Eu cânt viața
Eu
cânt viața
Fiindcă
ea pentru gloria mea înalță
Al
genunchilor arc de triumf!
Ea
pune în mișcare dinamul
Ce
pompează imperturbabil
Sângele
tău; plasmă și ambrozie!
Este
ea cea care cu uleiul părului tău
produce
esența de liliac
de
mă invidiază toți parfumerii.
Viața mă face prosper
Viața
mă face prosper
Eu
dețin câmpuri aurifere
De
la Capul omoplaților până în Delta roză!
Filmez
și vând surâsul tău,
Iar
când dormi, ascult
Secretele
pe care ți le dictează Junona
În
visele tale!
Cum?!
Tu,
care m-ai făcut miliardar
Și
tu, Rege al Dragostei,
Acum
ai vrea să mori și să mă ruinezi?
Nu eu nu vreau să mor
Nu
eu nu vreau să mor,
Nici
într-un cer nu voi regăsi
Albastrul
irepetabil al surâsului tău,
Niciun
infern nu mi-ar reproduce
Culoarea
roșcată a buclelor tale
Și
nu râvnesc altceva decât buzele tale!
Iar
dacă într-o seară
Lacătul
morții le va închide,
Între
dinți eu am un sărut
Mai
puternic decât melinita,
Explodând
lacătul și râzând
Etern!
Mai trebuie să trăim din
nou
Mai
trebuie să trăim din nou
Deoarece
ne avem trupurile
Întinse
vertical spre cer!
Ca
și chiparosul negru avem datoria
De
a ne apropia mereu
De
Dumnezeu!
Este
imposibil, copilă firavă, să renunțăm,
Oricât
de obosiți am fi!
Tu,
care ai zambile sub sâni,
Pe
care rozele le recunosc
După
incurabila tristețe
Și
pe care gazelele le invidiază,
Niciodată
dânsele zâmbind...
Mai
resemnează-te puțin
Fericită
pentru a fi!
În luna dragostei
În
luna dragostei
Bătrânul
vânt astmatic
A
re-pictat pe nou micii saschii
Ce
populează pădurile deja de treizeci de mii de ani,
Sfarmă
geamurile lacului
Unde
crapii viețuiesc ca sub sigilii.
În
tufișuri ardente reapare Dumnezeu,
Mândrii
ghețari coboară eternitatea pe pământ.
Ah
sunt sigur, iubita mea,
Nu
ni se poate întâmpla nimic rău,
Surâsul
nostru
Va
reînvia viața,
Făcând
să moară moartea.
De ce am aștepta ca
pământul negru
De
ce am aștepta ca pământul negru
Ne-ar
cizela profilurile?!
Eternitatea
e singură
În
râsetul tău molipsitor!
Eu
nu mai cred în calmul pietrelor:
Le
cred privighetorilor care imită glasul tău,
Antilopelor
ce copiază pașii tăi,
Florile
soarelui fiind orologiile fericirii,
Și
acest amurg irepetabil,
Când
chiar zeii devin geloși
Pe
un sărut de miere și electricitate,
Ce
e mai mult decât al veacurilor veac!
39 de grade
39
de grade
Un
carnaval al febrei și stacojiului
Îți
străluminează-n minte,
Intensă
sărbătoare-n derulare, umbre inflamate te-mbrățișează,
Și
zeii beți te vor purta
Spre
munții morții!
Și
eu, în închisoarea cărnii mele,
Suferind
de-o sănătate pe cinste
În
cotidianul frig,
Captiv
după gratiile ploii,
Eu,
asistând la orgia ta,
Ca
în fața unei colibe a misterului
Un
biet om cu picioarele-n noroi.
Tu
nu mă mai cunoști,
Prins
de ghirlandele viselor,
Încoronat
de aspirină și de stele,
La
balul giganților și al piticilor:
Deja
mare demiurg!
Poate
că mă disprețuiești, pe când eu
Îți
doresc să trăiești și să primești în dar verdele tei.
Așteaptă! Așteaptă!
Așteaptă!
Așteaptă!
Nu
porni singură în noapte,
Marea
mantie a vântului nu-ți va mai fi suficientă,
Și
brațele tale se vor înălbi în clorul lunii...
Ascultă!
Ascultă!
Albastra
plângere a violetelor
Și
sfatul pietrelor
Ce
știu că moartea e inutilă!
Încotro
fugi,
Când
un suspin cald apasă pieptul?
Ia
benevola mea mână roșie
Cu
cele cinci degete ca o stea de carne,
Mâna
vieții mele care face bine dar și puțin rău
Însă
ascunde golurile cerului și pământului.
Deja limba ta
Deja
limba ta,
Agitată
ca o fiară ciudată
A
tăinuit un nume care nu era al meu!
În
plămânii tăi se pregătea o dramă,
În
pântecele tău a crescut un mister
Precum
o frumoasă plantă otrăvitoare.
Am
văzut riduri împuținându-ți frumusețea,
Viciul
putrezind în ochii tăi,
În
pofida mea te invadează un străin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu