BIBLIO-TRASEU: 

CĂRȚI DE POEME

PE CARE LE-AM TRADUS

DESCHIZĂTOR DE DRUM AL LITERATURII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL RUS

        Leo BUTNARU           

La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927), Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred, ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.

Situația se schimbă, însă, radical în februarie 1928, când oficiosul „Izvestia”, pe prima pagină, își informează cititorii că „vestitul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia și a luat cale spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și articolul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșevismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După care se va stabili permanent cu traiul la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei „Вестник иностранной литературы” („Buletinul literaturii străine”).

De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la hebdomadarul moscovit „Чудак” = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail Kolțov), ce avea de autori o parte din gloriile literaturii ruse din acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3 din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmodernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de ecourile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!) concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr satirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski mai curând merge pe linia  considerației față de Panait Istrati. Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în scăriță):

 „Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâlceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati francez, ci un hispanic Lev Tolstoi.

Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.

Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Panait Istrati în scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Occident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre cele 17 semnatari, erau și ale lui Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Aleksandr Iakovlev, Abram Efros etc.  (Ar fi de remarcat că lipsea numele lui Maksim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gorki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis: „Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răspunde: „Iar mie  – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut, să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)

DIN „SCRIPTOR”, număr de primăvară

Fiecare din textele care vor urma – despre bibliotecă, cititor, citit – înseamnă, în parte, una din modalitățile posibile de a compune respectivul text. Iar fiece eventual cititor va recurge la una din modalitățile posibile de a citi textul în cauză, aceasta (prima + a doua premisă a prezentului silogism) însemnând că textul în curs, textul de față conține mai multe texte, unele dintre ele foarte diferite între toate celelalte ce au a urma, la rândul lor textele în genere având capacitatea de a se înmulți prin sporii vreunei metafore sau ca rizomii cu noduri și internoduri ale lăcrămioarei sau ghimbirului sau, în subteranele textului, ca rizomii vreunei plante numai spirit a filosofiei, din atare motiv această modalitatea din multiplele posibile de a compune textul de față sau cele ce au a urma nu poate să mă împace pe mine cu mine însumi; această modalitate din multiplele posibile de a înțelege textul de față nu poate să te împace pe tine cu tine însuți, cititorule, și parcă textul continuă chiar fără ca eu să-l fi început vreodată, și parcă textul (despre bibliotecă, cititor, citit...) continuă chiar și după ce a fost încheiat definitiv cu punctul pus la finele lui de Însuși Dumnezeu¹ – Cititorul și Creatorul a Toate modalităților de a crea, de a scrie și de a le pune pe toate, frumușel, în sicrie, sicrie, sicrie…

­­­­­­­­­___________________

1. Când în text intervine Însuși Dumnezeu, fie doar cu un singur punct, autorul este ca și degradat de la starea de creator la starea de simplu martor al creației…

*

Exact precum spune Geneza – turnul se înălța și furnicarul de fii ai lui Noe căra, tăbârcea cărămidă, mortar – mortar, cărămidă, și turnul mai creștea cu un metru, cu o sută de metri și furnicarul bipezilor se înălța cu stive de cărămizi, cu tărgi de mortar – precum spune, până la un punct, Geneza, Testamentul...

...Și doar un biet rătăcit cu o carte în mână se pomenise în iureșul de furnicătoare râvnă și toți ceilalți, care cărau mortar, cărămidă – cărămidă, mortar, prinseră a hohoti, prinseră a râde până la lacrimi de naivitatea ăluia care urca și el, bietul, cu o carte în mână...

...Astfel că Domnul Dumnezeu s-a înfuriat și îi pedepsi pentru îndrăzneala lor nesăbuită de a râde de cel ce suia cu o carte în mână – Domnul Dumnezeu a dărâmat turnul, nelăsând cărămidă pe cărămidă, mortar între cărămizi...

...Bineînțeles, cartea rămăsese nu doar întreagă, ci și binecuvântată...

DIN MAREA POEZIE FRANCEZĂ

Eu cânt viața

Eu cânt viața

Fiindcă ea pentru gloria mea înalță

Al genunchilor arc de triumf!

Ea pune în mișcare dinamul

Ce pompează imperturbabil

Sângele tău; plasmă și ambrozie!

Este ea cea care cu uleiul părului tău

produce esența de liliac

de mă invidiază toți parfumerii.

Viața mă face prosper

Viața mă face prosper

Eu dețin câmpuri aurifere

De la Capul omoplaților până în Delta roză!

Filmez și vând surâsul tău,

Iar când dormi, ascult

Secretele pe care ți le dictează Junona

În visele tale!

Cum?!

Tu, care m-ai făcut miliardar

Și tu, Rege al Dragostei,

Acum ai vrea să mori și să mă ruinezi?

Nu eu nu vreau să mor

Nu eu nu vreau să mor,

Nici într-un cer nu voi regăsi

Albastrul irepetabil al surâsului tău,

Niciun infern nu mi-ar reproduce

Culoarea roșcată a buclelor tale

Și nu râvnesc altceva decât buzele tale!

Iar dacă într-o seară

Lacătul morții le va închide,

Între dinți eu am un sărut

Mai puternic decât melinita,

Explodând lacătul și râzând

Etern!

MANUSCRISELE, DE PÂNĂ LA CLAVIATURA COMPUTERULUI...

„Tradiția“ de a considera munca literară ceva ce ține mai mult de joc decât de efort conștient, aplicat cu îndârjire și perseverență, își ia începuturile din negura epocilor. Încă în adânca antichitate, odată, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile, la care un versificator oarecare se grăbi a spune că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. „Așa e, însă ele ar exista numai trei zile“, răspunse Sofocle. Dar, culmea! o impertinență asemănătoare se făcu remarcată cu aproape 400 de ani până la Sofocle. Începând cu prima jumătate a secolului VIII și până la mijlocul secolului VI î.Hr., destui veleitari își băgaseră în cap „ideea“ că ar putea expune în versuri, după modelul epopeii homerice, întregul conglomerat evenimențial legat de Troia, ăștia fiind așa-numiții poeți-ciclici Arctinos, Leshes, Stasinos, Aghios și Eugammonios.

Cam peste două mii cinci sute de ani după antica dispută despre zilele și muncile homeriene, hesiodice sau sofocliene, Goethe primește scrisoarea unui student, în care era rugat să expună planul părții a doua a poemului Faust, fiindcă sprințarul învățăcel are de gând să încheie el însuși drama căreia autorul prea îi amâna finalul (o face abia cu cinci săptămâni înainte de moarte; dar, firește, cine poate presupune câte alte intervenții ar fi făcut, dacă mai trăia...). (Mult mai înainte, un alt „temerar“ se încumetase „să-l continue“ pe Cervantes, prin manufacturistul său zel de pirat „creând“ partea secundă a romanului Don Quijote, fără s-o aștepte pe cea firească, pe care autorul a dus-o la bun