Boris PASTERNAK. POEME

POEMELE UNEI RETRO-STUDENȚII

Iatac de student

Negureni. Iatacul meu de copil. Acum – de student

venit la părinți, dar căruia destinul îi făcu nedreptate.

Angina cu miros de muștar lipit pe piept, pe spate,

iar în gâtlejul cam hârcâit gust amărui de miere și lapte.

Ah, nu voi merge la club, să-mi întâlnesc dragostea, prima,

nu pot fuma „Leana” – țigări autohtone, nici „Prima”, d`ale bulgarilor.

Radio-tranzistorul leton „Okean”, posturi „de după dâmb”, bruiate,

să nu afecteze fericirea sovietică și prietenia popoarelor.

Vacanța de iarnă va mai dura. Dar scurt, zgârcit, și iată – cu angină

în miez de ianuar cu ceva zăpadă, dar mai mult noroi... Asta e: pe la noi

e cam trist, de nu-ți vezi prima dragostea, dar mai ales că trebuie să citești

Marx, Engels, Lenin,  acesta cu „Un pas înainte, doi pași înapoi”.

Așadar, iatac, suspine de dragoste, „Okean-Riga”. Angina agravată

de gândul că la Chișinău te așteaptă seminarul la comunismul științific.

...Miros de muștar, gust de miere și lapte. Prima dragoste, ca și ratată...

...Eh, multe-ar fi să-ți amintești de junețe și-angină într-un imperiu pe dric...

Prin geamul căminului 7...

Prin geamul căminului 7 se întâmpla să văd

cum se înălța maiestos, portocaliu, uriaș soarele

ca un chepeng pe care îl deschidea cineva –

Nu cumva ești ateu?!... Cum, cineva?... Chiar El, Marele!

Alegeam ce alegeam necesar pentru prelegeri

încercam să radiez din minte regretele serii

din cafeneaua „Trandafir” cu muzică populară & jazz

în care ne amestecăm studenții, poeții, belferii.

Pe la opt, cu troleibuzul 7, ajungeam la facultate

între degete cu bilet de 5 copeici, anodin.

În sala de cursuri deja mă aștepta ea, frumoasă

colegă orășeancă ce nu locuia la cămin.

Era într-o vineri, seara trebuia să plec la Negureni.

La prima dragoste. Iar acolo – țin minte până acu! –

în auditoriul 13, sinucigaș de crud, îmi veni să-i spun

poate cel mai greu cuvânt din viața mea, din viața ei: Nu...

CHESTIONAR ANTIVIRUS

 A TRĂI, A CITI, A SCRIE PE TIMP DE PANDEMIE

1. Cum trăiți șocul acestei crize, cum suportați carantina, autoizolarea, cum faceți față claustrării?

2. Ce cărți, filme, muzică și alte produse culturale vă ajută să traversați această perioadă? Scrieți, puteți scrie?

1-2. Cum fac față?... Încerc să-mi organizez emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru a situații speciale, chiar dramatice, e nevoie să-ți poți crea o stare de spirit pe potrivă. Iar în virtutea preocupărilor mele de bază... non-stop, înainte de toate (re)pornesc de la ideea că limba română e Mare, Viguroasă, încât, mai ales pe timp de coronavirus, e greu să o ții după dinți. Tocmai aceasta mă și ajută să-mi creez dispoziția adecvată, dar mai ales... operativă, poate chiar creativă, din ce răzbat din exterior, din lume către mine, și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Ce răzbate dinspre... coronavirus spre contra-coronavirus. Unii, mergând pe linia mitologică, zic: Charonavirus (de Styx), alții au parafrazat titlul celebrului poem al lui Baudelaire în: Charogneavirus sau, spaniolește: Coridavirus... Situația e analizată și comentată cap-coadă și chiar sferic, uneori și poetic, încât, în neogoita navetă a sensurilor, dai, surprinzător, de un palindrom perfect: evil – live (= rău – viață).

       În astfel de situație acut-preocupantă, lumea, chiar și speriată, încearcă să-și mențină combativă starea de spirit, care să o ajute să iasă din nenorocire. Iar o stare de spirit combativă fără umor este de imaginat, astfel că deja azi se spune că amenințarea „Scuip eu pe tine!” este echivalată... asasinatului! Astăzi, Iuda ar fi murit din cauza propriului sărut. Drept consecință, lumea și-a substituit miliarde de săruturi firești, naturale, gură la gură, cu bezele, ca niște invizibile hieroglife aeriene. Unii (inclusiv îndrăgostiții optimiști) sărutându-se până și prin măști. Da, în acest prezent aproape... absent, când cel mai popular cadou la ziua de naștere e masca. Astăzi, nu mai e suficient ca pruncii să se nască în cămașă, fiind nevoie să apară pe lume cu mască gata plasată pe guriță și năsuc. Astăzi, când până și incurabilii gură-cască poartă mască. E drept, după cum o poartă unii dintre ei, par a încerca mai mult teama să nu li se molipsească bărbia, simplă sau dublă... Mă rog, pe contul tristei situații se mai și glumește, nu? Iată, prin geam, văd un graffitti pe betonul blocului de vizavi: „Nu încercați să le smulgeți unora măștile! S-ar putea ca ele să fie botnițe!”

      Iar partidele politice, la vârful lor (cam... tunchit, nu?), discută tărăgănat, dacă are sau nu rost să înceapă a împarți potențialilor alegători măști, mănuși și antiseptice acum, când nu e perioadă electorală.

  Impacientați, speriați-foc, ne întrebăm: „Lume, lume, pe când, totuși, descoronarea coronavirusului?” Moment crucial, supra-istoric, la care ar trebui să fie prezente toate capetele încoronate, ce mai sunt pe tron sau detronate; toți șefii de state... Dacă, între timp, Doamne ferește, virusat, nu s-ar isprăvi și cineva dintre ei. (Exemplul prințului Charles: până să ajungă la coroană și tron, unii trec prin corona-virus, trona-virus... Este important că îl înving!)

În ce ne privește pe noi, românii, avem și o problemă, poate că ușor colaterală, dar națională, totuși. Azi, „Hai să dăm mână cu mână...”? Ne-e! „Hora unirii” se poate juca doar prin atingerea coatelor.

Claustrați, izolați, carantinați cum suntem, mai deschidem și televizorul... înfricoșător, pentru a constata mutațiile periculoase ce au loc în pandemie: politologii de ieri au devenit... virusologi! La fel de competenți, ca politologii care au fost. Noroc că, din vreme în vreme, TV-ul mai dă și câte un film bun. Din tinereților noastre, când, să zicem, ne emoționase filmul lui Žalakevičius „Nimeni nu voia să moară”. Azi, fără să mergem la film, situația e cam aceeași. Sau filmul „Only Lovers Left Alive”? Probabil, și azi vor supraviețui tot numai îndrăgostiții... Chiar dacă atunci, demult-demult, în românește titlul fusese dat maxim de dramatic: „Îndrăgostiții mor ultimii”. Încât mulți din noi nu mai visează la viitorul luminos, ci, speriați, își doresc... trecutul, așa cum a fost el, cu bune și cu rele; rele care, azi, se par că și ele erau bune.

      Dar să revin la preocupărilor mele de bază... non-stop, adică jurnaliere, scriitoricești, în virtutea cărora gândesc și analizez în minte ce aud, ce aflu. Cică, în conformitate cu legea compensației, a crescut – să vedeți! – numărul cititorilor. Asta e pe bune, conform (biblio)statisticilor demne de încredere. În Franța și Italia, epidemia a generat reeditări și vânzări spectaculoase ale romanului lui Albert Camus. Pentru că acest coronavirus mai curând pare a fi coronaCiumă, pe timpul căruia guvernul trebuie să ia toate măsurile, iar poporul să le suporte pe viață și pe moarte pe toate celelalte.

Noroc că românul are simțul umorului. Și își mai ține firea, nu? Cică, scumpele noastre conaționalele sunt cam derutate, unele chiar înspăimântate de izolare și... mâncare! De sub paturi, din debarale apar la vedere cântare! Încât femeilor le vine tot mai greu să lupte pe trei fronturi: ale oglinzilor, cântarelor și croitorilor. Însă fără atare lupte doamnele și domnișoarele parcă nu ar avea... haz. Și chiar au. Un haz... periculos! Pandemia părând a veni de la numele pandei, animal ce mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, în pandemie de coronavirus. Și tot de hazul... periculos ține observația unui răutăcios ritos: dacă timp de o lună nu se redeschid frizeriile, 90 la sută din blonde dispar!

     În fine, spun, scriu astea pe timp de carantină în urbea noastră timorată, cvasipustie, dezorientată, în miez de primăvară, când coroanele caișilor înfloriți par a fi măști anticoronavirus... Cine știe: poate ajută...

VARA 2020. ALTE POEZII PENTRU COPII

DIN POEZIA VIETNAMEZĂ CONTEMPORANĂ

Păstrându-mi calmul, conduc oaspetele spre poartă

Am pus de un ceai,

Apoi am revenit în odaie,

Însă oaspetele deja nu mai este.

Telefonez –

Ai săi de acasă îmi spun

Că s-au împlinit cam șapte ani de la moartea lui.

Uluire, derută...

În casa mea

E mare zăpăceală:

Nici nu-mi mai amintesc când

A fost scos portretul de pe perete,

Unde ar fi ceasul mecanic de mână.

Serviciul pentru ceai... – cui l-aș fi dat

Drept anticariat?

Am intrat pe la vecini,

Întrebând de costul produselor alimentare la piață –

Unele s-au scumpit,

Altele și-au păstrat prețurile vechi.

Iar în casă ceaiul e încă fierbinte

Și eu am împins ceașca spre locul unde stătuse oaspetele.

Vălurirea aburului anihilator

Mi se clătină în fața ochilor la înălțimea

De peste un metru și jumătate...

Peste o clipită însă se lăsă în jos.

Rafalele vântului

Noi ne-am sărutat prin holuri strâmte,

Pe pajiștea verde,

În clopotniță, sub coroana stejarului secular –

De pretutindeni spre glezne ne răzbătea apa

Învolburată de rafalele vântului.

Iar acum iată o molie care, parcă măsurându-mă,

Prinde a se târî pe umărul meu, după care

Zboară în fraged frunziș, hrănindu-se cu el.

Ca și până la acest moment zburaseră albinele,

Cascada vuiește monoton, stropii de ploaie

Cad fără grabă.

Vârfurile arborilor se înclină

Într-o singură direcție.

Gânduri întâmplătoare la răsărit de soare

La poalele muntelui s-a adunat apa.

Pe o stâncă înaltă se află

O pietricea lipsită de griji.

Noaptea a plouat,

Cineva stătuse aici

Până încetă ploaia.

Dintr-o dată simt ce dor mi-e de tine.

Nici nu îndrăznesc să mă mișc:

Mă îmbib cu cer albastru

Care să mă pătrundă

Din creștet la tălpi.

Ploaie după ploaie, șuvoaie după șuvoaie

Spală această pietricea

Chipul căreia mă face

Să iubesc nebunește

Viața. Astfel că,

Soarele devreme luminează

Culmile munților,

Străluminând și întinsul pădurii,

Întregul pământ.

Poeme de Vladimir MAIAKOVSKI (1893 - 1930)

Anna AHMATOVA. Poeme în traducerea și lectura lui L.B.