetele de comete).

Nod în gât. Și dorința de a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate pe locțiitorul lui Dumnezeu, sau pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.

Da, locțiitorul lui Dumnezeu trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc, altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.

În toate astea e o alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…

Celebrul zâmbet enigmatic…

Bineînțeles, prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu, i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…” „Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul istovit al Sfintei Fecioare…”

Astfel că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…

CENZURĂ SAU... CONTEMPORANEIZARE?...

Se întâmplă că trebuie să dai în românește extrase din Biblie reproduse și în limba din care traduci, pentru a te convinge că există diferențe, uneori de neglijat, între versiunea românească și cea, să zicem, rusească. Astfel, versetul 21 /21, III Regi, în românește e următorul:

Așa zice Domnul: „Iată voi aduce peste tine necazuri și te voi mătura și voi stârpi din ai lui Ahab pe cei de parte bărbătească, fie rob, fie slobod, în Israel”.

În limba rusă există câteva traduceri (vreo 6) ale Scripturilor. Astfel, de apelezi la traducerea sinodală, acolo citești:

„[Так говорит Господь]: вот, Я наведу на тебя беды и вымету за тобою и истреблю у Ахава мочащегося к стене и заключенного и оставшегося в Израиле”, varianta mot-a-mot  românească fiind: „[Așa zice Domnul]: iată, Eu voi aduce peste tine nenorociri și voi mătura în urma ta și voi nimici din neamul lui Ahab pe cel ce urinează la zid și ocnașul și pe cel rămas în Israel”. Față de versiunea rusă există diferențe de neglijat. Accentuez: aceasta e varianta rusească sinodală. În celelalte traduceri rusești s-au omis cele ce ar părea elemente cam... tari – urinarea la zid și ocnașul, pe care, de altfel, cititorii atenți ai Bibliei le comentează, interpretează, după unii expresia „cel ce urinează la zid” referindu-se, metaforic vorbind, la orice bărbat sau copil de parte masculină, ajuns la vârsta la care e în stare să-și facă nevoile fiziologice de sine stătător. Astfel că voi nimici pe oricine din cei în stare să urineze la zid înseamnă că vor fi uciși toți bărbații și copii de parte bărbătească mai mari de 3-5 ani.

Alte nuanțe sau subtexte: cel ce urinează la zid ar porni de la treaba similară pe care o face câinele, astfel că neamul lui Ahab va fi lichidat deplin, încât nu vor fi cruțați nici câinii săi. Sau că cel ce urinează la zid e un idiom exclusiv semit, prin care este exprimat disprețul față de bărbați. Apoi se amintește că o expresie similară apare și în  3 Regi 14 / 10 (în rusește chiar așa este), la noi, însă, de asemenea ușor... cenzurată, fără... fiziologismul ce le pare unora cam... scandalos. Pornind de la varianta sinodală, poeta Rimma Cerneavina (n. 1949) a dat un poem destul de ingenios:

Din cauza lipsei pisoarelor

bărbații se tot aliniau-coadă

la peretele unei case fără etaj

bărbații

despre care în Scriptură se spune –

„să fie uciși toți... până la ocnaș

și cel ce urinează la zid”.

 Și dacă traduci acest poemul în românește, cum procedezi? Îl însoțești cu o explicație ca cea de mai sus? Apoi, pornind de aici, poți ajunge la un... studiu de literatură comparată, de exegeză biblică și cine știe ce alte deschideri de orizonturi ideatice.

Aceste tot noi și noi deschideri de orizonturile ideatice, entropice, la o atentă abordare și analiză a lor înfățișează dovezi inerente că, în lume, în diversitatea acesteia, traducerile nu se fac doar din unele limbi în altele, ci și din unele psihologii creatoare în alte psihologii creatoare; din unele epoci în alte epoci, din unele civilizații în altele, chiar din unele... coduri morale în alte... coduri morale. Pentru că, permanent, între timp(uri!) se întâmplă modificări nu doar în structurile lingvistice, în lexicografia popoarelor, ci au loc dislocări, metamorfoze în sistemul psihologic și etic al oamenilor, în dependență de epocile în care au trăit sau trăiesc. Traducerea este o necontenită racordare, adaptare a ideației literare, să zicem, a sistemelor metaforice, a tropilor în general. E un acordaj sub multiple aspecte a instrumentelor de comunicare și receptare umană, în general, și în artă, în special.

DIN POEZIA LUI JAQUES PRÉVERT

Din poezia lumii

S-a născut în apropiere de Paris într-o familie burghezo-aristocratică. La 15 ani trece prima treaptă a bacalaureatului, după care renunță de a mai urma, oficial, vreo școală, preferând universitățile bulevardelor pariziene, bistrourilor, ale boemei ca mediu existențial și de manifestare. După primul război mondial se încadrează în mișcarea suprarealiștilor, avându-i de colegi și prieteni pe Apollinaire, Picasso, Dalí, Magritte etc. Scrie poeme, scenarii, texte pentru cântece și pamflete acide. Debutează editorial la 46 de ani cu volumul de versuri „Paroles”, care devine foarte popular grație limbajului familiar, jocurilor de cuvinte și așa-numitului realism poetic. Alte volume de versuri: „Istorii” (1946), „Copiii care se iubesc” (1947), „Spectacol” (1951), „Ploaie și timp frumos” (1955), „Lucrurile și altele” (1972). A publicat mai multe cărți pentru copii, piese de teatru, are la activ o bogată filmografie.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pârâul

Pe sub poduri trecu multă apă

la fel potop de sânge a trecut

Însă la picioarele dragostei curge

un mare pârâu strălimpede

Iar în grădinile lunii unde

fiece zi e sărbătoarea ta

pârâul cântă-n somn cântă-n vis

Că această lună e capul meu

transformă-n mare soare albastru

Iar soarele nu-i altceva decât chiar ochii tăi

Cursul vieții

Într-o duzină de castele cumpărate

pe o duzină de-mbucături de pâine

o duzină de bărbați plâng de furie

într-o duzină de băi aburinde

lor li se nimeri proastă linie de telegraf

cu vești foarte proaste din țări foarte proaste

Acolo un aborigen

din mijlocul orezăriei

c-un gest derizoriu – să vezi!

aruncă înspre cer

un pumn de orez

Înțelepciunea națiunilor

Minerva plânge

i se ivește un colț de molar

apoi crește crește măseaua de minte

și războiul reîncepe iar și iar

Timpuri modern

Expoziția e universală

Galeria mașinilor infernale și celeste

E deschisă

La post sunt sergenții orașului de apă

Vichy

Sunt atenți și cei

Grei

Iar toate celelalte orașe

Și toate celelalte țări

Dirijează circulația sângelui

Iar lumea întreagă face coadă

Pentru a vedea

La pavilionul de siderurgie

Un număr atracțios fără precedent

Libertatea pierdută într-o pădure de bâte albe.

Mea culpa

E greșeala mea

E greșeala mea

Aceasta e marea mea greșeală de ortografie

Ia vedeți cum scriu eu

Jirraffă.

Acalmie

Se ridică

În picioare

Și stă

Pe țiglele acoperișului

FULGER ÎN STEPĂ (Poeme noi)

Ceva în comun

Ce aș avea eu în comun cu

dispariția mamuților?...

...Posibil

tot

poezia...

Ușor nehotărât

Așa e – Hamlet în mare îndoială:

– A fi sau a nu fi?

Unii îl cred extrem de lucid

alții aproape nebun.

Și al Treilea

de fapt Primul peste Toate

Dumnezeu

întrebându-se nehotărât:

– Să-i spun sau să nu-i spun?

Mielul

Când

spre a-l ocroti de gerul iernii

părinții aduceau în casă

punându-l pe țol

lângă sobă

un plăpând miel de Astrahan

încă aburind de căldura placentei

de căldura burții mamei sale

(și a... mioriței în general)

cârlan cu chipul – cum ar fi zis poetul Ayghi – de

prunc egiptean

pictat plat în piramide

eu îl întâmpinam cu cântec din scripcă de hlujan

scârțâindu-i ceva – poate că

fără să știu

chiar „Hârciogul” de Beethoven

de care

de fapt

în satul nostru nu știa nimeni

sau doar poate cineva din cancelaria școlii

ar fi putut descifra ce-i cântam eu acelui miel-copil

cu chipul pruncilor de Nil.

PE UMRĂUL DREPT, PE UMĂRUL STÂNG, ÎNGERUL, FAUST

              POEME

P.S. la un manifest futurist

Cerul lumii

și cerul gurii – măi să fie!–

și sub unul

și sub celălalt

cuvintele suferă de claustrofobie

toate...

Trăiască Marinetti! Și

cuvintele în libertate.

Îngerul, Faust

Pentru a-mi înțelege poemele cei care se plâng

că nu le-ar înțelege

consider necesară o precizare:

                                                 Sunt  poet

și deci

humani nihil a me alienum puto

de unde nu văd nimic scandalos că

atunci când scriu

am Îngerul lângă umărul drept

și pe Faust lângă umărul stâng

însă ei doar îmi propun variante

nu mă constrâng

nu mă dau în fărădelege.

Lecturi. Interpretări I

Păstrând proporțiile și osebirile

uneori, domnilor Cervantes și Dostoievski, 

– să am pardon – mi se pare

că Don Quijote ar fi chiar cneazul Mîșkin

însă călare...

Din troiene, în ninsoare

E de presupus că la un An Nou

după revelion

se va da startul Judecății de Apoi

și la Înviere

după care cei morți câteva minute în urmă

vor ieși deja bine-mersi prin gurile de metro(u)

dar și din fosele scărilor rulante ale magazinelor Metro

și chiar din fosele orchestrelor din teatre.

În atâta lume reînviată

cineva ar putea să-l zărească pe Homer

cel care a compus lucruri și ființe captivante

dar totuși inexistente

sau totuși atât de captivante

încât

pe alocuri păreau trans-aparente

adică reale.

Atunci

la început de an

pe reînviatul Homer

sau pe mai descurcărețul Don Quijote – la gură de metro(u)

la ieșirea din supermarketul Metro

la pragul teatrului de operă și balet

sau al teatrului No

probabil îl va aștepta

sau îi va aștepta în plurală frăție

calul troian

de data aceasta necioplit din lemnul arborilor de pe coasta

strâmtorii Dardanele

de pe lângă Hisarlik; calul troian

pur și simplu înălțat

modelat din zăpada noastră autohtonă

troian cu troian din

neige aujourd'hui

sau

neige d'antan

așa – ca un om de zăpadă

ca un călăreț de omăt

fie ăla Homer

sau Don Quijote învăluit

sau învăluiți într-o ninsoare albă-albă

curată-curată

oarecum neauzit-polifonă

ca un desfăt diafan

neige aujourd'hui

sau

neige d'antan.

TREI PROZE DIN „APOSTROF”

Troia îndoielilor

1

De fiecare dată când e să-mi împrăștii sau să-mi împărtășesc îndoielile, mai întâi îmi adun gândurile, acum unul dintre ele, protagonist, cum ar veni, fiind că – unica întâmplare de care nu mă pot îndoi e că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Altfel spus, îndoiala e un adevăr cert, cu care nu mă cert, când, în mereu reluatul cunoașterii cerc, încerc să dovedesc că dovada e posibilă ca necesitate conștientizată și, deci, posibil aflată, până și în unicitate, cum ar veni – fără variante, pe care le-ar da calea păianjenului, calea furnicii și calea albinei, fără fantome și idoli care, dacă nu ar fi atât de slabi, atât de incerți, nu ar fi atât de răi în generalul fundac al scepticismului, raționalismului, în care o rază de optimism ar fi și unica întâmplare de care nu mă pot îndoi că m-aș putea îndoi că mă îndoiesc. Asta, pe una din căile care duc la Troia îndoielilor dintotdeauna, unde e de aflat că, chiar dacă nu a fost inspirat de Dumnezeu, Solomon s-a arătat foarte inspirat, când și-a scris Ecleziastul. Consolator sau nesigur-motivațional, unii spun că, prin Ecleziast (și autorul său), Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu frământul dezamăgirilor celui fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Oricum, nu l-a lipsit de harul creației pe un necredincios. Ecleziast (Solomon) și Zarathustra sunt cei care continua confruntările sub zidurile Troii îndoielilor, dezamăgirilor, dar și aspirațiilor nemaivăzut de temerare la posibilitatea atingerii condiției de supraom... supramort.

2

Am tot intrat și intru, am cercetat și iscodesc prin biblioteci. Le-am tot admirat și le admir, am răsfoit și tot răsfoiesc vastele enciclopedii și alte bogății, pentru ca azi să-mi zic: Și totuși, ce temeinice sunt îndoielile pe care sunt clădite toate în lume, precum ne-o arată uriașele zidării de tomuri din biblioteci. O Troie a îndoielilor cu zidurile, dar și interioarele, inclusiv cu cei care o atacă și cei care o apără – cu toate, exterioare, interioare, personaje, eroi... – din cărți. Troia îndoielilor, sub zidurile căreia, de o parte sau de alta a lor, poți înțelege, sau nu, că, dacă te îndoiești de îndoielile tale, în anumită măsură te poți apropia, dar și îndepărta de adevăr. Sub zidurile Troiei îndoielilor, sub care scepticul practician e cel care verifică, iar scepticul teoretician se mulțumește doar cu îndoielile in abstracto, însă îndoiala propriu-zisă, „neutră”, îi face sau nu foarte greu să creadă în ce se părea că e ușor să creadă. Pe ei, care multă vreme nu se mai îndoiesc că îndoielile sunt inevitabile. Îndoielile ce sunt curbări ale conștiinței, sufletului, rațiunii; un fel de segmente, de porțiuni din cercul giratoriu al destinului. Iar în unele cazuri, în unele variante apar ca idei extensibile, nesigure pe ele înseși, îndoielile ca esență a vieții și a drumurilor curbate.

Dar, de fapt, e bine să supui totul îndoielii. Inclusiv, îndoiala. Și aveți grijă ca răbdarea să nu vi se transforme în îndoială. E de preferat varianta inversă.

Scrisul de uzură

Scrisul de uzură al prozei cu inflexiuni dramatice despre sângele rozei și al omului; discurs cu scurte abateri lirice în care de trei puncte țin licuricii și licuricele.

DESPRE „PERIMETRUL CUȘTII” ÎNTR-O NOUĂ CARTE DE ANASTASIA DUMITRU

Anastasia Dumitriu

LEO BUTNARU – ÎN PERIMETRUL CUȘTII

Am scris despre Leo Butnaru, poetul, prozatorul, eseistul, istoricul literar și traducătorul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naștere, când îi abordam universul liric, însă de data aceasta mă voi referi la jurnalul Perimetrul cuștii, publicat în 2005, în care absolventul facultății de jurnalism și filologie își descrie experiența de cătănie în Armata Sovietică și nu numai, din anii 1972-1978. În notă asupra ediției, autorul mărturisește că, după ce s-a licențiat, s-a pomenit cu ordin de înrolare în armată, în calitate de ofițer în rezervă, încât ,,tentativele de a evita tristețea kaki erau da capo excluse”. Astfel, căzuse peste el nu beleaua, ci ,,onoarea” de a-și face ucenicia la sovietici. Recunosc că este primul jurnal în care se prezintă această temă, avându-l ca protagonist pe loco­tenentul aflat în condiții cazone, dornic nu să se supună ordinelor, ci să se regăsească pe sine în atmosfera uniformelor kaki, interesat de a nu-și pierde ,,cont(r)actul cu realitatea”. Am citit recent jurnale de front și ale deținuților politici, însă un jurnal despre militărie la sovietici nu am mai întâlnit. Dintre evenimentele din jurnalul de junețe, editat în 2000, cu titlul Student pe timpul rinocerilor (1969 - 1972), le întâlnim și aici, în acest caiet post-studențesc, ca un șir de probe inițiatice prin care trece un intelectual aflat într-un cronotop ostil formării sale culturale. Autorul detestă mediocritatea, nepotismele, metehnele unor ofițeri și soldați, dar și ale ,,elitei” din C.C. care se dedau unor orgii bahice.

Consemnările din jurnal debutează în data de 10 septembrie 1972, când autorul trece printr-o  perioadă de aclimatizare în regimentul de infanterie. Tânărul diarist știe că ordinea militară îi creează dezordine, de aceea scrisul și lectura au funcție remedială. Refularea în citit și în reflecțiile estetice reprezintă o formă de protecție și o modalitate de a se elibera de lanțurile cazărmii. Autorul citește din întreaga literatură universală, însă francezii și rușii revin obsedant în universul preocupărilor lui culturale. Sunt numeroase citate din jurnalele și epistolele lui Flaubert care se autodefinea drept ,,omul-condei”, fiind convins că ,,arta va deveni științifică, după cum știința va deveni artistică, amândouă se vor întâlni la culme, după cum s-au despărțit la poale”.

Din acel oraș străin nici nu poate să telefoneze celor dragi la Chișinău, însă are timp de reflecții asupra unor teme esențiale. Autorul captiv compară jertfele din balada românească Meșterul Manole cu alte spații culturale din cele mai vechi timpuri. Diaristul analizează legendele medievale din orașul german Magdeburg, ale cărei porți de trei ori la rând s-au tot prăbușit, până când doamna de onoare a reginei și-a vândut fiul pentru ca acesta să fie zidit la temelia cetății. Se referă apoi la întemeierea orașului Copenhaga, terasamentul căruia stă zidit peste o fetiță, superstiție prezentă în tot arealul slav care cere sacrificiul uman pentru dăinuirea unor temelii, jertfe cunoscute și în Asia, obicei care a luat sfârșit în perioada creștinismului, când jertfele umane au încetat odată cu sacrificiul suprem al lui Iisus Hristos. ,,El, nevinovatul, a fost jertfit de Dumnezeu Tatăl pentru întreaga omenire; nefericitul copil sau trecător plătea prin sacrificarea sa fericirea viitorilor locuitori și apărători ai orașelor și fortărețelor”^[1], scrie Leo Butnaru. După ce amintește de aceste jertfe, autorul relatează evenimente din viața celor aflați în cușcă, unde superiorii dădeau dovadă de cele mai crude metode educaționale, circumstanțe care îl determină pe autor să asemene armata cu teatrul absurdului. O altă scenă este aceea în care ostașii, nevoiți să măture strada, scutură și frunzele din pomi pentru a eficientiza munca. ,,Să fie curat! Ordine și gata! (exagerată…) Jos cu poezia toamnei!”, scrie cu umor diaristul, considerându-se ,,o curcă plouată cu epoleți”. Nu ne miră că, la vederea unor autobuze pe care e scris ,,Excursie”, tânărul locotenent Butnaru regretă că nu e și el printre călătorii liberi. Armata Sovietică nu era locul cel mai potrivit pentru a visa și a-ți desăvârși cultură umanistă. Cu toate acestea, deși nu era nici timpul și nici locul potrivit, împătimitul de lectură căuta orice portiță pentru a trece dincolo de limitele cuștii: el vânează orice ocazie: vrea să citească și în arest, unde locotenentul este captiv pentru că și-a neglijat îndatoririle de șef de patrulă, însă nu reușește din cauza poftei de chef a altor gradați consemnați în aceeași încăpere.

Pe lângă faptele din armată, aflăm și despre realitățile sociale din Ucraina: în localitățile rurale, pedagogii nu se pensionează, pentru că nu are cine să le mai ia locul, iar tinerii nu mai revin în locurile natale. Referindu-se la romanul satului Negureni, identifică unele scene memorabile: carul în... copac, florile pentru împodobit scena (furate, noaptea, din grădini), un localnic, care umbla mereu cu pantalonii rupți în genunchi a murit ca Hagi Tudose, iar banii tăinuiți au fost găsiți într-o movilă de grâu din podul casei. Nici orășenii nu sunt uitați. Aflăm că la Tiraspol, mulți procură ziarele numai pentru a înveli în ele sticlele de votcă.

 Realitățile culturale. Cronicarul de serviciu scrie despre ,,moșnegismul” din proza ,,contemporană”, prilej de a compara Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească cu un troleibuz rablagit, unde pe locurile din spate și în picioare stau câțiva scriitori de valoare și un grup de tineri talentați, iar în față se înghesuie nulitățile cu putere administrativă și politică. Aflăm și despre închiderea secției române a librăriilor din Chișinău, care limitau ori chiar interziceau accesul la cultura română. În data de 6 ianuarie a anului 1973, își descrie drama celui care nu a putut să-și serbeze ziua de naștere din cauza ordinelor de a fi pe poligonul înghețat. El își face timp să-i întâlnească pe scriitorii Iulian Filip, Nicolae Dabija, Costel Ciobanu și Valentina Tăzlăuanu, sosiți la seminarul tineretului de creație. În scurtele permisii, când ajunge la Chișinău, locotenentul dă iama prin librării ori îi revede pe unii dintre cei mai reprezentativi scriitori: Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Serafim Saca, Nicolae Costenco, Anatol Ciocanu, Ion Vatamanu, Iulian Filip etc., pe care îi  apreciază. Ei discută despre pseudocultura unor interpreți de muzică ,,pseudofolclorică sau ușoară (de tot)” ori a unor slugarnici, autori semnatarii versurilor: „E primăvară,/ Dar fi-va și vară, –/ Îți mulțumim, partid,/ A mia oară”.^[2]